(fragmente de roman)
Acest mic episod citat din consemnările mătușii, și care, cu atâtea detalii, mi-a revenit în minte în timp ce stăteam amândoi în fața trupului neînsuflețit al unchiului Ferdinand, m-a făcut să-i apreciez pasiunea constantă de-a lungul vieții, împletită cu o candoare ce nu o găsești decât la spiritele cu adevărat mari, mult timp după ce s-au stins. Atunci, în aburii doliului, m-am apropiat și i-am sărutat mâna dreaptă de pe care își dăduse jos toate bijuteriile. Avea ochii uscați, secați de-a dreptul, și tenul feței de culoarea cerii de albine. Sprâncenele îi albiseră certificând trauma la care era supusă. Nu s-a ridicat. Eu m-am coborât îngenunchind și am îmbrățișat-o. Va rămâne pe acest scaun încă trei săptămâni lângă cavoul unchiului Ferdinand, cu un devotament feroce, de-a dreptul dement, prin vânt și ploaie, până se va sfârși de malnutriție și pneumonie. Zilnic, Sevastița, o servitoare de la conac, se va duce să o îmbie cu mâncare, ba chiar și cu băutură, căci mătușa nu se dăduse în lături să consume băuturi fine, de calitate. Să o convingă în vreun fel. În zadar. Cu o voce din ce în ce mai stinsă, îi povestea Sevastiței fiecare noapte în care stihiile demonice încercau să-i smulgă sufletul, dar lupta lor cu spiritul lui Ferdinand alături de cete de îngeri păzitori, deși era acerbă, era inutilă. Unchiul câștiga de fiecare dată. Cu o zi înainte de a muri, au luat-o cu scaun cu tot și au dus-o în pronaosul bisericii unde apatică s-a lăsat consultată de unul din doctorii familiei, adus din București, care, în fața trupului sfrijit, a dat deznădăjduit din cap vârându-și instrumentele în gentuță. Moartea ei a fost urmarea faptului că nu mai putea trăi fără unchiul Ferdinand în lumea aceasta și se dorea alături de el în cea de dincolo, cât mai repede. Acesta era actul ei final, deliberat. Mica mea vacanță cu Miruna s-a terminat spre regretul nostru, iar mătușa, după ce ne-am luat la revedere de la ea, a rămas hotărâtă pe scaunul morții. „Nu la revedere, a precizat ea, ci adio. Ba nu, ai dreptate, a zis dând alene din cap, da, la revedere că veți ajunge și voi la noi într-o bună zi, ne vom revedea în alt conac, sub altă lumină. Sau într-o mai puțin bună zi, dar în nici un caz mult mai rea. Cristache, nepoate, reține, moartea este o trecere printr-un portal a cărei arhitectură am văzut-o și o vom mai vedea de multe ori, acum pentru unii înfricoșător, pentru alții fermecător. Doar memoria ne-a trădat uitându-l.“ În această filozofie finală m-a surprins vitalitatea mătușii pe scaunul morții, vioiciunea ei de moment. Mi s-a spus că a murit așa, cu capul pe spate, scăpând coronița din care vântul smulsese voaleta, rotind-o printre crucile cimitirului și cățărând-o în turla bisericii, unde a găsit-o paracliserul prinsă de limba clopotului, cu taiorul cernit ușor decolorat, cu pantofi negri de lac și catarame de argint în picioarele umflate, șoptind ultimele cuvinte prin care le spunea să-mi dea mie inelul cu smaraldul misterios și cele patru rubine, care cuprindea în fațetele lui leul Veneției, rugându-mă să fac tot posibilul și să-l găsesc pe Emanuel, copilul făcut cu Arsenie al Serbiei, fiul iubit pierdut în sminteala tinereții prin nu știu ce orfelinate elvețiene, și să i-l înmânez dacă mai trăiește. Dacă nu, să rămână cât va fi nevoie urmașilor mei care îi vor găsi pe urmașii lui Emanuel și așa mai departe. Trebuie să recunosc că am primit încântat acest fascinant inel care emana aproape vizibil o energie acumulată de multe secole, și ascundea în trupul lui atâtea povești pe care nicio gură nu le va putea spune, cu excepția celor îngerești. N-am înțeles niciodată de ce nu mi l-a dat în ceasul despărțirii noastre, trebuind să îl primesc câteva săptămâni mai târziu din mâna unei rude invidioase. Poate că purtatul lui pe deget până în clipa fatală a despărțirii de această lume era o condiție a trecerii ei prin portalul lui Charon.
Dar, deocamdată, ca într-un serial regizat prost, va trebui să revenim în salonul priveghiului. Părând că s-a trezit dintr-o reverie, mătușa îmi urmărea tăcută toate mișcările, cu niște ochi renăscuți, de veveriță jucăușă. Am aprins lumânările cuvenite lângă icoana Mântuitorului, ferecată din greu în argint aurit și sfințită la Athos, pe care se rezema tabloul unchiului cu panglica în doliu. Aici apărea ușor din profil afișând un zâmbet malițios așa cum rar îl cunoscusem eu în momentele lui de disperare. De ce alesese mătușa fotografia asta, n-aș putea să spun. Semăna foarte bine cu pianistul Dinu Lipatti, mai puțin nasul de corb al acestuia. Unchiul avea un nas drept, perfect, elin. Lângă tablou, pe o măsuță, erau depuse, într-un teanc gros, telegramele de condoleanțe primite de pretutindeni. Am lăsat-o pe Miruna să-l contemple pe nefericit, iar eu am dat de câteva ori înconjor catafalcului, schimbând în tăcere puținele cuvinte ce se puteau spune, dizolvându-se rapid în rumoarea generală. Grupul numeros al priveghetorilor se coagulase în mai multe bisericuțe. Trebuia să mă cenzurez, fiindcă fusesem prevenit că în astfel de ocazii dureroase nu se dă mâna, iar tendința tuturor era de a o întinde pentru un salut. Mulți mă îmbrățișau delicat, recunoscându-mă astfel ca un fel de succesor al unchiului. În privința urmașilor, deși neamul ne era deosebit de prolific, destinul nu îl avantajase pe unchiul Ferdinand, căci un nenorocit de oreion din perioada pubertății îi răpise șansa de a avea copii. Am apucat-o pe Miruna de braț, îndreptându-ne spre ieșirea coridorului secund din care pornea reptilian scara ce făcea posibil accesul la etaje.
*
Și totuși, câteva cuvinte despre răposatul meu unchi Ferdinand, ar mai trebui spuse peste ce am povestit. Toată viața a fost un adevărat dandy. Și-a purtat morga asta cu o dezinvoltură nobilă. Era de o spontaneitate ieșită din comun și avea un fin simț al umorului, fiind și un talentat epigramist. Cânta minunat la pian și violoncel, căci luase de la patru ani ore particulare, zorit de bunica pentru a-l vedea cât mai repede mare artist. Avea și o voce interesantă. La școală, mersese pe matematică și, mai ales, economie. Dar mintea lui zbura pe multe alte cărări, fiind un neobosit autodidact, devorând orice carte serioasă ce îi apărea în cale. De timpuriu avea pasiunea colecționării dicționarelor, lexicoanelor, crestomațiilor și atunci când consulta un articol îl sublinia cu creionul și, când era cazul, nota a câta oară îl parcursese. Îmi părea că avea dicționare în toate limbile pământului și mulți anticari îi vânduseră cărți din care făcuseră avere. A avut dintotdeauna pasiunea pentru miracole, dar legătura cu mătușa Virginia i-o potențase la un nivel ce friza paranoia. Folosind aceeași sintagmă bătucită și stupidă, toată viața lui a fost o călătorie continuă spre locuri unde ar fi putut întâlni miracolul. Dar ce spun a lui! A lor, căci, în ultimii douăzeci de ani, mătușa Virginia l-a urmat peste tot și, dacă mă gândesc bine, de fapt el a urmat-o pe mătușa care l-a protejat generos cu aura ei extrem de puternică, îmbrățișându-i-o pe a lui. Astfel, mai degrabă el era în umbra personalității ei discrete, dar puternice, mai ales din punct de vedere energetic, ferit de dogoarea multor neplăceri sau chiar nenorociri. Totuși ar fi nedrept să nu reliefez și partea lui protectoare. Norocul era că a avut tot timpul suficient venit, suficienți bani pentru aceste nesfârșite călătorii în condiții de lux, le-aș spune eu, inițiatice. Averea mătușii se topise imediat după întâlnirea lor, iar demersurile făcute la curtea sârbească pentru o stipendie reparatorie a onoarei ei fuseseră respinse. Tot ce putuse obține era o căsuță cochetă cu o mică grădină în Belgrad, cu impozitele și taxele plătite de statul sârb, unde ei călcau rareori, mătușa evitând astfel dureroase aduceri aminte. Totuși, mătușa călătorea des în Serbia, singură, unde își întâlnea vechea și stabila ei prietenă, încă frumoasa Dubravka. Înaintea mătușii, a ținut, pentru scurt timp, alte două neveste care nu i-au putut asimila perfecțiunea, cum mărturisea ironic una din ele. Îmi povestea că, deși erau rele de muscă, sufereau de o gelozie pe care el o putea înțelege, dar n-o putea tolera. Trebuie să recunosc, de multe ori, de foarte multe ori, unchiul le dădea motive întemeiate și ele aveau dreptate. Și parcă în ciuda lor, o făcea de-a dreptul lată plecând de acasă cu săptămânile. Ele atâta așteptau, își luau din plin revanșa și acest cerc vicios continua. Erau din stirpea celor care când fură strigă hoțul. Evident, eu le tratez la pachet din comoditate, în realitate ele s-au succedat una alteia, dar au rămas prietene tot timpul până când una s-a stins relativ tânără de o boală nemiloasă.