Azi plouă, stau în casă, răpăie atît de tare încît nimeni nu se-ncumetă să-mi aducă pantofi, sunt trist și simt cum peste mine năvălesc cele cincisprezece sentimente. 1.La vîrsta de cinci ani mi-am fracturat glezna. Trei săptămîni am stat cu laba în ghips, apoi ai mei mi-au cumpărat o tricicletă. „Fă mișcare, fă mișcare, altfel rămîi cu picior de lemn“. Doar nu eram nebun: cine-ar vrea-n loc de picior o rădăcină de copac? Așa că goneam de zor unde vedeam cu ochii.
Mi-a plăcut atît de mult pedalatul încît am călcat cîteva rațe din ogradă, cățelul de patru luni al vecinului, am căzut în gîrlă, am strivit un rînd de roșii din grădina bunicului și am avariat un zid de chirpici abia înălțat de tatăl lui Pandele. Crescînd, părinții n-au avut încotro și-a trebuit să-mi ia o bicicletă: simulam mereu că mă supără glezna.
Așa am ajuns ciclist.
Părinții au început să se mîndrească cu mine.
2. Turul României era o sarcină de partid. Toți sportivii de performanță trebuiau să intre în Partid. Și să fie și în cîmpul muncii. Am fost întrebat ce meserie mi-am ales. Strungar, am zis. Așa că m-au repartizat la Uzina Strungul Viitorului. N-am călcat niciodată pe acolo. Habar n-aveam pe unde s-o afla. Primeam leafa lunar, prin poștă. Abia știam cum arată un strung. Bănuiam că are roți care se-nvîrt ca roțile de bicicletă. Asta îmi mai liniștea conștiința vinovată în ziua cînd primeam salariul.
3. Nimeni nu-i perfect. Tata a divorțat pretinzînd că mama are un amant. Mama n-avea niciun amant. Subterfugiile și sofismele avocatului au fost singurele probe. Justiția română, legată la ochi, le-a luat drept bune. În fapt, tata avea o amantă. Pe Relga, surdo-muta, soția și asistenta scamatorului Merkallo. In timpul actului sexual Relga urla ca o broască strivită de-un stîlp de telegraf. Îmi înțepa cauciucurile și rînjea cu buzele ei năclăite în ruj. Își rotea provocator degetele ojate și-mi scotea pe loc din ureche un cartonaș pe care scrisese Mă, strungarul Partidului, mă…în timp ce-mi făcea semne obscene. A trebuit să mă mut din apartamentul părintesc.
4. Mi-am găsit o garsonieră confort trei la marginea orașului. Un coridor pe post de cameră, pat rabatabil. Nișă pentru aragaz, un scaun și-o poliță-masă. Dacă-n vestibul mai era o persoană, n-aveai cum deschide ușa după care se aflau dușul și scaunul de WC. Dar eram stăpîn la mine acasă. Roteam cheia și nu depindeam de nimeni. Acesta-i un sentiment liniștitor. Bicicleta o agățam vertical, de ghidon, la unica fereastră. Bătusem un piron sus, în cercevea. În zilele cu soare spițele aruncau umbre ciudate pe pereți. Stam în pat, întindeam mîna, o mișcam ușor. Îmi amestecam umbra mîinii printre umbrele spițelor. Mă simțeam bine.
5. Mama s-a recăsătorit cu un grangur de la Ministerul Muncii. Mă duceam în vizită pe la ei și mă primeau bine. Aveam douăzeci și trei de ani, nu puteam să-i spun Tată. Nici măcar nu iubea ciclismul. N-aveam ce să vorbesc cu el. Stam ce stam și plecam.
Mama se simțea vinovată că noul ei soț nu iubea ciclismul. Îmi spunea: Așa e el, nu-i place sportul, dar ține la tine. Îmi dădea pe furiș cîte-un baton de ciocolată. Aș fi vrut să-l refuz cu toate că-mi plăcea ciocolata. Dar nu vream s-o supăr. Cred că acceptînd ciocolata o ușuram de-o parte din vină.
6. În 1985 a murit bunicul. În 1945 a murit străbunicul. Aproape în același mod. Fiind oameni de la țară, foloseau singurul mijloc la-ndemînă: bicicleta. Ei bine, morții i-a plăcut să-i ia pe cînd tocmai pedalau. Străbunicul, preot, cu anteriul pe el, pe cînd se-ndrepta spre un enoriaș să-i dea ultima împărtășanie. Iar bunicul, țanțos, pedalînd cele cîteva sute de metri care-l despărțeau de debitul din colț, de unde abia își luase țigări. Amîndoi călcați de cîte o mașină nărăvașă. Străbunicul, de-un camion cu ruși beți, ce s-au crezut îndreptățiți să radă de pe fața pămîntului un exponent al misticismului. Iar bunicul, de o limuzină a băieților cu ochi albaștri gonind cu viteze supersonice. Străbunicul a rămas toată ziua în mijlocul străzii căci nimeni n-a îndrăznit să-l ridice pe lumină. Bunicul a fost ridicat de doi necunoscuți și dus la cel mai apropiat spital unde doctorul, în ciuda picioarelor zdrobite, a scris diagnosticul: infarct. Am moștenit casa lui, asta în care stau acum. Și totodată, ultimul lui pachet de țigări și biblia hărtănită din anteriul străbunicului. Cu un astfel de arbore genealogic, ar trebui să fiu mulțumit că mi s-au amputat numai picioarele.
7. În ziua aceea de august m-am trezit blocat în lift. Bicicleta mi-e martor: ore întregi în casa scării nu s-a auzit nici musca. Ce se-ntîmplase? Unde plecaseră toți locatarii? Doar ecoul țipetelor mele răsuna din timp în timp ca niște chemări de cucuvaie într-un puț părăsit.
Am stat acolo de la ora 9,10 pînă la ora 19,25. Nu știu care era mai transpirat, eu sau bicicleta. Țipasem atît că nu mai aveam voce, claxonam doar cînd și cînd, în silă.
Mai întîi, m-am temut că s-a anunțat vreun cutremur și locatarii confort trei au fost sfătuiți să evite pentru moment tihna căminului. Blocuri ca al meu aveau stîlpi de beton subțiri ca mîna unui paralitic. Dar abia mai apoi, cînd am observat sus în cele patru colțuri ale liftului cîte un steguleț tricolor, m-a apucat cu adevărat groaza. Am realizat că azi era 23 august și toată lumea plecase la defilare. Doar eu, năucul năucilor, absentam nemotivat de la sărbătoarea națională. Sudoarea curgea pe mine, dar tremuram de parcă m-aș fi aflat în Siberia. Mă și vedeam pus în discuția BOB-ului și dat afară din Club. Și-atunci adio strungărie, adio zi de salariu.
Nea Goguță, bătrînul pensionar de la cinci, pescar amator, a fost primul care a venit acasă. Trecuse pe la un birt ca să ude peștii prinși, iar acum lălăia cîteva cîntece dintr-odată. A făcut o pauză să-și dreagă glasul: aia a fost salvarea mea. A auzit claxonul, a priceput situația și-a zis: Stai nițel, vere! Am stat nițel și-am văzut cuțitul de curățat pește forțînd cele două uși. Bocancul lui Goguță proptit în crăpătură. O ladă goală ținînd la distanță res pectuoasă ușile prin care am trecut pe rînd, întîi eu, apoi bicicleta verticală, amîndoi plini de-o fericire pe care nici măcar turul Franței – la care-am participat după ’90 – n-a egalat-o.
Cu declarația scrisă a lui Goguță și cu o sticlă de Johnny Walker strecurată secretarului de partid, răspunderea pentru absența mea a fost pasată Cooperativei Ascensorul.
8. În 1988, la vîrsta de cincizeci de ani, mama vedea pentru prima oară lumea liberă. Grangurul ei a luat-o să-și săr bă torească a cincea aniversare a căsătoriei la Viena. Mama a decis să fie și ultima. Nu s-a mai întors în România. A rămas la o prietenă din copilărie și a cerut azil politic.
Grangurul a fost retrogradat și s-a răzbunat pe mine, pîrîndu-mă la Club. De data asta n-a mai mers cu niciun whisky: dosarul fusese pe totdeauna stricat. Fiul unei transfuge n-avea dreptul să mai fie membru de Partid, așadar nici ciclist și nici strungar. Trădase Partidul, mînjise ciclismul, întinase strungăria.
M-a durut cel mai mult că mi-au luat bicicleta: era a Clubului, dată cu inventar. De acum înainte nu mai eram în cîmpul muncii și puteam fi ridicat oricînd de poliție.
La Viena mama își găsise un post de traducătoare la serviciul de imigrări. Îi ajuta pe românii care nu știau nicio limbă să se înțeleagă cu autoritățile. Îmi trimetea lunar pachete cu alimente și cafea, expediate de prietena ei care era cetățean austriac. Ca să le ridic, trebuia să mă duc la Poșta pentru străinătate: programare, ore întregi de stat la coadă, ambalaje rupte, lipsuri frecvente, vacarm, crize de nervi, aroganța vameșilor, reclamații zadarnice. Se zvonea că Ceaușescu n-o mai duce mult.
9. Pe 22 decembrie 1989, la cîteva ore după fuga Ceaușeștilor, m-au chemat la Club să-mi înapoieze bicicleta. Fusese o confuzie: ea era proprietatea mea încă de cînd cîștigasem locul doi la Turul României. Securistul Clubului era de vină pentru toate. Dar acum am scăpat de securiști și ne vom face propriile noastre legi. Vom cere să se aloce fonduri pentru sportul de performanță. Nu va mai trebui să ne ascundem după alte meserii.
Grangurul mamei a fost demascat la Televiziunea Română Liberă ca terorist. Un reporter a contactat-o pe mama prin telefon. Mama a spus doar atît: fostul meu soț nu s-a opus să rămîn la Viena. Se pare că asta i-a salvat viața tatălui meu vitreg.
Mama a venit în vizită în țară. Tata, care terminase cu surdo-muta, i-a cerut să se împace. Mama i-a spus: eu n-am terminat cu amantul meu.
Mi s-au recunoscut meritele sportive. Am căpătat o indemnizație viajeră. Am început antrenamentele întrerupte mai mult de un an. Am găsit în biblia străbunicului actul de proprietate al conacului de la Sereja, confiscat de comuniști. Eu și mama am deschis proces de reintrare în drepturi. Mama a murit la prima înfățișare. A făcut un atac cerebral atunci cînd avocatul apărării a spus: Clădirea aparține Primăriei care an de an, vreme de patru decenii, i-a adus îmbunătățiri importante. Le vom da moștenitorilor un alt teren, atunci cînd ei ne vor plăti despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse, îmbunătățiri care se ridică la o sumă de două-trei ori mai mare decît valoarea inițială a casei.
10. Pe 15 iunie 1990, la două zile după prima mineriadă, toți copacii de pe stradă s-au strîns în fața curții mele. I-am numărat: erau douăzeci. Șaisprezece tei, doi arțari, un mesteacăn și un dud. Trunchiurile lor erau atît de dese că mașinile ce treceau pe stradă defilau ca după un gard. Coroanele erau vîrîte unele într-altele formînd un cilindru bine compactat. Mirosul de tei te dobora la pămînt.
Vecinii afectați s-au strîns și ei în fața curții mele. Vociferau, agitau pumnii în aer, au început să scandeze: Vreem coo-paaciii î-naa-pooi! Vreem coo-paaciii î-naa-pooiii!
Unii se uitau în sus ca prostiți: cine-ar fi putut să vîre în așa hal coroanele unele într-altele? Alții se uitau în jos: arborii păreau crescuți aici dintotdeauna.
Ăsta-i teiul meu, țipa bătrînul cu cățelul de la la 38. Uite inima străpunsă de săgeată și inițialele V + D, Victorița și Doroftei, adică eu și defuncta mea soție, Dumnezeu s-o odihnească…
Ăsta-i dudul meu, țipa Tulpan zarzavagioaica. Uite gîlmele-aste trei, că-i rupse trei craci la cutremuru ăl mare…
Eu eram tot atît de uluit ca și ei. Ce puteam să le spun? „Oameni buni, vă jur că n-am mișcat niciun deget! Luați-vă copacii înapoi, nu mă opun!“
S-au uitat la mine, au rămas descumpăniți, s-au oprit din scandat. Unii au început să mîngîie copacii, să se mire, să căineze, să bocească.
Sandu de la 18 pipăia coaja de jur împrejur și se minuna: Domle, io-s instalator, da așa ceva n-am mai văzut în viața mea! Teiul din fața casei, uite-l nu e! Da-l găsii aici nevătămat. Tii! Ia te uită, n-are nicio zgîrietură!
Ioniță măcelarul de la 22 cuprinsese copacul cu brațele, își lipise urechea de trunchi și șoptea ca pentru el: Tăiai sute de porci…Da și cîțiva copaci, la soacră-mea la țară…Porcii, de, ca porcii, fugeau și guițau… Da copacii niciuna nici alta! Uite, asta mi-e sfînta cruce.
Bumbea, profesorul de geometrie de la 7 devenise liric. Se uita în sus, într-un punct fix și bolborosea către vecinul lui, Scăldatu tapițerul: Uite, vecine, cei doi tei din fața casei mele. Unul mic și unul mare. Și uite-l și pe-al matale. Ții minte iarna ce frumusețe: vîrfurile lor desenau pe cer un triunghi isoscel. Scăldatu dădea din cap în semn de aprobare și repeta fără noimă: Da de ce ni i-au luat? Da de ce ni i-au luat?…
11. Peste cîteva zile am fost chemat la Poliție. Mi s-a atras atenția că nu fac bine insistînd în procesul de recuperare a conacului de la Sereja. Vă luptați cu morile de vînt, mi-a spus sergentul major Calmic. Ați face mai bine să returnați copacii furați. Doar n-o să spuneți că arborii au venit singuri-singurei în fața casei dumneavoastră. Sergentul major Calmic era convins că eu mutasem, unul cîte unul, arborii. Cum, nu-l privea pe el. Cum i-am adus, tot așa o să-i duc frumușel la locul lor. Polițistul Calmic zîmbea îngăduitor ca unul care știe el ce știe.
Argumentul meu era destul de slab. Spuneam că noaptea am dormit. Aveam și-un martor specialist: pe Pandele. Noi nu spunem că n-ați dormit, susținea Calmic. Așa că țineți-vă martorul și-urați-i viață lungă. N-aveam ce să mai zic: Poliția Română îmi gira acea putere magică prin care, chiar scufundat în somn, puteam muta din loc copacii.
Oricum, conacul de la Sereja nu vă pune într-o lumină bună. Credeți-mă, nu vă vreau decît binele. Păi bine domnule, vreți ca tot ce-a investit Primăria timp de patru decenii să se ducă pe apa Sîmbetei? Păi Primăria are-n grijă o comunitate de mii de suflete și dumneata nu ești decît unul. De partea cui crezi că este dreptatea? Ce-ți spune mintea cocoșului cea de pe urmă?
Mintea cocoșului cea de pe urmă îmi spunea că trebuie să mă feresc să nu fac și eu vreun atac cerebral. Sergentul major Calmic mă sfătuia de bine. Păi dumneavoastră sunteți un ciclist de renume, și vă puneți cu niște copaci?! Aduceți-i frumușel înapoi și gata: se sfîrșește bîlciul.
12. Rău am făcut că n-am acordat importanță avertismentului pe care mi-l dase majurul Calmic. Căci peste o săptămînă au început să apară amenințările scrijelite pe trunchiuri.
„Du copacii înapoi c-altfel o pățești!“, „Băăă, cioflingarule!“, „O să te mîncăm fript!“, „Ăi de fură pomi nu primesc conace.“, „O să-ți tăiem picioarele, golanule!“, Băă, nu te pune cu noi!“, „Clasa muncitoare n-a murit!“…
Și multe altele de același soi. Am amețit învîrtindu-mă-n jurul copacilor și descifrîndu-le. Cortina de pomi din fața curții mele părea că devenise peste noapte un zid al plîngerii. După conținutul mesajelor, era clar că nu puteam reclama la Poliție. Întrucît Poliția avea aceleași idei ca scrijelitorii necunoscuți. Și ca și Tribunalele pe la care fusese purtat procesul meu de revendicare.
Ce era de făcut?
Pandele vedea întotdeauna jumătatea plină a paharului.
Ahaa! S-au demascat. De-acum îi avem la mînă. Avem atîția martori cîți copaci scrijeliți. Păi astea-s probe vii, nenicule. Fotografia zilnic, cu un aparat cu datieră, fiecare nou anunț apărut. Cu fiecare clic al aparatului credea că a mai pus la pămînt un potențial dușman.
Avocatul meu era și el încîntat. El ne împrumutase aparatul cu datieră spunîndu-ne: Cu ăsta am cîștigat zeci de procese. Face minuni, ai să vezi! Ține-l la dumneata cît ai nevoie.
Și nevoie era căci:
„Ai să te duci după mă-ta, cioflingarule!“ (ăsta să fie apelativul preferat al unui tăietor de porci?), „O să vezi conacul cînd o să-mi văd eu ceafa!“ (vreun trepăduș al Primăriei Sereja?), „Spînzurat-eai în copacii noștri!“ (după ortografie, precis vocea poporului!), „Bă, strungaru lu pește!“ (să se fi băgat pe fir maică-mea vitregă?), „Cicliștii adevărați nu fură copaci!“ (avocatul lor încercase de cîteva ori, fără succes, discreditarea mea ca ciclist), „Vedeate-ași mort și-ngropat subt teii noștri!“ (vocea poporului nu se lasă)… Dar nici Pandele, care a făcut o adevărată arhivă, trasă meticulos pe un CD, pe care, la rîndul lui, avocatul l-a depus la dosar, pentru termenul următor.
Termenele, prin grija oficialităților, erau abia două-trei pe an. Mai dese erau onorariile pe care le plăteam avocatului. „Pentru cercetări“ zicea el în zilele cînd era taciturn. În zilele cînd era exuberant spunea: „Am răscolit arhive internaționale să caut probe în speța dumitale.“ O să țin minte fraza asta toată viața. Căci ea valora mii de Euro de fiecare dată cînd era rostită. Avocatul evaluase valoarea terenului (inclusiv rîpa cu pîrîiaș și copaci berechet) și a casei și-și stabilea singur onorariile printr-un complicat sistem de procentaj. Dar toate astea le știe mai bine Pandele, care-a fost tare la matematică.
13. În dimineața cînd am găsit pe stradă un cui am fost bucuros întreaga zi. Era un obiect fără importanță, ruginit și tot atît de lung cît mobilul meu. Îl țin chiar lîngă mobil, pe noptieră. Iar de cînd un nebun, ori un copil, m-a sunat trimițîndu-mi zeci de SMS-uri goale, fără niciun mesaj, unul după altul o oră întreagă, și nimeni nu i-a putut face nimic, căci nimeni nu știa cine și de unde sună – îndrăgesc și mai mult acest cui ruginit care stă pe noptieră tăcut, umil și fără nicio pretenție (îl uit adesea cu zilele), dar cu un aer de-o secretă majestate.
Cred că de la moartea mamei nu mi s-a mai întîmplat ceva atît de important. Vorbesc de cuiul pe care l-am găsit pe stradă. Vorbesc de locul lui în viața mea. Mobilul, creioanele și pixurile, oglinda, pieptănul, calculatorul, aerul condiționat, toate pălesc atunci cînd mă gîndesc la cui.
În fine, s-ar putea să greșesc, dar cuiul mi se pare că e întotdeauna aproape de mine. Nu știu cum face asta. Nu știu cum fac eu asta. E un obiect în care am avut încredere de cum l-am văzut. Îmi place tot atît de mult ca norii de pe cer. Nu-i nicio contradicție în fraza anterioară. Norii și cuiul sunt realități sigure și apropiate. Ele au loc pe noptiera mea, ziua și noaptea. Sunt martori ai tăcerilor din viața mea.
Sigur, mai e procesul, pachetul de țigări al bunicului, biblia străbunicului – dar astea sunt obiectele îndepărtate, orizonturile casei. Poate că nu voi apuca niciodată să le ating cu-adevărat. După moartea mamei mi-am dat seama că trebuie să am o răbdare supraomenească, numai așa voi reuși să-mi apropriez aceste orizonturi.
14 și 15. Mi-au mai rămas puține sentimente. Dar sunt și cele mai îngrozitoare, pe care chiar mi-e frică să le redeștept. Dar acum șuvoiul s-a pornit și nu mai am ce face. Doamne ajută!
Am fost chemat la Comisariatul Militar. Dosarul meu nu era în regulă. Lipseau din el reviziile medicale pe ultimii doi ani. Tocmai cele care contaseră greu în obținerea scutirii definitive. Platfussul meu dispăruse odată cu aceste hîrtii. Perimetrul meu toracic insuficient, se volatilizase și el. Eram un ins normal, ca toți ceilalți, cu bolta tălpii frumos arcuită, cu un piept bombat de toată frumusețea, peste care trebuia trecută numaidecît banduliera puștii. Și, bineînțeles, așa stînd lucrurile, se-ntrebau cu toții de ce n-am fost încorporat pînă acum. Nu cumva mă prefăcusem inapt? Șchiopătasem ori făcusem pe chiorul, „că unii așa fac, domnul meu“ mă informase pe-un ton degajat maiorul care mă ancheta. Da, ați auzit bine: mă ancheta. Nu pricep de ce nu ancheta Livretul Militar, căci el afirma, negru pe alb, acest fapt: că sunt SCUTIT MILITAR, nu eu! Eu tăceam. Eram atît de uluit încît îmi pierise graiul. Nici cînd domnul maior m-a înjurat de mamă n-am scos niciun cuvînt. Pur și simplu nu-mi venea niciun cuvînt în creier și pe buze. Ba nu, mint! În minte și prin gură îmi umbla cea mai banală, cea mai groaznică sintagmă de pe lume: LIVRET MILITAR. Și încă într-un mod care-mi răpea orice împotrivire, adică într-o furibundă cavalcadă fără niciun țel și fără oprire, care-mi golise mintea de orice altceva: LIVRET MILITAR, LIVRET MILITAR, LIVRET MILITAR, LIVRET MILITAR, LIVRET MILITAR, LIVRET MILITAR, LIVRET MILITAR pînă la sfîrșitul timpurilor…