Florin Toma îmbină în prozele sale, la o primă vedere, suprarealismul cu textualismul, povestirile pot fi o demonstrație că textul naște realitate și că realitatea se refugiază în text. Iar dacă în definirea textualismului se zice că miza este „autenticitatea în scriitură“, la Florin Toma acest lucru este dovedit cu prisosință. Cel mai recent volum, Scrisoare din Penumbria, adună probele acestei „autenticități“, o sumă de schițe, povestiri, nuvele, care se întrec, parcă, una pe alta în a spune ceva mai mult decît precedenta, ceva mai năstrușnic chiar, într-o cavalcadă de fantasmatic, de livresc, de straniu și chiar de melancolie. Urmuzian, kafkian, borgesian, cu măsura livrescului bine controlat și dozat, povestirile sale au de toate: umor, anecdotică, ironie, autoironie, poezie, suspans. Nu trăim într-o lume „la vedere“, există mereu o conspirație a magicului, a fantasticului, realitatea este ocultată. Chiar și geografia literară în care evoluează personajele, în care se dezvoltă poveștile, este una stranie, la limita neverosimilului adesea, în ținuturi imaginate, visate. În povestirea de deschidere a cărții, Atentatul, acțiunea se petrece în planul visului, dar efectele sunt în realitate. Parte dintr-o asociere insurgentă, Colegiul Priorilor sau Atelierul de Mecanica Vieții, Téo pune la cale un atentat împotriva unui despot cu profil crunt, sud-american, Il Diablo, numai că acesta eșuează. Chiar dacă totul a fost în vis, pe macadamul din fața casei se aude zgomotul foarte concret al „furgonului negru“ care vine să îl ia pe condamnat, să îl execute. Parabola dictaturilor, cu imprevizibilitățile vieții de zi cu zi, cînd și visul era/ este pedepsit, este limpede. Iar pentru ca trimiterea la atmosfera kafkiană să fie completă, prin peisajul „din vis“ trece tacticos un gîndac-titan, cu un corp maro, plat, chitinos, strălucitor, cu „mandibulele curbate și puternice care pot rupe și un oscior de copil“. În povestirea O zi din viața lui Axente Zenoni, personajul iese din rutina zilnică și silnică, după ce yala de la ușa biroului său nu se mai descuie, conturbîndu-i viața extrem de liniară, calculată în pași, secunde, gesturi, totul de o monotonie „sisifică“. Incidentul îl determină pe Zenoni (este evidentă trimiterea la Zenon, cu celebrele sale paradoxuri!) să facă drumul invers, spre casă, spre oraș, ca și cum și-ar trăi viața cu sensul „de curgere“ schimbat.
Umorul subtil, uneori ca efect al situațiilor absurde, alteori cu trimiteri livrești transparente, este prezent în toate povestirile din volum. Pentru că la ora 5 după-amiază urma să moară, domnul Maurice Dessouette a lipsit de la slujba de dimineață încercînd să mai profite puțin de viață și a mers într-un loc „unde extazul era mai profund“. Urmuziana alunecare din realitatea tuturor într-o realitate personală, ubicuă, este la îndemîna personajului, prin pana autorului firește. Astfel, „condamnatul“ Maurice Dessouette „s-a înfruptat de dimineață devreme dintr-o suită și coborîtă simfonică de plăceri neînfrînate“, semnă apoi „cu ochii închiși“ un acord de egalitate „între realitatea ce i se desfășura în fața ochilor împăienjeniți de lacrimi de fericire și amintirea acelui nici nu mai știa cît răgaz petrecut în Orgasmium“. Există și o marchiză (Mariella-Susana Cantafolino) care „a comandat o caleașcă la orele 17“, dar care se confundă în „joaca scriiturii“ cu obiectul marchiză, așa că lucrurile se complică, astfel „ca să ajungem la marchiză, trebuie mai întîi de toate să intrăm pe nesimțite în marchiză“. Lucru care se și întîmplă, de fapt, martorii și „făptașii“, personaje cu nume dintr-o panoplie a prozei sud-americane (căpitanul Florente Manillas, sergentul Batistaleòn, Manolo Espinoza etc.) depun mărturie. Poate fi stabilit și un dialog, în timp, cu proza lui Grigore Cugler – Apunake, plină de suspans de situație și semantic, ca și în cazul nostru.
Există în carte și „platoul cu harmsii“, Florin Toma dezvăluindu-și astfel admirația pentru Daniil Harms și năstrușnicele sale povestiri. Personajele de pe acest „platou“ sunt adevărate „instalații“, construcții complexe, în care prevalează umorul de situație și de situare. Adelaid Fedepkin „poate fi vizitat zilnic între 9 a.m. și 6 p.m., întrucît domnul Arabel Guzganian (…) i-a atașat un bec de 100 W în gură, l-a conectat la instalația electrică și l-a expus chiar în mijlocul magazinului său“, în timp ce El Comandante Duarte Rasante, în fața plutonului de execuție, spune celor care se pregătesc să tragă: „Doresc să adresez un călduros bine ați venit, soldaților din Regimentul 13 Vînători de munte…“, după care le urează tuturor celor de față să aibă parte de un Crăciun fericit. Trimiterea la execuția „de Crăciun“ a dictatorului Ceaușescu și intonarea de către acesta a Internaționalei la acel moment, este transparentă.
Povestaș care pare că se îndrăgostește de propriul discurs, în timpul conceperii acestuia, Florin Toma ne trimite „din Penumbria“ o sumă de scrisori/ scrieri care îi captivează deopotrivă pe cititorii încercați, dar și pe cei care se apropie cu timiditate de proza de azi.