Alex Joske e foarte tânăr, s-a născut la Canberra în 1997. Părinții lui for mau un cuplu austra liano-chinez. A stat șase ani în China, știe perfect limba, a devenit ziarist, dar este și cercetător, extrem de scrupulos în ce privește documentarea. A publicat, în 2022, o carte de succes: Spies and Lies. How China’s Greatest Covert Operations Fooled the World. Titlul versiunii franțuzești (Editura Saint-Simon, 2023) are avantajul că este mai scurt, dar e oarecum înșelător: Când China ne spionează. Și asta deoarece nu atât despre spionaj (economic, în primul rând, domeniu în care China excelează) e vorba în carte, ci despre amplele operațiuni de manipulare și de influențare a opiniei publice occidentale și a liderilor din statele dezvoltate. Că în aceste operațiuni spionii joacă un rol important, uneori chiar decisiv, e adevărat; la fel de adevărat e însă că ele n-ar fi posibile fără complicitatea unor politicieni, oameni de afaceri, intelectuali occidentali, unii trăgând de aici consistente foloase materiale, alții „colaborând“ dintr-o naivitate vecină cu prostia. China dispune, arată Joske, de un aparat de propagandă și de spionaj uriaș, format din sute de mii de agenți care acționează peste tot în lume. Una din misiunile lor principale, dacă nu chiar cea mai importantă, este să impună imaginea unei Chine doritoare de reforme, de deschidere, de coexistență pașnică. E o minciună grosolană, ne spune autorul, o mistificare ce trebuie denunțată cât mai repede, până nu va fi prea târziu. Vom vedea, puțin mai încolo, ce gândesc de fapt liderii chinezi.
Cartea nu e ușor de citit. Sunt o sumedenie de nume, de conducători ai partidului, de activiști, de spioni, de agenți infiltrați etc., încât de la un punct încolo începi să-i încurci. Autorul are însă buna idee să se ocupe de câteva „afaceri“ emblematice pentru știința chinezilor de a tergiversa lucrurile și de a-i înșela, în final, pe interlocutori. Modul în care Soros a încercat să se implanteze în China e, cum se spune, un caz de școală. George Soros a făcut o primă călătorie în China în 1986, când a înființat Fondul Soros, în cadrul unei ceremonii fastuoase, cu participarea autorităților. Inițiativa are mare succes, fundația primește multe cereri de finanțare, Soros e încântat că guvernul chinez vrea într-adevăr să ducă o politică de deschidere. Iluzia n-a durat mult. După masacrul din 4 iunie 1989 din Piața Tiananmen puterea „strânge șurubul“. La vârful Partidului comunist chinez se înfruntau „conservatorii“ și „reformiștii“. Primii declanșează ofensiva împotriva Fondului Soros, iar miliardarul e acuzat că e agent al CIA. În niște documente ale Ministerului Securității Statului (organismul care dirijează activitățile de spionaj și de influențare), documente care – așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri – au ajuns să circule, Fondul Soros e considerat o organizație-ecran a CIA, instrument al unei conspirații a forțelor străine vizând manipularea reformiștilor din rândurile Partidului și utilizarea manifestațiilor studențești în scopuri subversive. Regăsim retorica binecunoscută, folosită în regimurile comuniste, precum și în discursul naționaliștilor și populiștilor de pretutindeni. E tulburător să constați, din documentele pe care le citează Joske, în ce măsură chinezii practică dublul limbaj. Declară că vor ca țara lor să se înscrie pe linia unui „progres pașnic“, ceea ce implică o colaborare sinceră cu alte țări. În documentele de partid sau în cele ale faimosului minister menționat mai sus, se lansează însă avertismente vizând „forțele interne și străine ostile (ce) profită de Internet pentru a lansa acțiuni reacționare și dăunătoare, și pentru a răspândi așa-zisele idei despre democrație și drepturile omului“. Sau: „Numeroase fapte demonstrează că capitaliștii monopolurilor internaționale și forțele străine reacționare și ostile n-au abandonat niciodată intenția de a ne distruge. E clar că această intenție ucigașă stă ascunsă în spatele declarațiilor lor în favoarea păcii și a prieteniei.(…) Au un singur obiectiv: anihilarea socialismului“. Și nu doar discursul e dublu, multe figuri de prim-plan ale spionajului chinez au identități duble: un nume ca spioni, altul ca activiști de partid sau ca oameni de cultură, profesori universitari etc.
Beijingul a construit și controlează o uriașă rețea culturală, în care intră ziare, reviste, edituri, ONG-uri ș.a.m.d. Scriitorii occidentali sunt flatați când edituri din China îi traduc și îi publică: ei sunt însă tratați astfel în speranța că vor deveni agenți de influență. Diaspora este o țintă privilegiată, mai ales cea din Statele Unite. Joske reconstituie în detaliu celebra afacere de spionaj care a avut-o drept protagonistă pe Katrina Leung, informatoare a FBI, dar în realitate lucrând pentru spionajul chinez. Povestea e fascinantă, după cum aiuritoare este pățania diplomatului francez Bernard Boursicot, după care David Cronenberg a făcut, în 1993, un film intitulat Dl. Butterfly. O idee fixă a spionajului chinez este influențarea alegerilor prezidențiale americane. S-a încercat, fără succes, când a candidat Clinton, dar Ministerul nu s-a descurajat și a repetat operația, încercând să-și plaseze oameni cât mai aproape de Casa Albă (sau chiar în interiorul ei). Se creează organisme de fațadă, precum Fundația Politică SUA – China, se organizează conferințe și forumuri (Forumul pentru Reformă și Deschidere, cuvinte magice care îi atrag = îi înșală pe occidentali). Infiltrată a fost și Fundația Carnegie, dar și mai surprinzător e faptul că mânăstirile budiste sunt folosite pentru „strângeri de fonduri“. Un capitol aparte e consacrat operațiunii ce l-a vizat pe prim-ministrul australian Bob Hawke (1983-1991).
Ceea ce particularizează demersul spionajului chinez este că lucrează, într-o anumită măsură, cu cărțile pe masă. Sigur că există spioni sub acoperire, dar cel mai adesea agenții de influență se manifestă la vedere, și nici măcar nu-și disimulează scopurile. Occidentul e parcă anesteziat de convingerea că această țară care a devenit o mare putere (grație și furtului sistematic de tehnologie) dorește sincer să devină un stat democratic și pașnic. Iluzie ce ne poate fi fatală, avertizează Alex Joske, care nu ezită să spună că Partidul comunist chinez este un partid genocidar (vd. soarta uigurilor și a tibetanilor), totalitar și din ce în ce mai anticapitalist. Aspectele descrise și analizate în carte demonstrează cu prisosință acest lucru.