Anatomia unei prăbușiri, filmului lui Justine Triet, cu un scenariu semnat de regizoare în compania regizorului și scenaristului Arthur Harari, i-a fost decernat prestigiosul Premiul Palme d’Or la Cannes, anul trecut, Harari primind un Glob de Aur pentru cel mai bun scenarist. Filmul este o interesantă combinație între un film-proces, nu neapărat cu o cause célèbre ca în Procesul maimuțelor (1960) al lui Stanley Kramer, ci mai aproape de Philadelphia (1993) al lui Jonathan Demme, cu un caz intens mediatizat și un thriller cu recuzita lui de suspansuri și detectivistică. Un băiețel în vârstă de 11 ani, Daniel (Milo Machado Graner), orb în urma unui accident avut la 4 ani, descoperă cadavrul tatălui său în fața cabanei în care locuiesc, alături de acesta, de mama și de câinele Snoopy, care-l însoțește pretutindeni. Aparent, bărbatul a căzut de la mansarda la a cărei etanșeizare lucra. Ancheta demarată de autorități glisează într-un proces în care soția este inculpată sub acuzația de crimă, acuzație pentru care pledează, pe lângă o serie de indecidabile de natură criminalistică, și înregistrarea pe un stick de memorie a unei dispute familiale cu o zi înaintea tragicului eveniment. Procesul, cu avocați, procuror, jurați, martori, se focalizează asupra relației de cuplu funcțional-disfuncțional, într-o zonă a purei subiectivități, o zonă deschisă interpretării. Lucrurile sunt ceva mai complicate deoarece Sandra Voyter (Sandra Hüller) este o scriitoare germană de succes, care mizează în romanele sale tocmai pe psihodrame familiale, iar soțul ei, Samuel Maleski (Samuel Theis), francez de origine și profesor universitar, nutrește dorința de a deveni un romancier, fără să reușească. Accidentul de motocicletă care le-a lăsat fiul orb este din cauza unei neglijențe a tatălui, iar mama, bisexuală, își recunoaște infidelitatea în câteva rânduri, fapt de care soțul are cunoștință. Înainte de sinu cide rea/accidentul/uciderea soțului – nu vom ști la încheierea filmului despre ce a fost vorba – Sandra are o întâlnire cu o reporteriță care dorește să-i ia un interviu pentru o revistă literară, angajând o discuție relaxată, pe un ton causeur. Nu durează mult și soțul dă muzica la maxim pe hitul orchestrat, rulat în buclă, P.I.M.P., al lui 50 cent, determinând-o să renunțe cu tact și calm la discuție. În sprijinul scriitoarei vine un prieten avocat, Vincent Renzi (Swann Arlaud), empatic, inteligent, sensibil, care o ghidează, trasând coordonatele unei apărări care se bazează pe ipoteza unei sinucideri, singura sustenabilă, pe care depoziția martorilor tinde să o contrazică, iar procurorul de caz încearcă programatic să o invalideze. Dificultatea în acest proces ține de faptul că scenariul crimei, precum și cel al sinuciderii nu se exclud sub raportul dovezilor și al teoriilor criminalistice, fiecare cu partizanii săi. Astfel că, procesul se mută în teritoriul atât de subiectiv, de friabil al relației de cuplu pentru care singura probă efectivă este o ceartă înregistrată.
Radiografiată atent, cercetată în cele mai mici amănunte, apăsând pe un cu vânt, decupând situ aționist momen tul tensional, încercând un rapel către interioritatea și implicit către trecutul celor doi, apelând la psihiatrul soțului cu care acesta urma o serie de ședințe de terapie, atât procurorul, cât și avocatul apărării se plasează în situația unor hermeneuți, care construiesc propria narațiune biografică, evidențiind un sens în detrimentul altuia. Aflăm că la baza disputei între cei doi soți există și o miză literară, că soțul înregistra audio certurile între el și soția sa, cu știința și fără știința ei, utilizând posibil înregistrările, – o altă ipoteză –, în scop literar, pentru a-și stimula creativitatea. Procurorul se servește de cărțile Sandrei, decupând prin evacuarea contextului fragmente pe care le consideră revelatoare pentru realizarea unui profil psihologic menit să susțină ipoteza crimei. Iată una dintre frazele care ar incrimina-o definitiv pe scriitoare: „Mon travail, c’est de brouiller les pistes pour que la fiction détruise le réel.“ Și care primește o replică la fel de ficțională, o „reconstituire“ a ultimului an al lui Samuel Maleski, un concentrat biografist cu valențele unui short story psihologic. Or, în duelul retoricii judiciare cu pledoarii sclipitoare, cei implicați, cu precădere soțul decedat și soția inculpată, dobândesc în mod apăsat statutul unor personaje, a căror personalitate este întoarsă pe toate fețele. Sigur, într-o oarecare măsura, acest fapt al ficționalizării are loc în multe procese unde factorul uman are o pondere mai mare, numai că aici o limită este depășită, lucru favorizat de faptul că cei doi soți implicați sunt scriitori, unul realizat, altul prin deziderat, iar în miezul dezacordului lor se află literatura, timpul alocat ei de către soție, care îi este „furat“ soțului laolaltă cu o idee valorificată de aceasta într-un roman. Ține de finețea regizoarei de a face să gliseze întreg procesul către un act interpretativ propriu unui text literar. Problema este înlocuirea subtilă a sistemului de referință bazat pe pura factualitate, o resursă săracă pentru stabilirea vinovăției, cu unul „literar“ bazat pe psihologisme, pe hermeneutica unei dispute aduse la relevanța textului literar și pe literatură ca atare, menită să plombeze lacunele.
Cine este Sandra Voyter? Camera se plimbă pe chipul Sandrei, al lui Daniel, al lui Samuel cel din amintiri, așa cum cum dintr-un album de familie sunt scoase poze, asupra cărora se revine, chipuri zâmbitoare a ceea ce pare o familie fericită. Soția este o învingătoare, perseverentă, disciplinată, muncitoare, capabilă să prindă din zbor o idee și să o transforme într-un roman de 300 de pagini. Cine este Samuel Maleski? Îl vedem doar în fotografii și în amintirile Sandrei, fără sonor, prin contrast cu manifestarea sa zgomotos-agresivă, dincolo de care nu putem pătrunde cu adevărat. Și totuși, există o anumită expunere, o developare deductibilă din disputa servită drept probă în proces. Soțul este un frustrat, bruiajul de decibeli ai unui cântecel machist este o expresie a acestei frustrări, un looser care a eșuat ca romancier, a pierdut postul de profesor la Londra și implicit controlul asupra propriei existențe apelând la antidepresive, un om-proiect cum îl descrie avocatul apărării. În plus, autovictimizarea apare ca o lașitate, acolo unde plasează vinovăția asupra soției, socotită un monstru și transferând fiului lor indiosincrasiile sale. Acuzatorii, în sens larg, sunt fără excepție bărbați, apărătoarele sunt femei, de la judecătoare la martori, excepție făcând avocatul apărării a cărui simpatie stă sub semnul unei atracții care rămâne reținută, dar pe care limbajul trupului o evidențiază cu prisosință. Anatomia prăbușirii îl vizează în primul rând pe bărbat, legată apoi de cuplul în ansamblul său.
Anatomia pre supune, în cazul de față, o vivi secție în viața unui cuplu, cer cetarea fiecărui detaliu, a intimității expuse nonșalant, a imperativului motivării fiecărui gest, fiecărui suspin, fiecărui cuvânt, a stabilirii ponderii fiecărui fapt de viață negustorit din perspectiva susținerii unei narațiuni acuzatoare, cu alte cuvinte o încercare de a decădea o persoană din umanitatea ei. Tunurile sunt toate puse pe Sandra. Numai că aici există o capcană, pe care, cu acea cunoaștere proprie literaturii, scriitoa rea o devoalează: nu există o balanță în măsură să cântărească corect, adică să stabilescă semnificația fiecărui cuvânt, gest, emoție, să raționalizeze mercantil o existență în fiecare din actele ei. Pentru că scriitorul se plasează dincolo de o morală, într-un act de cunoaștere a ființei umane în iraționalul, imprevizibilul actelor sale.
Dar dacă ceva nu se potrivește în peisaj, este chiar precocitatea copilului de 11 ani. Acesta își revizuiește o declarație cu o înțelegere deplină a contextului optând pentru o alta menită să-i favorizeze mama. Discuția cu judecătoarea privitoare la prezența în sală este una a unui om matur, nu a unui elev de clasa a V-a, arătând că știe să construiască un argument subtil. Încercarea de a testa o ipoteză a presupusului suicid al tatălui experimentând pe câinele său efectul îngurgitării unor pastile, îndepărtarea mamei pentru a evita orice implicare și depoziția finală pe care o solicită în instanță cu istorisirea unui episod revelator pentru psihologia tatălui, toate acestea proiectează o altă vârstă. Copilul interpretează într-o cheie favorabilă ipotezei suicidului o poveste a tatălui său legată de posibilitatea morții câinelui, ca o încercare de a-l pregăti pentru propria sa ieșire din scenă. Iar acest episod, absolut subiectiv, de fapt, rezultatul unei interpretări este în măsură să pună concluzia cazului investigat.