Lucrarea datorată Caterinei Preda – conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București – își propune să surprindă parcursul instituțional urmat de Uniunea Artiștilor Plastici, precum și geneza/consacrarea artistului socialist de stat în România postbelică. Într-un fel, biografia academică a autoarei anunța acest demers editorial, căci cercetările sale au vizat încă de acum un deceniu raporturile dintre artă și politică în cadrul regimurilor dictatoriale, în special din Europa Centrală și de Est și America Latină (cu o atenție specială acordată unor studii de caz, precum Chile și România). În plus, Caterina Preda a dedicat studii consistente Uniunii Artiștilor Plastici din RPR/RSR și a editat un important volum de documente care reconstituie istoria UAP după 1950.
Autoarea a reușit să realizeze o monografie care să acopere – în linii mari – perioada 1950-1989 din perspectiva relației instituționale dintre UAP și statul comunist român (reprezentat în principal prin Secțiile ideologice ale CC al PMR/PCR și prin Ministerul Culturii). Ca un fel de epilog, în secțiunea de final, Caterina Preda tratează pe scurt, dar documentat, și intervalul 1990-2020. Cum am anticipat, volumul propune o abordare instituțională, întemeiată în principal pe numeroase documente păstrate în mai multe fonduri arhivistice: la Arhivele Naționale Istorice Centrale, CNSAS, Ministerul Afacerilor Externe, Combinatul Fondului Plastic, Ministerul Culturii. (Accesul la arhiva acestui minister – care n-a predat Arhivelor Naționale documentele sale din perioada 1954-1989, cum era firesc – este o poveste în sine care ar merita abordată într-un studiu separat). Multe materiale arhivistice exploatate de Caterina Preda sunt fie inedite, fie puțin studiate istoriografic. Nu lipsesc nici investigațiile de istorie orală, nici scrieri relevante circumscrise memorialisticii și literaturii secundare românești, anglo-saxone, franceze (ultimele servind unui demers comparatist având ca puncte de reper URSS și țările socialiste din Europa Centrală și de Est).
Cartea este o contribuție deosebită, bine documentată, la cunoașterea unei importante uniuni de creație în perioada comunistă (și nu numai, deoarece autoarea a făcut incursiuni vizând atât perioada precomunistă, cât și – cum am anticipat – intervalul de după 1989). Volumul comentează în mod critic – pe un ton academic și pe deplin argumentat – inclusiv narațiunile auto-justificatoare ale multor membri ai UAP din perioada 1950-1990. Analiza Caterinei Preda se circumscrie unui cadru teoretic interdisciplinar (pp. 8 și urm.) și se remarcă printr-o abordare nuanțată care ține cont de diferitele etape ale perioadei comuniste. Astfel, Uniunea Artiștilor Plastici apare în mai multe ipostaze: entitate ideologizată supusă Secțiilor Comitetului Central al partidului unic, precum și Ministerului Culturii (cu diversele sale titulaturi); instituție culturală; mediator între artiștii profesioniști și statul comunist; uniune profesională care acționează atât ca apărătoare a autonomiei estetice, cât și ca filtru cenzorial în funcție de natura regimului politic dintr-un anumit moment istoric. Volumul rezultat nu este doar despre artistul de stat și Uniunea care l-a reprezentat, ci privește inclusiv instituții conexe (Fondul Plastic, Combinatul Fondului Plastic, revista „Arta Plastică/Arta“ etc.), precum și procese care au însoțit existența acestui „sindicat“ profesional (sistemul de comenzi; arta de export; relațiile cu străinătatea; interacțiunile cu poliția politică – de altfel, un capitol se intitulează Securitatea ca actor cultural: artiștii plastici urmăriți și surse informative, pp. 233-294).
Multe dintre creațiile artistice la care și Caterina Preda face referire s-au regăsit în expoziții muzeale permanente și/sau temporare din perioada analizată. Prin urmare, cartea ar putea fi utilizată cu folos – împreună cu ultimele studii ale Deliei Bran și ale altor istorici de artă (în general din generații mai tinere) – inclusiv de cercetătorii care reconstituie istoria muzeografiei românești postbelice. Această ultimă disciplină a rămas pentru mult timp, chiar și în perioada postcomunistă, în zona unor clișee „etatiste“ care neglijează memoria culturală a multor obiecte de artă.