După un deceniu de la apariția antologiei Lumină, încet, Marian Drăghici revine în actualitatea editorială cu ediția a II-a, regândită și evident amplificată. Ieșind astfel, în acest moment jubiliar (n. 1953), din refugiul voluntar subliniat pe manșeta coperții: „Din 2019, retras din viața literară, optează pentru condiția de «monah ca lumea»“. Între timp, a apărut și o culegere cu același titlu în traducere franceză: Lumiére, doucement (2018). Cum se menționează pe pagina de titlu, antologia recentă cuprinde „poeme inedite și unele din nou scrise/ rescrise, de la 1983 la 2023.“ Dovedindu-se expert în arta rescrierii, în spiritul aspirației lui Mallarmé spre Le Grande Livre, Marian Drăghici își așază poemele în ordinea „traiectului existențial“, marcat de evenimente/ trăiri dramatice. Cartea sa, cu o compoziție barocă formală, se deschide cu poemul La început, în care Autorul (astfel semnând textul) proiectează arta poetică sub semnul sacrului și al inspirației divine,ca iluminare: „Logic, urma care rămase pe locul acela bătătorit în om/ după plecarea intempestivă a îngerului,/ e poezia.// Lucrarea mea de-o viață: să fac fotografia, marea fotografie –/ în fapt, să prezerv un sâmbure de îngeritate/ înainte de a se șterge cu totul din memoria locului urma pâlpâirii/ lui Dumnezeu în om.“ Apoi, valorificându-și flexibilitatea stilistică, creatorul edificiului livresc îl mărginește simetric prin Închinare: prima sub forma elogiului ce ilustrează stilul lui Ienăchiță Văcărescu, cealaltă, dedicată „aedului nevăzut/ necunoscut“, fiind concepută în registrul poeziei populare autentice.
În prima secțiune a culegerii antologice (nedelimitată în paginație), poetul cu destin întârziat reunește creația poetică de la începutul anilor 1980 interzisă de Cenzura comunistă. Un poem care ilustrează impactul este Mărunțica („Eram fericit scriam versuri, și eu, bizare/și deodată începe viața ca vânătoare./ În jurul meu prietenia și dragostea/ supravegheate, strâmtorate/ până la sufocare“), completat în rescrierea actuală: „La peste patru decenii de la facerea acestui poem/ autocenzurat de frică la prima publicare,/ adevărul e că scriu/ rescriu aceleași versuri sudic-amare.“ La frontiera secțiunii existențialiste în timpuri vitrege se situează Lunetistul, rememorând drama familială („în fond tufa sub care mi-am îngropat/ la doi metri sub pământ/…/ casa, nevasta și (pentru un timp)/ vocea interioară“), proiectată pe fundalul tenebros al universului concentraționar lipsit de credință („unde a ticăloșiei culoare roz biruie spiritul locului/ unde râsul batracianului ateu biruie spiritul locului“). Biografia spirituală a momentului de declin este descrisă în poemul eseistic din Addenda ineditelor Ucenic la un mare poet din vremea lui Ahab. Transpare de aici concepția volumului Descriere după altă natură („în acel climat de mancurtizare coșmaresc planificată,/ al cărei detestatar – nu contestatar, detestatar! –/ fusesem instinctiv de la primele versuri conștiente/ scriam liber, dedicat mai degrabă Nevăzutului altei naturi“), publicat în 1988 sub titlul neutru Despre arta poetică, care prefigurează, însă, evoluția spre meta-poetică dintr-o serie de poeme definitorii. Poetul evocat cu admirație de „ucenic“ este Mircea Ciobanu, scriitorul și editorul exemplar de la Cartea Românească – care îl considera fără rezerve pe ucenic „mare poet“–, văzut ca „vârf emblematic“: „pater spiritualis din rasa veche, și lumească, și cărturărească,/ cert aristocratică, al cărei cuvânt era încă sacru“.
În grupajul omogen care urmează, Marian Drăghici selectează (și revizuiește) poezii din volumele publicate în intervalul delimitat de Lunetistul (1996) și Negresa (2005). Sunt poeme în care poetul apare captat de „căutarea Sacrului“ în viață și artă, cum sugerau mottourile la antologia Păhăruțul. Sub atracția crezului religios, „poetul-poet aude în pagină/ ce-i spune Dumnezeu poeziei lui“. Ion Pop, în pătrunzătoarea prefață a antologiei, Întâmplări cotidiene sau „lampa metafizică“, distinge două „tipuri de discurs“ în care se conciliază „umanul cu metafizicul“: „Că are «vocația iluminării» e lucru cert, cum este de altfel și strădania rareori neglijată de a așeza lucrurile în lumina înceată a «lămpii metafizice»“. În fond, aspirația autorului iluminat tinde, în creația sa revelatoare, spre realizarea poemului ideal, visat, poemul dumnezeiesc din Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică: „Ei bine, am visat – în somn instantaneu la ceas de seară –/ un poem dumnezeiesc./ Textul scris pe aer, cu litere cursive, aurii,/se derula țeapăn, lent, implacabil,/ de sus în jos, dinspre cer spre pământ./ Senzația că acest text îmi aparține de-acum/ era pregnantă, copleșitoare /…/ Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul/ ca pe o îmbăiere clandestină în lumina altei lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii, pur și simplu frumoase.“
În poemele care alcătuiesc nucleul volumului, dedublarea devine modalitate poetică expresivă pregnantă. Tensiunea lirică se nutrește din confruntarea dintre „eul meu mistic“ și „batracianul ateu“. Personajele ce alcătuiesc figurația lirică în înscenări simbolice susțin revelațiile sau „iluminările“ poetului în cadrul unei confesiuni cu fundal dramatic. Prin materializarea complexă a gândirii poetice, de proiecții în oglindă și dedublări, eul poetic se vede pe sine, dintr-un punct de vedere inedit, opus privirii fizice. Iar eul profund al creatorului ajunge să se confeseze aievea într-un zumzet de voci interioare contradictorii. Întrupările de condiție alegorică (Negresa, Lunetistul, câinele freudian Carl Gustav, motanul faustic) devin fascinante prin dubla lor natură, fantastică și concretă. Exotica întrupare Negresa devine, în manieră expresionistă, simbolul absenței metafizice a luminii, similară întrucâtva cu omul negru esenian. Lunetistul ilustrează clarvăzătorul care vede dincolo de aparențe, dar are și înfățișarea reală a unui combatant necruțător pe frontul din Balcani, Iar fox-terrierul Gustav este el însuși poet postmodernist.
Prin rescriere perfecționistă și prin grupajul de poeme inedite, antologia de autor Lumină, încet devine o „carte nouă“ a unui poet cu timbru singular, care și-a consolidat poziția distinctă în tabloul poeziei contemporane.