Deseori elogiat ca un „Hurmuzache al celor literare“ (după o vorbă a lui Perpessicius), I. E. Torouțiu (după cum semna) a rămas totuși, mai ales din motive politice, într-un con de umbră. Faimos în primul rând datorită celor treisprezece volume de Studii și documente literare, dar și cu temeinice contribuții de folcloristică, sociologie și comparatistică, Torouțiu n-a avut totuși parte de analize mai cuprinzătoare ale vieții și operei. Ba chiar și despre moartea sa din 22 noiembrie 1953, în condiții dramatice, la doar o zi după soția și colaboratoarea sa Elvira (de dragul căreia adoptase inițiala „E“ în nume), au circulat mai mult legende. Este meritul Oltei Prelucă, profesoară de istorie la Suceava, de a fi pus cap la cap, în teza ei de doctorat, mii de documente inedite, dând astfel prima monografie despre el. Autoarea a făcut ample cercetări de arhivă (multe din ele, în colecții particulare), studiind manuscrisele lui Torouțiu de la B.A.R., dar și scrisorile unor Iorga, A.C. Cuza, Perpessicius, Mihail Dragomirescu, Leca Morariu etc., sute de periodice, toate publicațiile torouțiene și întreaga literatură secundară despre el (pe care o și trece în revistă). Volumul conține, de altfel, și fotografii inedite. Tot Oltea Prelucă a publicat în 2020, sub titlul Pe aici a fost un bucovinean…, romanul autobiografic al lui Torouțiu, rămas în manuscris.
Monografia e scrisă elegant, cu vizibilă pasiune, dar și cu tentații hagiografice. Drept e că viața intelectualului născut în 1888 la Solca într-o familie săracă și ridicat exclusiv prin propria hărnicie nu are cum să nu impresioneze, așa cum mișcătoare sunt și capitolele consacrate tragicei istorii a Bucovinei. I. E. Torouțiu a fost, încă de elev, un iredentist însuflețit de emanciparea românilor, totodată pasionat de literatura populară, datorită profesorului său Simion Florea Marian. Mai târziu avea să editeze volume de folclor bucovinean (inclusiv cântecele înstrăinaților plecați în America). Colaborând încă din liceu cu Mihail Dragomirescu și Iorga (al cărui tipograf avea să devină), s-a remarcat și ca student în Litere și Filosofie la Cernăuți, astfel încât a ajuns asistentul romanistului Mathias Friedwagner, pe care l-a urmat la Frankfurt a. M. Învățase, de altfel, încă de la Cernăuți arabă, coptă, siriacă și aramaică, iar Studiile și documentele literare cuprind traduceri din multe limbi europene.
Volumele torouțiene de statistică ecomică (Românii și clasa dirigentă din Bucovina, 1911, Românii și clasa de mijloc din Bucovina, 1912, Poporația și clasele sociale din Bucovina, 1916) rămân și azi o importantă sursă sociologică, deși sunt marcate de un virulent naționalism.
Torouțiu și-a înființat curând și propria tipografie, la Solca, însă Primul Război Mondial avea să-l facă să se refugieze la București. Aici va fi sprijinit, între alții, de principesa Ralu Callimachi, faimoasă și pentru finanțarea Bibliei Cornilescu, la cererea căreia a tipărit numeroase broșuri religioase. Încadrat profesor de germană la Liceul Sf. Sava, se va implica puternic în mobilizarea ajutorului pentru refugiații de război, editând „Revista Bucovinei“. S-a înrolat apoi în armata română, colaborând cu misiunea medicală britanică și ocupându-se și de reorganizarea școlii din Basarabia. După război, își reface tipografia bucureșteană (devalizată de concurenți), lucrând totodată ca profesor de germană la Liceul Cantemir. A publicat, în această perioadă, o seamă de volume comparatiste erudite: Carmen Sylva în literatura românească (1924), Immanuel Kant în literatura și filosofia română (1925), Heine și heinismul în literatura română (1930), Hermann Sudermann în literatura românească (1930); de asemenea studii despre Goethe, despre care ar fi vrut să-și dea doctoratul.
Riguroasa sa formație filologică a contribuit la impunerea principiilor moderne, critice, în edițiile românești, lui Torouțiu plăcându-i să sublinieze că și documentele neînsemnate își au importanța lor, așa cum fructele unui copac nu pot fi imaginate fără frunze. Ca eminescolog a adus clarificări importante (cu toată adversitatea dintre ei, G. Călinescu i-a preluat corecturile în reeditări), ducând și aprige polemici. Tot sprijinului săi i se datorează „Buletinul Mihai Eminescu“ din Cernăuți și înființarea „Revistei Germaniștilor Români“ (în 1932). Era, ce-i drept, un tradiționalist, fără înțelegere față de modernism, după cum îl arată atât revista „Floarea soarelui“, cât și volumul Simbolism – Impresionism – Expresionism (1926).
Din 1928 trăiește exclusiv de pe urma tipografiei, care îi permitea și să acorde sprijin financiar multor bucovineni lipsiți de mijloace. A fost un adevărat Mecena pentru literații și bibliotecile din Bucovina, și, de altfel, un autentic filantrop, care s-a ocupat de școlarizarea și angajarea ca ucenici a sute de orfani, zbătându-se mereu în ajutorul refugiaților de război.
Însă naționalismul său avea și o latură sumbră. În „Convorbiri literare“, al căror ultim director a fost, a ajuns să publice, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, oribile injurii antisemite la adresa lui Călinescu, Lovinescu, Tudor Vianu ș.a. Simptomatic e articolul „Suflete închiriate“ din nr. 8-10, august-octombrie 1941, în care pleda pentru „epurarea“ evreilor din cultura română (într-un context în care pogromul de la Iași tocmai avusese loc). Nu altfel scriau și alți colaboratori ai revistei: P.P. Panaitescu, Sergiu Grosu, Ștefan Cuciureanu etc. Din păcate, Oltea Prelucă atinge aceste grozăvii mai mult în treacăt (deși le dezaprobă), cu toate că sinistrele atacuri la adresa capitolului despre scriitorii evrei din Istoria lui Călinescu, pe care cărturarul bucovinean ar fi vrut s-o dea la topit, n-ar trebui uitate. Afirmând că toate acestea s-ar datora frustrării acumulate de Torouțiu în tinerețe, când românii din Austro-Ungaria erau privați de drepturi, Oltea Prelucă încearcă să treacă iute peste ele. Drept care, concluziile ei despre Torouțiu sunt, la finalul cărții, eminamente pozitive: „un simbol al patriotismului, loialității și angajamentului“; „e vremea să ne croim existența pe principiile care au călăuzit generația făuritorilor de Țară“. Ba, după principii precum cele tocmai menționate, nu e cazul! Trebuie discernământ în alegerea modelelor. Spre a înțelege istoria, grozăviile trebuie expuse critic. Nu pentru a interzice niște autori consacrați, ci pentru a împiedica repetarea ororilor.
Fără a fi legionar (nici chiar simpatizant public), Torouțiu a publicat totuși legionari (pe Radu Gyr, Vasile Posteucă ș.a.), în revistele sale, iar la Tipografia „Bucovina – I. E. Torouțiu“ au apărut și cărți antisemite precum Iudaica de N. Iorga, sau o ediție din Cărticica șefului de cuib. Impresia mea e totuși că antisemitismul său se nutrea direct din surse germane, nu de la legionari. Voi cita, în sprijinul acestei afirmații, din volumul Heine și heinismul (tratat doar sumar de Oltea Prelucă), în care Torouțiu preia poncife din istoriografia literară germană a vremii, a căror lungă tradiție poate fi verificată în cele trei volume de istorie a receptării ale lui Dietmar Goldschnigg și Hartmut Steinecke, Heine und die Nachwelt (Heine și posteritatea). Torouțiu extinde prejudecățile antisemiților germani la întreaga receptare românească: „Precum opera lui Heine se desface într-o parte luminoasă și pozitivă, serioasă și nemuritoare, curată artă poetică, și în alta umbrită de patimile atavice, politice și sociale, de rasă, deci negativă și neserioasă, tot așa se grupează și traducătorii: unii […] îndrăgostiți numai de elementul etic și estetic heinian, au preocupări de adevărată artă și aleg din Heine tot ce e frumos și gingaș, alții […] cu preocupări etnice, au tradus din Heine tot ce e mai apoetic, i-au masacrat cele mai frumoase cântece, prin lipsa de talent și necunoașterea limbii românești […]“ (p.241-242). În prima categorie, include traducătorii români, în cea de-a doua, traducătorii evrei. Aici nu mai e vorba de problema Bucovinei (eterna justificare), ci de preluarea (deloc obligatorie) a unor lupte culturale germane care au durat până mult după război.
I.E. Torouțiu a plătit, în orice caz, crunt în anii de comunism pentru filoger manismul său. Tipografia (pe care o tot refăcuse după jafuri, bombardamente, incendii) și casa i-au fost naționalizate. Unii din muncitorii de care avusese grijă exemplară l-au trădat și turnat; a avut parte de percheziții nocturne, de un proces de sabotaj și de amenințări cu închisoarea. Nemaiputând publica, trăia din vânzarea unor cărți rămase prin pod, fiind adesea „uitat“ la distribuirea cartelelor alimentare, bolnav și slăbit. Pensia socială din partea Academiei i-a fost tăiată odată cu excluderea din acest for, în 1948. Dar cărturarul a continuat să lucreze până la sfârșit (strânsese material pentru încă 12 volume de Studii și documente literare). Legenda că s-ar fi sinucis imediat după moartea soției e respinsă de Oltea Prelucă pe baza scrisorilor unor apropiați, dar și prin caracterizarea sa ca un perpetuu luptător. S-a stins de epuizare (după săptămâni de veghe la căpătâiul Elvirei) și de o boală de inimă. Iar apoi, comunismul i-a acoperit timp de decenii amintirea, cu bune și rele.
Dincolo de dificultățile autoarei de a lua distanță critică față de subiect, volumul Oltei Prelucă rămâne o contribuție importantă, de neocolit pentru oricine caută informații bine documentate despre Torouțiu și despre istoria Bucovinei. Iar pluralul din prima parte a titlului cărții sale, Cărturari bucovineni, pare să promită o serie de alte monografii, ceea ce nu ar fi decât de dorit.