Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Âme brisée (Inimă frântă, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2022 apare cel mai recent roman al său, Regina inimii (Reine de coeur, 2022; Humanitas Fiction, 2024). În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.
În 1939, Jun, protagonistul romanului Regina inimii al scriitorului japonez de origine franceză Akira Mizubayashi, studiază viola în cadrul Conservatorului din Paris. Dar conflictul sino-japonez îl obligă să se întoarcă în Japonia. Părăsind Franța, se desparte de marea lui dragoste, „regina inimii“, tânăra Anna. Încercarea războiului va fi una de o violență monstruoasă, atât pentru tânărul altist, trimis să lupte pe front, cât și pentru Anna, prinsă la rândul ei în război. Scrisorile pe care o vreme reușesc să și le trimită se opresc însă la un moment dat și comunicarea dintre ei nu se mai poate relua. Peste ani, Mizuné, o tânără altistă pariziană, descoperă un roman care îi amintește în mod ciudat de relația bunicilor ei, Jun și Anna, pe care nu îi cunoscuse niciodată. Întreruptă de război și de nebunia care a cuprins lumea, povestea lor de dragoste, atât de profund legată de muzică, și-ar putea găsi o prelungire neașteptată. Regina inimii este o pledoarie emoționantă împotriva violenței războiului și o denunțare a totalitarismului Japoniei imperiale de atunci. (Editura)
„Regina inimii este un roman alcătuit din mișcări precum Simfonia a opta a lui Șostakovici care străbate întreg parcursul poveștii: această lucrare a compozitorului sovietic este un imn închinat păcii și împotriva războiului, care a intervenit atât de brutal în viața lui Jun și a Annei. Simbol al artei care răspunde vicisitudinilor istoriei, este în acest caz firul roșu al romanului, pe care trebuie să îl urmezi.“ („Le Figaro Littéraire“)
Pe 23 noiembrie 2007, pe la unsprezece seara, o tânără cu părul ondulat, castaniu-deschis, de lungime medie, îmbrăcată într-un mantou maro cu glugă, ducând în spate un instrument într-o cutie, a ieșit din Théâtre des Champs-Élysées. Concertul durase mai bine de două ore și jumătate. Ușile de la intrarea teatrului se închiseseră de câtva timp, dar mai erau, ici și colo, mici grupuri de bărbați și femei. Mașinile și taxiurile circulau fără întrerupere pe Avenue Montaigne și prin Place de l’Alma. Autobuzul 80 a sosit imediat. Ea a urcat și l-a salutat pe șofer, care a răspuns cu un semn din cap însoțit de un „bună seara“ zâmbitor. Erau doar câțiva pasageri. S-a dus în spate lângă fereastră și și-a sprijinit instrumentul de perete. Un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu părul cărunt, îmbrăcat într-un pardesiu negru, s-a așezat nu departe de ea. Ținea programul concertului în mâna stângă. A aruncat pe furiș o privire către tânăra pasageră; când a recunoscut o muziciană din Orchestra filarmonică din Paris, pe care tocmai o ascultase cântând, a avut o reacție imperceptibilă de surpriză. A răsfoit paginile programului, privind-o din când în când pe tânăra care se odihnea cu ochii închiși după concentrarea intensă din timpul concertului, abandonându-se moale pe spătarul scaunului.
Autobuzul urma să oprească în stația Cambronne, când s-a zdruncinat violent. Muziciana, surprinsă, a deschis ochii și a privit în jurul ei. Bărbatul cu părul cărunt i-a spus imediat pe un ton amabil:
– Nu vă faceți griji, e o groapă!
La a doua, șoferul a exclamat:
– Îmi pare rău!
– Mulțumesc… a șoptit tânăra către bărbatul în pardesiu negru.
– Scuzați-mă… sunteți violistă, nu-i așa? Erați chiar în fața dirijorului în seara asta.
– Da, așa este, a răspuns muziciana cu un zâmbet timid.
– Vă mulțumesc mult pentru acest extraordinar concert.
– E foarte amabil din partea dumneavoastră… Dar, trebuie să mărturisesc că am avut un trac nemaipomenit înainte de a urca pe scenă…
– Ah, tracul!
– A fost primul meu concert cu solo de violă… a adăugat muziciana râzând.
– Ei bine, nu vă faceți griji. A fost splendid Sancho Panza interpretat de dumneavoastră! Felicitări!
– Mulțumesc, sunteți amabil.
– Mi-a plăcut mult și simfonia lui Șostakovici. Nu o mai ascultasem. Ce muzică excepțională! Cu ce forță evocă masacrele din 9 ianuarie 1905! Dar ce blândețe și ce alinare în mișcarea a treia, când violele cântă acea melodie de o frumusețe care îți taie răsuflarea! Am aflat multe lucruri citind programul, este foarte bine făcut, știți…
Bărbatul cu părul cărunt vorbea cu o volubilitate veselă, nu își ascundea emoția care îl copleșise ascultând simfonia compozitorului rus.
– Da, într-adevăr, este o muzică incredibilă. E plină de lucruri surprinzătoare!
– Mi-a făcut și o impresie stranie pentru că, foarte ciudat, această muzică a intrat în rezonanță cu o carte pe care tocmai am terminat-o de citit…
– Chiar așa?… Trebuie să cobor, a spus tânăra cu un aer preocupat, ridicându-se.
Și apoi, în timp ce își strecura brațele pe sub curelele husei instrumentului, a adăugat:
– Vă mulțumesc, domnule, pentru această conversație.
Autobuzul a încetinit. A ajuns la Convention-Lecourbe. În picioare, în fața ușii, violista se pregătea să coboare.
– Poftiți!
Bărbatul cu pardesiu negru i-a întins un ziar împăturit în opt.
– Acolo veți găsi un articol despre cartea în cauză.
– A, da? Mi-l dați?
– Da, l-am citit deja. Cartea se numește Urechea vede, ochiul ascultă…
– Interesant. Este un titlu care stârnește curiozitatea!
– Lectură plăcută și mult succes în continuare!
Rămas singur în autobuz, sexagenarul și-a reluat pe îndelete lectura programului concertului. Parcurgând „Analizele și Comentariile“ dedicate lui Don Quijote, i-a venit ideea să consulte ultimele două pagini ale programului, unde apărea lista completă a muzicienilor orchestrei. În fruntea pupitrului violiştilor, a citit: „Marie-Mizuné Clément, șefă de partidă – violă din 15 octombrie 2007“.
Într-adevăr, e șefă de partidă de puțin timp, și-a spus el.
Bărbatul în pardesiu negru a închis programul și s-a ridicat. Autobuzul 80 a ajuns la capăt de linie: Porte de Versailles. A coborât mulțumindu-i șoferului. Apoi a dispărut în noapte.
10
Mizuné dormise buștean. Era întinsă pe spate: corpul ei desena forma ideogramei chinezești (), „mare“. Se simțea complet eliberată de oboseala concertului. Și-a luat telefonul de pe noptieră: era trecut de opt. Niciun mesaj important, doar anunțuri. Atunci s-a întins îndelung, apoi s-a ridicat pentru a activa deschiderea jaluzelelor electrice. Lumina dimineții, încă puțin timidă, a pătruns oblic în cameră. Ieșită din lumea nocturnă, în care coborâse fără agitație sau tulburare până în profunzimile somnului perfect liniștit, auzea acum pasajele solo pentru violă din Don Quijote pe care le cântase în ajun alături de violoncelistul Yo-Yo Ma, care îl incarna maiestuos pe rătăcitorul Cavaler al tristei figuri. Opera grandioasă a lui Richard Strauss, la care lucrase luni la rând pentru acest concert, devenise într-un fel coloana sonoră a existenței ei.
Și-a pus halatul. A intrat în bucătărie, și-a făcut cafea și două felii de pâine prăjită. Fredona melodia remarcabil de cantabilă a lui Sancho Panza în momentul discuției lui cu cavalerul din cea de-a treia variațiune a lucrării. Odată cafeaua cu lapte gata și tartinele unse cu unt și gem, s-a așezat, cu tava de mic dejun, la masa rotundă de lângă fereastra mare care se deschidea spre balconul însorit. Se bucura de o stare profundă de bine: nu doar că tocmai trăise o experiență muzicală foarte puternică cu Don Quijote de Strauss și Simfonia a unsprezecea a lui Șostakovici, dar pe deasupra și-a asumat cu succes responsabilitatea ca șefă de partidă a Orchestrei filarmonice din Paris. Gândindu-se la compozitorul rus și la muzica lui, și-a amintit de ziarul împăturit pe care, cu o zi în urmă, i-l dăduse domnul în pardesiu negru, în drum spre casă. S-a dus să-l caute în poșeta lăsată pe dulăpiorul de la intrare. Fusese atât de epuizată după concert, încât bărbatul cu părul cărunt și articolul lui îi ieșiseră complet din cap.
Mizuné a despăturit ziarul. Și-a pus ochelarii cu ramă fină de titan. Era Le Monde des livres de vineri, 23 noiembrie, ziua concertului. Pe prima pagină, în partea de jos, i-a atras atenția un titlu cu litere mari, „Muzica rezistă provocărilor istoriei“. O mică fotografie a copertei cărții prezentate era inserată în centrul articolului. L-a citit în întregime în câteva minute, dintr-o suflare: mâna stângă, ținând aproape de gură prima felie de pâine abia începută, era perfect nemișcată. În cele din urmă, îngândurată, a ronțăit bucata de pâine punând ziarul înapoi pe masă. S-a gândit apoi la bărbatul în pardesiu negru și la legătura pe care o făcuse între această carte și Simfonia a unsprezecea a lui Șostakovici, Anul 1905. Lamentația sfâșietoare cu care începe cea de-a treia mișcare, adagio, intitulată „Memorie veșnică“, acest cântec pianissimo dureros, interpretat de violele la unison îi revenea în minte. Cât de emoționant era acest pasaj care se cânta în surdină, pe fundalul murmurelor de violoncel și contrabas! Mizuné simțise că ochii i se umplu de lacrimi, dar reușise să și le rețină în timpul concertului sub privirea extaziată a dirijorului. A urmat începutul prodigios al simfoniei, acel moment inaugural în care muzica depășește tăcerea pentru a-i sublinia toată profunzimea: cele patru harpe care dau semnalul de pornire și care te cufundă imediat în liniștea adâncă a dimineții care domnește peste Piața Palatului din Sankt Petersburg; corzile în surdină care înaintează încet și creează astfel o atmosferă tensionată și îngrijorătoare; nostalgia trompetei, pe care cornul o preia câteva clipe mai târziu într-o tonalitate întunecată; cele două flaute care introduc a doua linie melodică, mai veselă; contrabasurile care reiau același motiv, parcă pentru a anunța prezența subterană a violențelor în pregătire; viorile care, preluându-l, îl transformă într-un bocet sfâșietor; în cele din urmă, și mai presus de toate, micile bătăi repetate obsesiv ale timpanelor, care întăresc premoniția tulburătoare a unei tragedii însângerate. Astfel, în cele din urmă, acest mic dejun luminos și senin a împins-o pe Mizuné în torentul muzicii lui Șostakovici, de parcă ar fi ascultat un radio interior, fremătând toată de amintirea proaspătă și inalterabilă a concertului din ziua trecută. Când simfonia a ajuns la evocarea masacrelor din Duminica Roșie, Mizuné a fost în mod firesc condusă să își amintească scena extraordinară a scării de la Odessa din filmul Crucișătorul Potemkin unde, în versiunea restaurată din 1976, această muzică însoțea succesiunea planurilor cu o forță uluitoare.
Când și-a terminat micul dejun, soarele era deja sus pe cer. S-a pregătit să iasă pentru cumpărăturile săptămânii.
După ce a terminat de făcut cumpărăturile, ca întotdeauna, a trecut, trăgându-și căruciorul pe jumătate umplut, pe la librăria ei preferată, Le Livre d’Or, situată pe rue Saint-Lambert. Era aproape amiază. În magazin, două doamne în vârstă cercetau raionul cu noutăți. Philippe, librarul, un bărbat la vreo cincizeci de ani, era la casă, cu ochii lipiți de ecranul computerului. Auzind ușa de la intrare deschizându-se, a ridicat privirea și i-a zâmbit cald noii cliente.
– Ce mai faci, Mizuné? A ieșit bine aseară?
– Cred că da. Oricum, sunt mulțumită…
Philippe i-a venit în întâmpinare. S-au sărutat pe obraji.
– Mi-ar fi plăcut foarte mult să vin, mai ales că a fost o seară specială pentru tine…
– Dar știu că nu aveai cum. Ce mai face Mathilde? a întrebat Mizuné.
– Mulțumesc, e mai bine, a răspuns cu o voce puternică librarul. Cu toate medicamentele care i s-au prescris, ar trebui să fie…
– Stai liniștit, va fi bine!
Philippe a continuat vesel:
– Așadar… Don Quijote al lui Yo-Yo Ma a fost mulțumit de scutierul său? a schițat librarul un zâmbet malițios.
– Ei…
A urmat un moment de tăcere.
– …Cred că da, a răspuns muziciana, întorcându-i un zâmbet puțin stânjenit, dar strălucitor.
– E bine, mă bucur pentru tine.
Mizuné s-a aplecat apoi în față, a scos din căruciorul de cumpărături un ziar destul de mototolit împăturit în opt, cel pe care îl citise cu două ore mai devreme în timp ce lua micul dejun. L-a desfăcut și i-a arătat fotografia cărții.
– Philippe, ai auzit de această carte?
Librarul și-a scos ochelarii pentru a cerceta fotografia de aproape și rândurile pe care ea i le indica.
– Ah, bineînțeles că o știu! Excepțională! Îți va plăcea mult pentru că este vorba despre muzică și mai ales despre un muzician… Dar, atenție, nu este tocmai o carte despre muzică, departe de asta. Aș spune că este un roman care urmărește să zugrăvească portretul unui muzician puternic, zdrobit de violența Istoriei… Este înrolat în armată, pus în situația de a asista și chiar a comite atrocități, dar, în situațiile limită cu care se confruntă și care l-au pus la grele încercări, face totul pentru a nu-și pierde sufletul, cu riscul de a înnebuni…
Philippe luase cartea de pe masa centrală, dintr-un colț puțin îndepărtat de noutăți, din spatele celor mai bine vândute titluri, și se lansase deja, așa cum se întâmpla adesea, într-un comentariu personal pasionat pe care nimic nu părea a-l putea opri. Cele două doamne, atrase atât de frumoasa voce de bariton a librarului, cât și de exprimarea sa plăcută și persuasivă, s-au apropiat de tânăra clientă.
– Dar trebuie să mă opresc aici… Restul vei descoperi singură. Nu vei regreta, pot să te asigur!
– Pare palpitant! Despre ce carte vorbiți?, a întrebat una din cele două doamne.
– Aceasta, doamnă, a răspuns librarul, ridicând exemplarul pe care îl ținea încă în mână.
– Urechea vede, ochiul ascultă este un titlu interesant, a murmurat ea.
Philippe i-a întins cartea lui Mizuné; apoi a luat un alt exemplar pentru a-l oferi doamnei evident seduse de prezentarea lui entuziastă.
Philippe a strecurat cartea într-o pungă mică de hârtie.
– Când o vei termina de citit, o să discutăm despre ea dacă vrei. Să vii la noi acasă, bine?
– Cu plăcere! Va fi o mare bucurie să o revăd pe Mathilde. Mulțumesc, Philippe, la revedere. Să ai o zi bună!
– Eu sunt cel care îți mulțumesc. Pe curând!
Mizuné a părăsit librăria, ducând punguța pe mâna stângă și trăgând căruciorul de cumpărături cu dreapta. Se grăbea să ajungă acasă.
11
După prânz, Mizuné a lucrat aproape trei ore consecutive pentru următorul concert, în mica sală de muzică fonoizolată. Apoi a luat cina în timp ce se uita la știrile de la televizor. În plin sezon muzical, nu avea deseori ocazia să-l deschidă. De altfel acesta era surghiunit într-un colț al sufrageriei, ascuns de o perdea, arătând clar locul pe care îl ocupa în viața lui Mizuné. În acea seară se discuta despre înmulțirea atentatelor teroriste nu doar în Orientul Apropiat, ci și în Europa occidentală. Prezentatoarea sublinia că unda de șoc din 11 septembrie 2001 e extraordinară și că teroarea provocată de asasinatele în masă de la Madrid din martie 2004 și de la Londra din iulie 2005 există în continuare acolo, intactă, pentru a ne aminti că ordinea mondială a intrat definitiv într-o fază de destabilizare geopolitică. Mizuné și-a întrerupt masa pentru un moment, tulburată de imaginile care defilau pe micul ecran, una mai oribilă decât alta. Câteva clipe mai târziu, ea a închis brusc televizorul. Tăcerea a revenit în apartament. De fiecare dată când întâlnea acest tip de evenimente intolerabile, care dezvăluiau cruzimea de care putea fi capabilă umanitatea, se întrista fără să știe exact de ce, de parcă ar fi afectat-o personal. Atunci, adeseori, îi revenea în minte amintirea îndepărtată, dar vie, a unei dureri violente simțite prima dată când văzuse Noapte și ceață, împreună cu tânăra ei mamă.
După ce a pus farfuriile în mașina de spălat vase, și-a făcut un ceai de mușețel. A așezat cana pe măsuța de cafea ovală. Apoi s-a dus să ia cartea cumpărată de la Livre d’Or, pe care o lăsase pe pian, în sala de muzică. Răsfoise câteva pagini din primul capitol, dar își interzisese să se apuce de lectură pentru a se concentra asupra lucrului la piesele programate pentru următorul concert. Acum putea în sfârșit să se dedice cărții. S-a instalat pe canapeaua portocalie. Mai întâi a luat o prima înghițitură de ceai.
Pe coperta bleumarin, titlul era tipărit cu caractere mari. A dat repede pagina de gardă și pagina de titlu și a început să citească. Se va opri din lectură șase ore mai târziu. Chiar de la început, a fost izbită de o scenă de violență extremă:
Un militar, o namilă cu barbă, de vreo treizeci de ani, stă în picioare lângă un butoi plin cu apă. În mâna dreaptă are o sabie lungă de aproximativ un metru. El aruncă o privire în fundul unei gropi uriașe, proaspăt săpate, unde zac două corpuri și două capete tăiate. Militarul scoate un pătrat mare de pânză albă din buzunarul vestonului și își șterge, de la gardă până la vârf, sabia care strălucește cu o sclipire stranie…
(Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu.)