Distingând, într-un text arhicunoscut, între intranzitivitatea literaturii și tranzitivitatea publicisticii, Roland Barthes atrăgea atenția asupra convergenței care se manifestă, în epoca noastră, între cele două ipostaze ale autorului, cea de écrivain și cea de écrivant. Primul, scriitorul propriu-zis, începe tot mai mult să abordeze teme și subiecte ale actualității sociale, cel de-al doilea, la rândul său, își însușește progresiv instrumentele stilistice ale literaturii. Barthes anunța, astfel, apariția unei instanțe a vieții publice contemporane: intelectualul.
L-am pomenit pe Roland Barthes nu numai pentru că, în prologul cărții sale Biblioteci deschise (1987), Alexandru Călinescu îi creionează criticului și semioticianului emblematic al structuralismului francez o splendidă evocare. Ci mai ales pentru a sublinia apăsat faptul că eseurile și articolele care alcătuiesc culegerea O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă nu sunt produsul unui spirit retardatar, prizonier al unei paradigme învechite. Ci ale unui intelectual de prestigiu, unul dintre cei mai importanți specialiști în cultura franceză și un european pur-sânge, încă din epoca în care la noi se purta numai „de la Nistru pân-la Tisa“. Critic literar și eseist, profesor la Universitatea din Iași și la INALCO din Paris, Alexandru Călinescu a îmbinat onestitatea intelectuală cu demnitatea civică, făcând parte din gruparea disidentă ieșeană.
Am recurs la acest lung preambul, pentru a pune volumul O lume care a luat-o razna în lumina potrivită. Mai ales că unul dintre simptomele acestei „lumi care a luat-o razna“ este, potrivit autorului, ștergerea trecutului și anularea criteriului competenței. Oricine poate afirma orice despre oricine. Context (și climat) în care reacția de bun-simț – nici mai mult, ca să parafrazez vorba lui E. Lovinescu, dar nici mai puțin de atât –, în loc să fie ascultată, este automat împroșcată cu invective ideologice. A spune limpede că textele care alcătuiesc volumul de față – apărute inițial în „România literară“, „Dilema“ și „Ziarul de Iași“ – aparțin unui spirit liberal, căruia extremismele îi sunt străine, este o obligație liminară a oricărui comentator de bună-credință.
Cartea lui Alexandru Călinescu se alimentează dintr-o serie întreagă de perplexități ale unui intelectual român de calibru, care are școala Occidentului și a urmărit, adesea la fața locului, transformarea spațiului public și mediatic european, înainte și după prăbușirea comunismului. Proces în cursul căruia a trecut el însuși de la speranță la consternare și de la implicarea în dărâmarea unei ordini false – aceea ivită din „coexistența“ impusă de după cel de Al Doilea Război Mondial – la o bătălie surdă pentru prezervarea unor minime norme democratice. Micile eseuri și articole ce alcătuiesc prezentul volum sunt rezultatele acestei rezistențe tenace, deloc „sclipicioasă“, a unui umanist liberal în fața tentativelor de acaparare a discursului public de către tot soiul de extremisme, de la cele de stânga la cele de dreapta.
O primă observație care se poate face pe marginea acestei cărți, în egală măsură, savuroasă (prin calitatea analizei, măsură, umor și distincția literară a discursului) și neliniștitoare (prin acuitatea maladiilor spirituale pe care le abordează și prin virulența simptomatică a acestora), este aceea că Alexandru Călinescu nu este un teleintelectual „pe dos“. Într-o epocă în care maladiile spirituale se manifestă în special la televiziune și în spațiul virtual, referințele sale provin în continuare din bibliotecă. El analizează, în eseurile din prima parte a cărții, Vești din „Lumea Nouă“, în special cărți, numere tematice de revistă și dezbateri academice, și numai la limită intervenții în presa cotidiană ori televizate.
Aceasta nu se datorează faptului că autorul n-ar fi „branșat“ la canalele de comunicare ale lumii actuale. Ci convingerii că maladiile spirituale ale prezentului încep să se manifeste în spațiul universitar, în mediile intelectuale și în „republica literelor“. De acolo se propagă în societate, asemenea unui bulgăre de zăpadă, declanșând avalanșe care distrug statui și opere de artă, pervertesc sistemul de învățământ, distorsionează cadrul legislativ, împingând în cele din urmă corpul social într-o stare de anarhie similară celei propagate de Lenin, Troțki și ceilalți, în primii ani de după revoluția comunistă din Rusia.
Iar cu aceasta atingem cel de-al doilea punct important al volumului O lume care a luat-o razna. După un text programatic, în egală măsură ironic și amar, intitulat Prostologhicon woke, Alexandru Călinescu își începe cartea cu mai multe texte consacrate unor volume de istoriografie contemporană care investighează memoria comunismului. Cărți cum ar fi Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin, de Orlando Figes, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), de Cosmin Popa, sau Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX, de Frank Dikötter, îi atrag atenția nu doar prin conținutul lor intrinsec. Există, desigur, un interes pentru analizele istorice și pluri-disciplinare care se apleacă asupra coșmarului din care am ieșit în urmă cu trei decenii și jumătate. Sechelele lui se văd, în Europa Centrală și de Est, până astăzi, în viața economică și politică, în discursul social și chiar în cultură. Însă, mână în mână cu aceste sechele, mai trebuie să vorbim de o consecință, adesea escamotată, mai cu seamă în Occident. Acolo unde comunismul (dominant, din păcate, în mediile culturale și academice înainte de 1989) nu s-a prăbușit deloc. Ci, profitând de drepturile și libertățile democratice, s-a metamorfozat și camuflat, devenind „progresismul“ sau ideologia woke de astăzi. Alexandru Călinescu, după rezistența subterană împotriva ceaușismului, nu pierde din vedere originea malefică a „progresismului“.
Căci nu despre corectitudinea politică este vorba în O lume care a luat-o razna. Ce om cu capul pe umeri ar putea să se simtă revoltat în fața imperativului de a nu discrimina un alt om, nici măcar verbal, pe criterii de rasă, de etnie sau de orientare sexuală? Problema o repre zintă nu normele de bază ale corectitu dinii politice – coincizând, adesea, cu bunele și bătrânele norme ale politeții și bunului-simț –, ci derapajele totali tare sub pretextul acesteia. Când soliciți ca orchestra Filarmonicii din Viena să fie selectată – atenție: într-un stat european suveran, care are încă norme și criterii de rezidență și cetățenie – nu pe criteriul performanței muzicale, ci pe cel al diversității etnice, e limpede că nu de corectitudine politică (mai) e vorba. Ci de numerus clausus, adică de o ideologie totalitară fără doar și poate. Iar când cel/cei care solicită asemenea aberații, primind replici de bun-simț, îi etichetează automat pe preopinenți drept fasciști, e limpede că Alexandru Călinescu nu se înșală atunci când sugerează că rădă cinile „progresismului“ contemporan sunt comuniste. Poate doar, aș adăuga eu, de nuanță troțkistă, nu neapărat stalinistă, desigur, dacă totalitarismul are cu adevărat nuanțe.
Și un al treilea element care mi se pare fun da mental în cartea lui Alexandru Călinescu: spre deosebire de mai vechiul volum al lui Constantin Noica, Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (1978), în O lume… nu avem de-a face cu maladii generice, clasificate pe baza unor criterii care se pot confunda. Autorul pornește, cum spuneam, întot deauna de la cazuri concrete, cele mai multe, provenind din spațiul francofon sau ajungând la noi prin intermediul acestuia. De la solicitarea eliminării unor cuvinte și până la cea a eliminării unor autori din programele universitare, e vorba de cenzură. De la „discriminarea pozitivă“ și până la transformarea unor teme de viață privată în teme sociale obligatorii, este vorba despre dictatura minorității. Ș.a.m.d. Aceste maladii nu sunt subiecte de contemplație filosofică: ele se manifestă direct și violent, excluzând savanți din universități și eliminând (tacit, nu prin intermediul arderii în public) cărți și autori din orizontul intelectual al societății. Alexandru Călinescu are curajul de a analiza respectivele maladii, scoțând la iveală, pe lângă ridicolul și impostura lor, conținutul totalitar camuflat sub ambalajul democratic în care ni se înfățișează.
În cea de-a doua parte a cărții, Lecturi, eseistul face loc și unui discurs de altă factură. Îndrăgostit de Franța – ca mulți dintre noi –, el are o dublă nostalgie a spațiului intelectual francez: pe de-o parte, prin comparație cu viața culturală modestă de la noi, iar pe de alta, prin comparația prezentului, tot mai acaparat de aberații și extremisme ideologice, cu trecutul apropiat, în care umanismul liberal părea a modera stânga și dreapta deopotrivă. Lecturile lui Alexandru Călinescu se întorc asupra unor permanențe franceze, ca și asupra iterațiilor lor de azi, nu o dată, pervertite însă. Se simte un sens al pericolului și al unei dezamăgiri, în micile eseuri subiective din această a doua jumătate a cărții.
O lume care a luat-o razna este, în același timp, un diagnostic și un protocol de tratament. Bunul-simț, toleranța, relativismul liberal sunt tot atâtea „medicamente“ prin care ne putem trata pe noi înșine de tentațiile spiritului totalitar. Alexandru Călinescu nu e, însă, naiv: nu vorbește nicăieri nici de vreo „mântuire colectivă“, nici de vreo „vindecare“ a fanaticilor.