Scriitura autorului german Marius von Mayenburg are, în stratificarea ei, un plan realist – o temă, o problematică – și o formă poetică care amplifică în intensitate sondarea. Amestecul acesta în formă și în fond nu este ușor de absorbit. Nici de regizat, nici de jucat. Există un cod pe care l-a impus. Ca estetică. Ca manieră de a gîndi scrisul lui și de a-l interpreta. Disecțiile pleacă de la o incizie subțire și mică la suprafață care se adîncește și merge profund, trecînd prin toate straturile analizei. De obicei, dură. Directă. Tăioasă. Nu te poți eschiva. Chip de foc, Urîtul, Martiri, Perplex sînt piese montate și la noi. Treptat, Mayenburg și-a impus tipul de dramaturgie, este tradus mult, constant, pus în scenă, a regizat și el, are priză clară și la noi, este cunoscut pentru colaborarea lungă cu Thomas Ostermeier ca dramaturg, pentru traducerile din Shakespeare, Sarah Kane și Martin Crimp. Deși nu este interesat sau ahtiat după imagine, are un tip de autoritate care vine din inteligență, vulnerabilitate, consistență, subtilitatea discursului și o compoziție frustă. Textele lui se desfac la fiecare atingere. Cred că unul dintre regizorii noștri care are cheie la Mayenburg este Theodor Cristian Popescu. Iar Ex, spectacolul recent de la Teatrul Mic, mi se pare unul dintre spectacolele lui cele mai puternice, mai analitice și mai elaborate în felul în care și-a inițiat și condus cei trei actori: Ana Bianca Popescu, Irina Velcescu și Tudor Istodor și personajele lor Sibylle, Franziska și Daniel. Cu Ex se deschide și un nou spațiu al teatrului, la subsolul celui de pe Gabroveni 57. Nu am știut nimic despre asta sau am știut și am uitat. Așa încît, am făcut drumul pînă jos intrînd deja într-o stare. Spațiul acesta are visceralitate. Ca textul. Ca tot ce se întîmplă acolo. Am intrat în mațele unui cuplu modern, doctoriță și arhitect, cu un apartament cool, un statut social și financiar bun, reprezentativ, doi copii și tot aluatul unei familii de azi, middle class. Bine înfipți ca poziție, cu de toate din ce este bine să fie văzut, apreciat, comentat. Cam asta contează, nu? Acumulările de vitrină. Elementele pe care trebuie să le arătăm ca să fim cotați cum se cuvine și situați în cărțile cu coperți atrăgătoare. Convenții și iar convenții. Intrăm, gradat, în relația Sibylle-Daniel. Gradația aceasta dă structura spectacolului și cheia. Theodor Cristian Popescu respectă ritmul cu o rigoare fantastică, fără urmă de grabă. Sîntem în apartamentul lor, parte din el, pe scaunele noastre dispuse pe trei dintre segmentele de joc. Un spațiu cu planuri și adîncimi, cu plantații și stații, birou, living, bucătărie deschisă extraodinar gîndit și realizat de scenograful Theodor-Cristian Niculae. Acțiunea plimbă personajele peste tot. Sîntem parte dintr-un desen care nu pare străin unora dintre noi. Reacțiile spectatorilor, ale spectatoarelor, icnete, rîsete, tăceri adînci. Diferite. La accente diferite.
Prizonierat. Captivitate. Și un cuplu. Dialogul de seară. Dacă s-au culcat copiii, ce au mîncat, cam ce a fost la grădiniță, mici conflicte, la ce te uiți pe laptop, am pregătit ceva, minimal, nu cum îți place ție… Scrîșnit, la el, înțepat, la ea. Nimic nu se leagă. Tensiunea crește, ușooor, un semiton în plus la el, una-două-trei țîfne la ea. Ca într-o cușcă. Ca într-o arenă. Tatonările se fac de la distanță. Și, deodată, apare în toiul nopții fosta iubită a lui Daniel, Franziska, alungată sau fugită de la iubit, cu bagajele la purtător, pregătită să se adăpostească pentru o noapte pe o canapea din living-ul familiei realizate. Pentru Mayenburg, această „ex“ relație, iubită și tot tacîmul este un pretext. Pe o schemă cunoscută, să spunem. Ex este trecutul. Nu doar ca iubire de tinerețe. Este trecutul cu aspirațiile înalte și cu oferte pentru împlinirea lor, trecutul este libertate, visare, proiecții, nonconformism, zbor. Puțini rămîn acolo. Puțini au curaj și putere pentru asta. Ambițiile pentru o lume altfel, pentru o viață altfel sînt atenuate de ispita șabloanelor. Pentru un statut vizibil din perspectiva celor preocupați de partea să-i spunem mai superficială. Altul decît acela din prima linie a performanței. Unul mai static, mai funcționăresc, chiar dacă datele și afirmarea vorbesc despre altceva. Dar mai vizibil în societatea de consum. Care te califică convenabil în clasamentul exterior, rece, lipsit de substanță și empatie. Sigur că cel mai la îndemînă pentru demonstrația pe care o face Mayenburg este o fostă iubită. Dincolo de pojghița asta este un buboi imens. Pe care venirea lui Franziska îl sparge. Din provocări succesive, multiple, iese spre suprafață adevărul. Acela mutilat, ascuns adînc în coltloane, în semi-întuneric, amuțit, înfundat. Adevărul nefericirii. De care te lepezi. Pentru că șabloanele construite rece, cu mintea dau iluzia confortului.
Urmăresc subtilitatea la care a apelat regizorul Theodor Cristian Popescu. Și ne-graba. Ca aceea din text. Concentrarea pe relații, pe jocul actorilor aleși pentru acest spectacol greu. Din toate punctele de vedere. Pe ce este dens, dureros. Luptele, armele care scot la vedere, foarte aproape de mine, suferințe, frustrări, răni, traume. O coridă de sentimente, de stări. Izbucniri în lanț. Sondări într-un trecut care înfățișează un prezent crud, zdrențe. Adevăr și provocare. Ana Bianca Popescu, una dintre actrițele de vîrf ale generației sale, și mai mult decît atît, face un rol mare, o performanță la care a ajuns prin fiecare personaj pe care l-a interpretat în ultimii ani, pe o plajă foarte mare. Cu o tehnică perfect pusă la punct, cu un control fără fisură, cu rostire inteligentă, cu frazare în sens, cu accente puse pe cuvîntul greu, cu un joc secund dezvoltat în planurile de ascultare, de însoțire, cu curaj și asumare pentru momentul final. Sibylle este soția care mocnește de nemulțumire. De reproșuri. Irită. Enervează. Desface fiecare cuvînt, vînează încontinuu atacul, îi dă tîrcoale soțului ca un vînător prăzii. Este cinică. Pînă la insuportabil. Cu Daniel, cu Franziska. Cu ea însăși. În toate aceste planuri, pe toate vocile, în polifonia de stări, de atacuri, în retrageri, Ana Bianca Popescu este impecabilă. Sibylle este un personaj cu care nu mergi o bună bucată din timp. De aceea, și mai dificil de ținut în arenă. Experiența ultimilor ani și munca asiduă i-au adus maturitate pe scenă, dincolo de har, de abilități multiple. O surpriză extraodinară este Irina Velcescu. Cred că este pentru prima oară cînd, cap-coadă, își are personajul în mîini, în mimică, în mirări, în inocență, pierdută și nu de tot, fără ambiții, își cunoaște exact locul, job-ul „inferior“, cu o nostalgie alunecătoare, cu vulnerabilități nenumărate, o hipsteriță care determină explozia unui cuplu slab, de fapt, împotmolit în toate convențiile. Așa este această Franziska. Detonatorul-pretext al unor relații false, deformate, dar bine prezentate în pagina „lumii“. Nu abandonează nicio secundă gesturile cu care intră, expresia corpului, freamătul mîinilor, ochilor. Și muchia pe care își pune personajul „vinovat/nevinovat“. Tudor Istodor, Daniel, soțul și fostul iubit, abil în slalomul complicat printre sentimente, regrete, frustrări, neputințe și acest centru masculin al celor două femei. Într-un joc atent construit, cu alternanță justă și clară, rece-cald, lasă să-i alunece și să-i cadă toate măștile. Felul în care fiecare dintre cei trei își definește personajul în funcție de relația cu celălalt, cu ceilalți, tipul de emoție care se eliberează altfel, mereu din planul doi al textului, dă spectacolului ceva puternic. Deși, în adîncul celor trei este o imensă nesiguranță. Pe toate planurile.
Ex este unul dintre cele mai atent elaborate spectacole făcute de Theodor-Cristian Popescu din ultimul timp. Proaspăt, cu multe detalii pline de sens, cu o echipă minunată, bazat pe traducerea ireproșabilă a Elisei Wilk, ea însăși dramaturg. Un spectacol de cameră dificil, o disecție fină între iluzie, iluzii, adevăr, adevăruri, deziluzie, deziluzii.