Încercând prin versurile sale să reabiliteze o paradigmă a desuetudinii, Emil Brumaru și-a propus, în cursul timpului ce i-a fost dat să creeze, mai curând o schimbare de discurs poetic decât una de ordin existențial. Dacă este să luăm drept bornă temporală anul 1990, putem observa că, în partea a doua a creației sale, Emil Brumaru nu a fost ocolit de teama că va rămâne cumva desuet și că a renunțat în parte la anterioarele principii ale poeticității sale. Senzualitatea nezăgăzuită de vreo (auto)cenzurare a apărut în toată nuditatea ei luxurioasă, în condițiile câștigării libertății de expresie de după căderea comunismului. Este posibil ca poetul să fi simțit că originalitatea discursului său a căzut într-o suprasaturație de limbaj propriu ce a frizat manierismul. Dominanta stilistică a predominat în interiorul formulei sale lirice și astfel s-a insinuat în scrisul său maniera.
Să fie partea de poezie pornografică scrisă de Emil Brumaru după 1990 rodul scăpării din chingile cenzurii comuniste sau al înaintării în vârstă și al căderii pradă unui „bocet de adult“? Mai plauzibilă se dovedește a fi varianta a doua, dacă admitem existența unor aspecte autobiografice trădate de versuri precum „Geaba chiar femeia goală/ Și-n gură cu portocală;/ La treizeci și cinci de ani/ Stau și plâng printre motani“ (Bocet de adult, II). Oricum, poetul manifestă un evident tropism pentru voluptățile ce iscă plăceri misterioase, după cum o remarcă și Alex Cistelecan la sfârșitul primei perioade despre care vorbeam: „[…] întreaga lume a obiectelor, utile și inutile, e căzută în transă erotică. Bisexuate, lucrurile pătimesc în tăcere și între ele se instaurează relații amoroase și se produc la tot pasul drame obscure – trădări, dezamăgiri, divorțuri, înamorări fulgerătoare, părăsiri crudele. Obiectele jubilează sau leșină, se-mpurpurează sau pălesc, tremură sau împietresc în funcție de fluidul erotic ce le străbate și de rezonanța acestuia. În miezul lor bate o inimă simțitoare și ele au o «psihologie» adolescentină și o morală sensibilă a iubirii. Lumea lui Brumaru emană dintr-un substrat amoros și este condusă după principii gynecocratice. Nucleul ei de foc, cel care o informează și o conformează, e feminitatea calină, o stihie inefabilă, și întreaga sa mișcare constă într-o mitologizare a voluptății matrimoniale“ (Poezie și livresc, Editura Cartea Românească, 1987, p. 192). Prin urmare, nefugind de sine însuși, Emil Brumaru rămâne funciarmente un poet de factură erotică, indiferent de perioada creatoare sau istorică traversată. El se definește drept un descendent al formulei villonești și al retoricii neotrubadurești grație cărora dedică versuri iubitelor și plăcerilor amoroase. Sub masca purității cavalerului fără pată și prihană se ascundea o fire luxurioasă cu motive de reproș, turmentată de imbolduri instinctuale. Dincolo de ținuta curtezanului plin de galanterii se poate întrevedea silueta încordată a unui satir, deoarece în versurile elegante, de o rafinată frivolitate, dormitau tentațiile carnale. Bărbatul este acela care inițiază jocurile erotice, iar acestea se vădesc a fi, mai în glumă, mai în serios, dintre cele mai insolite și chiar crude: „Ți-am pus piper pisat în așternuturi/ Ca să tresari uimită când te culci…“ (Sonet). Sau: „Iar uneori, când valul bate-alene,/ Rad cu cuțitul solzii la sirene// Într-un lighean, spre-a fi mai pătimașe,/ Și-apoi le bag tăcut în butoiașe“ (Baladă).
Acelorași scenarii erotice aparțin și fantasmările cu pulsiuni sadice („asasin manierat“, „dulci jafuri de fecioare“), concretizate prin imagini de o perversitate camuflată. Un poet important, așa cum este Emil Brumaru, afirmă nu numai ceea ce spune prin versurile sale, ci și ceea ce ascunde, într-un „dincolo“ al lor, într-o absență la fel de elocventă, dacă nu chiar mai semnificativă adeseori, decât enunțarea pedestră, explicită. Aici trebuie remarcat faptul că Emil Brumaru nu a scris arte poetice sau vreo ars amandi. Însuși cititorul, asemenea poetului, este ținut în călduri prin „bucătăriile încinse, pătimașe“, unde mâncarea poate deveni mijloc de seducție („Te-ademenesc cu pandișpan și zahăr“).
Fără să mă preocupe o psihanalizare de „bas étage“ a obsesiilor sau o analizare a anatomiei intimității, din întreg erotikonul lui Emil Brumaru merită să ne concentrăm puțin atenția asupra zonei erogene a sânilor, după care tânjește atât sugarul încă fără dinți, cât și bătrânul deja edentat. Principalul simț ce mijlocește contactul cu lumea este gustul și, pentru a cunoaște ori a iubi ceea ce este în jur, copilul pune pe rând în gură, în știuta fază a erosului bucal, ceea ce îi cade la îndemână. Poetul se simte mereu a-țâțat de femei, asemenea copilului de lapte, căruia mama îi a-țâță sânul pe la nas. Emil Brumaru declara undeva că i-ar fi plăcut să fie proprietarul unui magazin de lenjerie intimă și nu trebuie să ne mire această dorință deloc surprinzătoare, dar oare cum l-ar fi numit? Sunt posibile cel puțin două firme: „La sutienul brumăriu“ și „La sutienul triumfalic“ (second hand). Cert este că orice clientă care i-ar fi trecut pragul prăvăliei deschise nu ar fi avut de ce să stea cu frica în sân, iar proprietarul, la rându-i, s-ar fi simțit în prezența ei ca în sânul Evei.
Modelul lui Emil Brumaru nu este unul actual, cel al sânilor sumesiți, ci unul neoanacreontic, al poeților vă(i)cărești sau, mai bine spus, botticellian. Poetul i se adresează Reparatei, „cea cu trei sâni“, astfel: „O, tu, jnapancă botticelliană“. Dacă, bacovian vorbind, sânul este foarte lăsat și nu se mai poate face nimic cu bisturiul operației estetice, atunci este probabil că se va muta ombilicul mai jos, deoarece criteriile morfologice actuale sunt îngăduitoare cu elasticitatea mamară. Sânul nu mai este susținut de sutien (etimologic înseamnă „a ține dedesubt“) pentru poetul bolnav de globofilie (adică manifestând atracție sexuală deosebită pentru busturile generoase). De gustibus non est disputandum! Pe acest fond epicureic, ginecolatria este susținută de presiunea oculară. Emil Brumaru este un poet de iatac și de atac, un extravertit, iar nu unul introvertit, așa cum ar părea la prima vedere, prin predilecția sa pentru spațiile domestice, închise. Autorul Cântecelor naive este un „înger jongleur“, un villonesc sau gol-iardic cu libidoul crescut într-o atmosferă de lascivitate generalizată, unde face figură de îndrăgostit de purități și de amator de plăceri nevinovate.
Reacția femeii la asalturile lui… pieptișe nu este urmărită în niciun fel: ea nu comite gesturi ambigui, nu potențează galeș misterul, nu are gura provocator întredeschisă, nu-și arată umărul din profil, pentru a sugera rotunjimea sânilor. Intensa sugestie carnală proiectează scene de un abia atenuat „naturalism“: „În edificii vechi de cărămidă,/ Pe canapele moi, ca pe ciuperci/ De aur matlasat, mă lăfăi dulce./ Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Și uneori pe sâni căci au greșit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioși, le umplu rănile cu chit“ (Primele tangouri…). Neștiind ce-i așteaptă după 1990, unii critici, precum Dumitru Micu (în Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura Minerva, 1986, p. 197), găseau cu totul libertină, frivolă și bombastică, ba chiar de gust îndoielnic, astfel de declarație erotică: „Ți-i rotungimea țâței geluită/ Și la mijloc cu cafeniu buton,/ Și coapsa ta cu fierbințeli de plită/ L-ar fierbe până și pe Solomon/ Pe cercurile ei ca pe un ibric“ (Elogiul Reparatei, III).
Actualizând o frază a lui Alex Ștefănescu potrivit căreia „Emil Brumaru este naiv știind că este naiv, vrând să fie naiv, bucurându-se că este naiv“ (Între da și nu, Editura Cartea Românească, 1982, p. 58), aș putea spune că poetul este licențios știind că este licențios, vrând să fie licențios, bucurându-se că este licențios. Consider că această parte a poeziei ce a fost numită pornolirică nu a fost deloc benefică pentru creația lui Emil Brumaru. Iubirea carnală a fost preparată în sucuri și secreții urât mirositoare ale celulelor glandulare. La rândul ei, insațiabilitatea limbajului trivial s-a materializat în expresia brută, lascivitatea și concupiscența sa devenind provocatoare pentru cititorii neahtiați după încălcarea bunului-simț lexical. Sinonimele, de găsit în dicționarul explicativ, nu ar fi stricat cu nimic unei astfel de poezii caracterizate în versurile cu pricina prin denotații licențioase, ale cărei efecte se complac în univocitatea expresiei. Dimpotrivă, ele ar fi ținut totul sub semnul echivocului și al sugestiei, așa cum se întâmplase până atunci. Așa însă, asistăm la un veritabil desfrâu estetic pricinuit de o vădită voluptate a rostirii buruienoase.
Emil Brumaru s-a temut să nu ajungă el însuși vetust, precum universul evocat, domestic-tradițional umil, și s-a integrat actualității specifice douămiismului. Este și motivul pentru care el este foarte iubit de componenții acestei generații.
„Eu sunt un poet de duminecă“ – începe o baladă din Cântece naive (1976). Nepreocupat de „profunzimi“ și declarându-se un neprofesionist al poeziei, pentru că scria doar atunci când avea chef („doar în luna april/ Și atunci nu mai mult decât un vers/ Pe care deja l-am șters“ – Balada poetului de duminecă), Emil Brumaru și-a refuzat cu delicatețe accesul la canonizarea literară. Nu l-a deranjat să fie taxat de unii critici drept poet minor și anacronic. Și apoi, dacă ar fi un autor canonizabil, nu ar putea intra nici măcar la limită de vârstă în manualele de clasa a X-a cu Submarinul erotic sau cu Infernala comedie. Să nu uităm că pe banderola roșie a celui de al doilea volum stă scris „Această carte conține texte și ilustrații erotice explicite, fiind interzisă minorilor“. Emil Brumaru a lăsat în urma sa una dintre cele mai incitante (excitante pentru unii cititori) opere din cadrul poeziei române postbelice.