Nimicul primitor dintre lumi
E noapte. Ai adunat în tine atâta oboseală.
Acum, lumea îți apare altcum.
Privești aceleași lucruri, dar le vezi diferit.
(Întristarea are alt chip. Alt chip, și bucuria.
Frumusețea e și ea altfel: lăuntrică, nu la vedere.)
Și ai alte așteptări. De fapt,
nu mai ai așteptări.
Vai, ai ajuns un azil unde se adăpostește oboseala,
oboseala toată, de peste tot.
Ești un salcâm care și-a pierdut mirosul.
O melodie care nu se aude.
O carte cu înscrisul șters.
O stea golită de lumină.
Un fluviu secat, cu bărci și șlepuri
eșuate pe dune de nisip.
Un munte tocit, căzut, scufundat în el însuși,
mai scund decât un fir de iarbă.
Un foc înghețat.
Iar noaptea asta nu se mai termină odată!
Ține de săptămâni, de luni, poate de ani de zile,
ai pierdut șirul.
Și are pereți atât de fragili, din ce în ce mai subțiri.
Se vor sparge și o să te prăbușești
în nimicul primitor dintre lumi.
Cerul e făcut din cuvinte
Cerul de deasupra capului meu
nu e real,
e făcut din cuvinte.
Iar ploaia care cade
nu mă udă,
și ea e de natură verbală.
Inima care bate
de fapt a fost înlocuită de substantivul inimă
pus în mișcare de verbul a bate.
Sunt doar o făptură verbală
într-un univers verbal?
Și atunci, mirosul nestăvilit de tei înflorit,
care-mi vine în nări acum, în iunie,
e doar iluzoriu?
Cum amăgire e și viața mea toată,
o scriere neînsemnată,
doar cuvinte, cuvinte strânse-n pripă, cu stângăcie,
pe coala albă?
Peste iluzii cerească stăpână
Aveam în inima mea un cântar.
Cu el am măsurat și am prețăluit
parfumul de mărgăritar,
al pielii tale, în care m-ai învăluit.
Ah, cât de mult m-ai îmbogățit,
am sporit: înzecit, însutit.
Și așa, în parfumul tău zăvorât, îngropat,
în rai deodată m-am văzut aruncat.
Eram tare stingher și puțin speriat,
căci dintr-o lume prigonită veneam
aici, la tine, în regat, la marele bairam.
Tu, peste iluzii cerească stăpână,
înveșmântată în rouă și în nea,
îi porunceai luminii să rămână,
și ea, supusă, cât voiai atât ținea.
Iar patul în care ne iubeam era plutitor
parc-ar fi avut și aripi, și suflet, și motor.
Aș vrea să am niște sfori
ca la teatrul de marionete
Am învățat să ies din trup.
Mă înalț cu ușurință, parcă aș fi într-un dirijabil
invizibil.
Mă opresc undeva în aer
și de acolo cuprind cu privirea
întreaga scenă cu mine, cel de jos.
Iar ce văd mă scoate din sărite: ori de câte ori
eu, cel rămas jos, ajung la o răspântie,
o apuc în direcția greșită.
Așa că strig căutând să-i îndrept celui de jos
pașii (pașii lui, adică ai mei!):
„Ai grijă pe unde mergi,
drumul ăsta te duce drept spre prăpastie!“
Dar nu sunt auzit. Nu înțeleg de ce el nu mă aude.
Aș vrea să am niște sfori, ca la teatrul de marionete,
să trag de ele,
să-i comand celui de jos mersul, și hotărârile,
și gândurile, și simțirea.
Ce bine ar fi, dacă aș avea! Dar n-am.
Totdeauna însă dau dovadă de loialitate
și mă înapoiez în trupul de jos.
Mi-e clar ce mă așteaptă,
însă îmi zic că nu se cade să-l las baltă.
Drept care pășesc și eu într-acolo unde se grăbește el:
spre hăul de neocolit.
Viața și moartea.
Cuvinte transformate în tăcere
Când dau să spun ceva prețios,
cineva care stă cu ochii pe mine
transformă imediat cuvintele mele în tăcere.
Tăcere peste tăcere,
sute de pagini de tăcere,
tomuri, biblioteci de tăcere:
la atât se rezumă viața?
Și moartea?…
Vine pentru fiecare o zi
când uitarea ne potopește mintea.
Atunci, universul se defectează, o ia razna,
atârnă cu capul în jos, se risipește
luat de vânt
parcă ar fi fost întocmit din colb și din spuză.
Atunci, cerul se dovedește o pasăre imensă, tristă,
rămasă fără aripi,
care se prăbușește pe pământ.
Nici măcar un haiku,
ci doar câteva versuri haihui
Și eu, acesta: uitat într-un ungher,
cireș la întâmplare crescut stingher,
fără pământ sub el și-n ger
sau un pârâu ce-ar vrea să suie către cer,
dar e aici, în țara nimănui,
unde rege nebun și crud plânsu-i
și moartea e regină veșnică, haihui.
O inimă mare
A venit furtuna de mult timp anunțată.
A smuls acoperișurile,
a smuls copacii din rădăcini
și cuvintele din propoziții.
Pe străzi, se lăfăie dune de ceață.
Pe străzi, zac îngeri cu aripile frânte.
Pe străzi, curg pârâiașe de lumină neagră.
Inimile noastre, istovite, nu mai au putere să bată.
Ah, aș vrea să le ia locul o singură inimă,
o inimă mare, din văzduh,
să bată ea pentru toți!
O viziune: casa bizar însuflețită
Casa în care locuiesc
e bizar însuflețită,
își schimbă necontenit forma,
crește și descrește întruna.
Mi se face teamă, dau să ies, să fug,
dar când apăs clanța
văd că se destramă în mâna mea,
e de cenușă,
iar cheia pe care o învârt în broască
se adeverește lichidă și curge.
N-am scăpare,
casa vie și versatilă
acum a-nceput să se strângă în jurul meu.
Curând n-o să mă mai pot mișca,
nici în față, nici în spate,
n-o să mai am nici viitor, nici trecut,
memoria va fi o sahară lăuntrică.
Prins între pereții ăștia
ca-ntr-o menghină,
ca-n fălcile unui animal îndepărtat, invizibil și
neiertător,
care se ivește într-o zi, inevitabil, în viețile noastre,
cerându-ne să-i plătim o imprescriptibilă datorie
de care n-aveam habar.