În volumul Sapiens. Scurta istorie a omenirii, apostolul noii lumii și a noii ordini mondiale, cunoscutul istoric Yuval Noah Harari, profesor titular la departa mentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, glosează pe marginea familiei tradiționale, atacând-o, cu argumente aparent imbatabile, în punctele ei cele mai nevralgice.
Atacuri asupra familiei au exercitat și Marx, și Engels, și Lenin. În acest sens, demersul lui Yuval Noah Harari nu constituie o noutate. El schimbă doar unghiul de abordare a subiectului, dispunând de alte surse de informații și de alte investigații.
Pentru Marx, familia, ca și religia, de altfel, era una din sursele răului în societate, surse care, pentru progresul omenirii, trebuiau extirpate. Familia, ca și religia trebuiau scoase la marginea societății sau chiar împinse în hău.
Aristotel spune undeva că marile schimbări care se petrec la un moment dat în lume își găsesc motivația în diferite episoade din viața privată a liderilor ce răstoarnă societatea cu susul în jos. Din acest punct de vedere, exemplul lui Marx e unul cât se poate de concludent. Marx a avut o viață de familie dezastruoasă, și în copilărie, cât și după căsătorie. Nu a avut niciodată slujbă și a trăit pe spatele lui Engels, care moștenise o avere considerabilă. Patru din cei șase copii ai părintelui comunismului au decedat înaintea lui, iar două fiice ale sale s-au sinucis. Având ca moștenire un astfel de capital biografic, nu e de mirare că Marx a perceput viața de familie ca pe un coșmar. De aici și radicalismul său, alimentat, de altfel, și de viața boemă și de abuzul de alcool.
În tinerețea sa, se spune că Marx ar fi dorit să se împlinească două lucruri. Primul: visa să vină revoluția și să distrugă lumea burgheză de care avea oroare. Al doilea vis al său era legat de promiscuitatea în care viețuia din pricina faptului că nu avea nicio slujbă și nici nu dorea să-și caute vreuna. Marx visa să-și încaseze cât mai repede partea sa de moștenire ca să poată trăi pe propriile picioare și ca să poată cugeta liber. De aici și ura față de mama lui, pe care dorea s-o vadă cât mai repede întinsă pe catafalc, ca să-i moștenească averea. Tot pe catafalc dorea să vadă și societatea burgheză, din rândul căreia provenea, dar pe care o ura.
Relațiile lui Karl Marx cu părinții s-au deteriorat la scurt timp după întemeierea propriei familii, părinții reproșându-i, printre altele, faptul că ideile sale politice, dar și studiile, și doctoratul obținut în Filozofie și nu în Drept, cum voiau ei, nu-i pot asigura un venit decent ca să-și întrețină soția și copiii. Concepțiile lui Marx erau însă altele. Pe el îl preocupau mai mult ideile sale filozofice, decât familia căreia ar fi trebuit să-i asigure existența prin munca sa. Marx nu voia să devină robul nimănui, nici al societății, nici al familiei. El era mereu în criză de bani. Și faptul acesta îl stresa, consumând din timpul și energia necesare redactării propriilor opere, menite să îndrume omenirea pe un alt făgaș.
Tot de atunci, pesemne, datează și aserțiunea scrisă într-un moment de iluminare, dar și de cumpănă: „Cuvintele învățăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înțelege exact ceea ce vrea să înțeleagă.“
Aici, Marx se alintă. Cuvintele învățăturii sale nu sunt încâlcite, și el știe foarte bine asta, ele, poate, au fost încâlcite în momentul emiterii lor la cafenea, dar apoi s-au limpezit, când Marx le-a derulat căzând într-o stare de apatie. S-au limpezit și mai mult apoi, când au fost așternute pe hârtie. Momentul coacerii ideilor marxiste ar trebui descifrat într-o scurtă mărturisire desprinsă din scrierile sale: „Aburi infernali se ridică și umplu creierul, până când înnebunesc și inima mi se schimbă cu desăvârșire. Vezi această sabie? Prințul întunericului mi-a vândut-o. Pentru mine, el este cel care măsoară timpul și dă semnalul, cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morții.“
În astfel de momente, Marx e un vizionar până în măduva oaselor. Este vizionar și atunci când afirmă că: „Banul îi degradează pe toți dumnezeii omului, transformându-i în mărfuri.“ Și atunci când spune, glosând pe aceeași temă, că: „Banii reprezintă valoarea universală autostabilită a tuturor lucrurilor.“
Îmbătat de propriul său discurs, Karl Marx mai adaugă că banul nu este altceva decât „esența înstrăinată a muncii omului și a existenței sale“ și că „această esență înstrăinată“ îi domină pe oameni. Ei bine, Marx nu voia să fie dominat de această esență, de aceea nu accepta să-și vândă forța sa de muncă pentru bani. Pentru el și pentru ideile sale, trebuiau să muncească alții.
Apariția lui Engels în viața lui l-a salvat de la multe nevoi, căci, în scurt timp, Engels a devenit prietenul, confesorul, coautorul scrierilor sale și susținătorul său financiar, și nu numai. El, Friedrich Engels, prietenul și partenerul lui Marx, a devenit, într-un fel, și adevăratul tată nu neapărat în sens biologic, al familiei lui Marx.
Leninismul a preluat ideile lui Marx, încercând să le implementeze în viața publică. De pildă, la scurt timp după preluarea puterii de către bolșevici, lanțurile robiei familiale au fost abolite. Amorul nu numai că a devenit liber pentru masele revoluționare, dar au fost create și anumite condiții ca proletariatul și nu numai proletariatul, ci și intelectualii, să-și poată satisface impulsurile sexuale oriunde, și oricând.
La Moscova, la Petersburg și în alte orașe ale imensului spațiu al Uniunii Sovietice, în primii ani de după Revoluția din Octombrie 1917, au fost amenajate cabine speciale, ce semănau cu cabinele telefonice, în care cetățenii de diferite vârste și categorii se puteau refugia doi câte doi sau chiar mai mulți la un loc, potolindu-și, astfel, instinctul de împerechere. A fost un experiment care nu a durat însă prea mult și aceasta fiindcă a creat, cum era și de așteptat, multe probleme bolșevicilor, așa că, pe nesimțite, cabinele au dispărut, iar relațiile amoroase ce s-au revărsat peste societate cu forța unui taifun s-au mai potolit, revenind la matca lor obișnuită. Nu știu dacă aceste mici stabilimente intime, vorbesc de cabinele de acuplare, au fost sau nu cântate de către poeții vremii. Să nu uităm că avangarda și propaganda bolșevică au mers un timp mână în mână. Nu m-ar fi mirat dacă Maiakovski sau chiar Esenin sau un alt poet important al vremii, sau măcar Demian Bednîi, aservit cu totul propagandei bolșevice, să fi proslăvit în versurile lor aceste alcovuri publice. Nu s-a întâmplat, totuși, acest lucru. Maiakovski s-a limitat să cânte „norul în pantaloni“ și să aducă omagii lui Lenin, iar Esenin a fost și mai rebel. L-a cântat și el pe Lenin, dar a cântat și Moscova cârciumărească, drept care a sfârșit cum a sfârșit. Cât despre Demian Bednîi (Demian cel Sărac, n.n.), a fost și el exclus din partid, nu se știe exact din ce cauză, în 1938. Nu știu, mă gândesc că poate au fost scrise și astfel de ode închinate amorului liber, dar odată cu instaurarea dictaturii staliniste ele au fost epurate de către propaganda bolșevică. Promovarea promiscuității, a erotismului și a prostituției nu a ținut mult în URSS. Curând, familia a devenit un subiect tabu. Și dacă Lenin, de pildă, trăia într-un triunghi amoros – era căsătorit cu Nadejda Krupskaia, dar o avea ca amantă pe Inessa Armand, o femeie șarmantă, mamă a mai mulți copii, pe care Lenin a cunoscut-o la Paris în perioada sa de clandestinitate –, ultimul urmaș al său pe linie de partid, Mihail Gorbaciov, a fost un familist convins, pe care soția sa, Raissa, îl domina din toate punctele de vedere. Se spune că moartea Inessei răpusă de holeră într-un sanatoriu din Georgia, în anul 1920, l-ar fi îmbătrânit pe Lenin cu 10 ani. Dispariția Inessei Armand din viața sa i-a creat în piept o rană mult mai dureroasă decât cele trei gloanțe trase de tânăra Fani Kaplan asupra lui, dintre care unul i-a fost extras abia după 4 ani. De Inessa Armand, Vladimir Ilici și-a amintit, probabil, și în timpul lungii sale agonii, când trupul său scofâlcit, ajuns la mărimea unui trup de copil mumificat, era purtat într-un cărucior de paralitic. Nici atunci, probabil, Lenin bolnav de tabes – boală cronică a sistemului nervos, având drept cauză sifilisul –, cu creierul făcut zob, nu a scăpat de imaginea amorului său, întruchipat de Inessa Armand, și acest fapt e aproape singurul sau dintre puținele care-l umanizează.
Moartea Inessei a intervenit într-un moment în care Lenin deținea puterea absolută în Rusia și Rusia deja era scăldată în sânge. Lenin nu mai avea motive să urască, căci Rusia țaristă dispăruse. Dar ura sa acumulată de-a lungul anilor nu s-a oprit aici. Ea s-a revărsat asupra bisericii și asupra întregului popor, care a cunoscut o teroare crâncenă. Moartea Inessei însă i-a slăbit resorturile. I-a slăbit încrederea pe care o avea în el, grăbind declanșarea bolii. În urma legăturii lor a rămas o corespondență înduioșătoare.
Scrisorile lor amoroase au fost ținute în arhiva secretă de către bolșevici până în momentul descompunerii URSS-ului, fapt care demonstrează că liderii comuniști care i-au urmat la conducerea partidului au devenit conservatori.
Mai circulă în spațiul mediatic azi o altă corespondență ce-l are ca subiect tot pe Lenin. Corespondența dintre el și Zinoviev. Apar și acolo și declarații de dragoste, și scene de gelozie, inclusiv reproșurile lui Zinoviev față de așa-zisa idilă dintre Lenin și tânărul Troțki. Eu cred însă că aceste scrisori sunt o făcătură de esență putinistă. Se știe că Lenin nu e văzut cu ochi buni de către Putin și adepții săi, ei îl consideră drept un uzurpator și un trădător, un om care a împins Rusia într-o prăpastie care putea să-i fie fatală.
Și acum, după această acoladă, necesară pentru o mai bună înțelegere istorică a fenomenului semnalat de Aristotel, să ne întoarcem la Noah Harari, continuatorul într-un fel al politicii marxist-leniniste legate de familie, religie și sex.
Spre deosebire, de Marx, copilăria lui Harari pare să fi fost una fericită. Mediul rabinic în care a crescut i-a dat posibilitatea să studieze încă din anii fragezi ai copilăriei istoria, religia și filozofia. Căci, spre deosebire de Marx și Lenin, biografia sa nu are prea multe pete pe care să le punem sub lupă. Ca să nu existe suspiciuni și forme de interpretare legate de viața lui, Harari și-a declarat la vârsta de 20 de ani orientarea homosexuală, deși nimeni nu-l obligase s-o facă. Iar ceva mai târziu, a încheiat o uniune civilă cu prietenul său Itzik Yahav, un producător de spectacole de teatru, în Canada, la Toronto, și nu în Israel, aceasta deoarece țara lui natală nu recunoaștea căsătoriile civile dintre persoane de același sex, cuplul stabilindu-se în Israel, într-o localitate aflată în apropiere de orașul sfânt Ierusalim.
În tinerețe, Marx s-a zbătut în sărăcie. Lui Harari, destinul i-a oferit o altă șansă. În doar câțiva ani, aparent fără niciun efort, dintr-un profesor aproape anonim de istorie medievală și militară a Universității din Ierusalim, Noah Harari a devenit un lider spiritual al lumii academice, „un profet al secolului 21“, așa cum îl consideră unii. Cărțile sale au fost și sunt tipărite în zeci sau chiar sute de milioane de exemplare, fiind traduse pe tot mapamondul. Fapt care-i conferă venituri consistente.
Mai mult decât atât: Homo sapiens. O scurtă istorie a omenirii, dar și Homo Deus și cele 21 de lecții pentru secolul XXI pot fi găsite și azi pe masa de lucru a marilor personalități ale lumii, precum Barack Obama, Bill Gates, Mark Zuckerberg, probabil și pe masa Ursulei von der Leyen, a lui Elon Musk și a altora, servind drept îndreptare pentru configurarea politicilor economice, ideologice, culturale, nutri ționiste, poate chiar și militare, ale noii lumi. Un astfel de succes nu l-a avut Marx decât după moartea sa și după cucerirea puterii politice de către bolșevicii lui Lenin în Rusia Sovietică, și după extinderea comunismului și-n alte țări.
Există, desigur, multe puncte comune, dar și diferențe dintre învățătura marxistă și cea a lui Noah Harari. Printre altele, Marx își proba teoriile ținând discursuri în cârciumi și cafenele. El se adresa unui public pauper, pentru care cârciuma era un loc de alinare. De aceea, discursurile lui Marx au ceva din violența textelor biblice. Ele entuziasmează mulțimea. O aduc într-o stare euforică. Noah Harari nu e un rebel. El își calculează foarte bine pașii. Discursul lui e echilibrat, dar nu și lipsit de expresivitate. Publicul țintă al lui Noah Harari e cel academic. Acolo își probează ideile. Scopul său e să cucerească această selectă audiență și să câștige adepți. El știe că adepții îi vor răspândi învățătura pe toate meridianele lumii. Calea sa e deschisă noii lumi. Locul spre care el călăuzește lumea e pavat cu intenții bune, dar și cu promisiuni de fericire. Învățătura lui pregătește pașii omenirii spre un paradis care poate deveni însă și infern.
O familie monogamă cu recunoaștere paternă a descendenților creează, după opinia lui Noah Harari, multe frustrări și disconforturi în interiorul ei. Gelozia tatălui, ca de altfel și gelozia mamei, lasă în urmă o moștenire apăsătoare, pe care fiii și nepoții, dar și generațiile viitoare greu o vor putea gestiona. Căci aceste urme se sedimentează la nivelul inconștientului, afectând spirala ADN a descendenților și moștenirea ancestrală. E vorba de frustrări de ordin sentimental, de ordin sexual, social, cultural și religios. Conform ideilor ce răzbat din cartea sa, o „familie nucleară“, adică o familie constituită din soț, soție, și ulterior din copii, ce posedă o locuință proprie, trăind separat de alte rude – cum sunt astăzi majoritatea familiilor occidentale și nu numai occidentale – se comportă ca o cetate închisă, aflată veșnic sub asediu. Într-o astfel de cetate, schimbările apar greu, de aici și incapacitatea ei de a face față provocărilor din ce în ce mai mari ale vieții moderne. O astfel de familie, lasă să se înțeleagă Noah Harari, nu are nicio șansă să supraviețuiască în viitor.
Exemplul de urmat, după opinia sa, ar fi acela al familiilor cu paternitate comună, întâlnită atât în lumea cimpanzeilor bonobo, specie care trăiește în Africa ecuatorială, având cele mai multe elemente comune cu Homo sapiens, cât și la triburile indiene Bari, care se călăuzesc după credința că fecundarea fătului nu este rodul spermatozoidului unui singur partener, ci al unui număr imens de spermatozoizi proveniți de la diferiți masculi, ce colcăie în pântecele matern. Drept care, în acest trib, copilul nu are doar un tată, ci paternitatea este atribuită unui grup de bărbați, care, după nașterea progeniturii, își împart între ei, într-un mod cât se poate de echitabil, sarcinile legate de creșterea și educarea urmașului. Un astfel de model, afirmă Harari, își are rădăcinile înfipte adânc în istoria începuturilor omenirii și, probabil, va avea recul și într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Drept argument al teoriei sale, Noah Harari ne trimite să facem un scurt excurs în epoca tribală a omenirii, pentru a înțelege mai bine de unde venim și încotro ne îndreptăm: „Unii psihologi, afirmă el, susțin că cetele de vânători-culegători nu erau compuse din familii nucleare, centrate pe cupluri monogame. În schimb, vânători-culegătorii trăiau în cete care nu cunoșteau proprietatea privată, relațiile monogame și nici principiul paternității. Într-o astfel de ceată, o femeie putea să facă sex și să aibă legături apropiate cu mai mulți bărbați și femei simultan, și toți membrii adulți ai cetei contribuiau la creșterea copiilor.“
Totul va fi în comun. Viața va curge mult mai plăcut, fără frustrări, fără orgolii și, bineînțeles, fără ascunzișuri și complicații sentimentale de prisos. Grupurile de hominizi își vor împărți fără conflicte între ei hrana și partenerii. Dacă va exista femeia supremă – care-i va satisface pe toți – celelalte exemplare le vor servi drept desert. Nu e exclus ca această femeie să fie, de fapt, bărbat. Căci pentru a-și satisface hormonii, noii hominizi, trăind într-un nou ev adamic, creat, ce-i drept, artificial, unde va fi supravegheată orice mișcare, se vor împerechea între ei fără să țină cont de gradul de rudenie sau de sex, iar pentru a echilibra anumite tensiuni din cadrul grupului, vor alege din când în când bărbatul sau femeia alfa, care va asigura atât unitatea grupului, cât și perpetuarea și ținerea sub control a densității populației în timp. Habitatul acestor cete, desigur, nu va fi lăsat fără supraveghere, Ordinea o va face femeia sau bărbatul alfa, care oricând se va putea metamorfoza dintr-un gen în altul. Ei vor primi semnale din partea supraveghetorilor și vor acționa în consecință, marginalizându-i pe indivizii suspicioși sau pe cei ce vor tinde să trăiască independent. Aceștia vor fi mai întâi marginalizați, apoi eliminați.
În fond, dacă așa au trăit strămoșii noștri, și așa trăiesc astăzi și cimpanzeii bonobo, și triburile indiene Bari, noi de ce am refuza, pentru comoditatea și confortul nostru psihic și sănătatea rasei, un astfel de model de habitație, adus la standarde moderne? Ce-i drept, cimpanzeii bonobo figurează pe lista roșie a IUCN, fiind pe cale de dispariție. Iar triburile de indieni de care vorbește profesorul Noah Harari trăiesc izolate pe niște insule din Oceanul Indian, refuzând aproape orice contact cu străinii ce doresc să ia legătura cu ei. Regulile lor de conviețuire sunt foarte stricte, iar intrușii din lumea civilizată ce încearcă, folosindu-se de diverse tertipuri, să pătrundă pe teritoriul lor riscă să fie uciși într-un mod bestial. Prin urmare, calea aceasta de care vorbește Noah Harari e plină, totuși, de primejdii.
Ea ar putea fi urmată nu de o omenire ce tinde spre progres, ci una ce tinde spre extincție. Eventual, într-o epocă postapocaliptică, instaurată după un război atomic, o astfel de coagulare a cetelor de vânători-culegători nu numai de informații, ci și de hrană, ar crește șansele supraviețuirii.
Harari nu ia însă în calcul astfel de scenarii ce, având ca model omul peșterilor, vor împinge lumea, chiar lumea digitală, spre epoca primatelor, care în loc să se joace cu bananele vor butona nesfârșit pe laptop.
Mânat de optimismul său incorigibil pentru con figurarea noii umanități, el scrie: „Potrivit credințelor unor astfel de societăți, o mamă bună își va face un punct de onoare de-a face sex cu diverși bărbați, mai ales când este însărcinată, în așa fel încât copilul să beneficieze de calitățile nu doar ale celui mai bun vânător, ci și ale celui mai bun povestitor, celui mai bun războinic și celui mai atent amant.“
Probabil că studiul istoriei, dar și exercițiile zilnice de meditație l-au făcut pe Harari să întrezărească o societate umană în care granițele dintre genuri, poate chiar și dintre specii și regnuri dispar. O societate în care dispar și statul, și banii, și proprietatea privată, și în care diferitele grupuri umane trăiesc în comun, desfășurându-și habitatul în sfere de sticlă și oțel legate între ele, așa cum sunt legate sferele Atomului de la Bruxelles, ridicat pe ruinele lumii vechi și fumurile noii lumi.
Configurația unei astfel de societăți închipuite de Noah Harari își are ca model nu numai triburile Bari și cetele de cimpanzei bonobo întâlniți în jungla Africii ecuadoriene, ci și roiurile zburătoare de furnici și de albine. Această mamă pe care o descrie Noah Harari posedă o parte din caracteristicile unei regine-mamă, înconjurată de masculi (trântorii) care o fecundează. Ajungând, totuși, aici, ne punem fireasca întrebare, odată ce o femeie se poate acupla cu toți bărbații din trib satisfăcându-le dorințele, de ce mai e nevoie și de alte femei? Una singură e de ajuns, pentru a aduce pe lume și războinici precum Ahile, și poeți precum Homer, și amanți precum Paris, restul femeilor sunt de prisos. Lor le-ar trebui distribuite în mod logic alte sarcini.