Claudiu Sfirschi-Lăudat, cunoscut tra ducător din greacă și dramaturg, absolvent al Facultății de Filosofie din București, din 2009 director al Fundației Culturale Grecești din România, a fost prezent în librării la sfârșitul anului 2023 cu două volume a căror excepționalitate merită toată atenția: traducerea, pentru prima oară în limba română, a capodoperei neoelene moderne Misiunea de Aris Alexandrou (1922-1978), singurul roman scris de respectivul poet, și cu volumul propriu, privind semantica olfacției: Lecturi olfactive ale pielii.
Romanul Misiunea (în original „Chivotul“ – sau „Lada“, „Cufărul“) a fost deseori comparat cu scrierile kafkiene. Ultimul supraviețuitor al unui comando sinucigaș spune în 1949, aflat la închisoare (fără a cunoaște motivul), povestea sa: scriind în fiecare zi, pe foi numerotate, „tovarășului anchetator“, deși n-are nicio certitudine că acesta le va citi. Foile îi sunt date zilnic de către paznic, mereu la fel de puține, în deplină tăcere. Prizonierul nu știe nici de ce a fost închis, nici ce ascunde misterul care îl înconjoară. Cele povestite de el se referă la un grup „de tovarăși“ care trebuiseră să transporte în perioada războiului civil din Grecia o ladă — despre care li s-a spus că ar avea o importanță fundamentală pentru război, astfel încât cine se îmbolnăvea pe drum trebuia să înghită cianură, spre a nu ține pe loc misiunea. Zilnic trebuia anunțată prin radio poziția transportului și li se dădeau în același mod directivele pentru a doua zi. Până la urmă, grupul și-a dat seama că erau învârtiți în cerc, iar povestitorul, rămas ultimul după moartea treptată a camarazilor de drum, ia decizia să nu mai aștepte nicio indicație, ducând, pe propria răspundere, lada în orașul unde li se spusese la început că ar trebui să ajungă. Dar, după ce a fost deschisă, s-a vădit că lada era goală.
Nimeni nu știa ce se întâmplase. „Întreaga Operațiune Lada, în ansamblul ei, s-a dovedit a fi ea însăși inutilă, inutile au fost și execuțiile, inutile morțile din varii cauze, inutil totul.“ Se știuse doar că trebuie ascultat Partidul, dar acum și această convingere era pusă sub semnul întrebării. Parabola se petrece într-o lume absurdă, căreia povestitorul nu-i poate găsi firul; nici el nu are altă vină decât aceea că există. În postfață, Victor Ivanovici vorbește despre „vidul de sens: o fenomenologie a morții“. Enigma golului „și golul ca enigmă rămân, deopotrivă, nepătrunse“. Ca în „istoriile cu comori, trebuie suprimați cei care dețin secretul, și anume acela că nu există și nici n-a existat vreo comoară. Iată de ce, chiar la plecare, e împușcat sudorul care sigilase lada, iar la sosire, aducătorul urmează să fie pus la zid și el. „Vidul avid de victime sacrificiale.“ Cufărul gol al Revoluției „se poate umple doar cu leșuri“. Un roman tulburător, ale cărui sensuri amare rămân valabile pentru orice epocă și orice țară.
Al doilea volum publicat de Claudiu Sfirschi-Lăudat la sfârșitul anului 2023, Lecturi olfactive ale pielii, e un eseu care se referă la „împletirea strânsă dintre piele, text și parfum“, văzând aici un spațiu scriptural și filosofic. Din 2020 încoace, autorul s-a făcut cunoscut prin scrieri despre filosofia olfacției (între care culegerea de texte Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui), direcție abordată în România și de Mădălina Diaconu, care îl elogiază pe autor pentru „erudiția neostentativă, rafinamentul interpretativ, fantezia ludic-asociativă și eleganța stilistică“: „Filosof cu studii de limbi clasice și traducător cu afinități literare, autorul ne invită în Lecturi olfactive…să-l însoțim într-o aventură de decriptare a metamorfozelor relației dintre trup și text, de la izul papirusurilor lui Platon până la sloganurile publicitare pentru parfumuri.“ Aceste sloganuri au ajuns să dețină în zilele noastre un rol de neignorat. Nu degeaba cel mai vândut parfum se numește La vie est belle.
Despre fler, o calitate umană cât se poate de nuanțată (dacă e să ne gândim chiar și numai la faptul că omul are capacitatea de a desluși 50.000 mirosuri), despre „nasul“ care determină de atâtea ori acțiunile noastre, influențând alegerea partenerului, legătura cu sentimentele și amintirile („efectul madlenei lui Proust“), despre influența mirosului, care lasă prima impresie și ne apără, ne încântă sau scârbește s-a scris îndeosebi în ultimele decenii (mai ales după apariția unui volum despre filosofia mirosului al istoricului Alain Corbin, și a romanului Parfumul de Patrick Süskind). În antichitate, parfumul era un mod de a mulțumi zeilor și avea efect terapeutic. În Europa occidentală, adus din Orient în vremea cruciadelor, parfumul a fost considerat mult timp doar o exhalare fără legătură cu spiritul (deoarece creștinismul, cu dualismul său corp / spirit, nu punea preț pe cele trupești și lumești). Filosofilor idealiști, simțul mirosului, greu de precizat și perceput li se părea un fenomen prea biologic pentru a fi considerat superior (precum, totuși, auzul). Mirosul era pus în legătură cu disprețuita (de către gânditori) sexualitate și prea puțini acceptaseră, de la materialiștii greci până la unii iluminiști, rolul senzualității și echilibrului în care se află aceasta cu spiritul.
„Dacă toate câte sunt ar deveni fum, nările le-ar putea recunoaște“, spunea Heraclit, iar un cunoscător al textelor esențiale elene, cum e Claudiu Sfirschi-Lăudat, nu putea porni spre „inima ghemului de text adunat în jurul parfumurilor de-a lungul istoriei“ decât de la anticii greci — în primul rând de la dialogul Phaidros de Platon. Ce ascundea mantia lui Phaidros? „Înaripate și parfumate, cuvintele vibrează în jurul nostru asemenea moleculelor olfactive, creând o atmosferă cuprinzătoare, ca un veșmânt sub care se petrec, ca niște iluminări, transferuri subtile și o anamneză ce are multe în comun cu efectul madlenei proustiene. Dar și mai important, cuvintele rostite, asemenea parfumului, fac legătura pe verticală între muritori și divinitate, înălțându-se ca un fum-respirație spre ceruri, o imagine ce va fi preluată mai târziu de creștinism.“ Desigur, „motorul“ acestei dialectici care acționează lăuntric, pe orizontală și verticală, e „înaripatul Eros“. Tot el se va strecura și sub veșmântul Elenei, „însuflețind și înmiresmând textul care o va face nemuritoare“. Homer o înfățișase pe Elena ținând furca de tors; în cântul al treilea al Iliadei, ea țese însuși poemul homeric, creând un înveliș, „o membrană care ascunde sau acoperă, o artă a aparențelor“. Măiestrie și vicleșug, „creare de mimesis, de realitate ascunsă și imaginată sub pliurile țesăturii“.
Povestea Elenei, observă autorul, „atrage atenția asupra faptului că sub faldurile veșmintelor (textuale) și sub miresmele acestora nu există un trup sensibil, ci doar un spațiu liber, o pagină goală pe care numai imaginația o poate umple cu semne“. Parfumul generează text, care, ca narațiune (edificiu memorial) e folosit pentru a-l justifica retrospectiv. Avem și aici, ca și în mai sus pomenitul roman Misiunea de Aris Alexandrou, considerații asupra vidului ascuns de text — lucru vizibil mai ales la textul publicitar, „care dă corp, haină strălucitoare ce ia ochii consumatorului, unui gol“. Acest gol fusese observat, în privința legendei despre frumusețea Elenei, de poetul-diplomat Seferis. Aș spune că versurile seferiene au lăsat urme inspiratoare și în cazul Lecturilor olfactive de Claudiu Sfirschi-Lăudat.
Parfumul poate fi periculos, fiindcă „face parte dintr-un arsenal, ca descântecele și ierburile aromatice — magia fiind un instrument de supunere a naturii, de manipulare a acesteia prin gesturi și cuvinte“. Dar în creștinism el însoțea rugăciunile unei conștiințe curate, făcând legătura între cuvânt, miros, divinitate și modul de operare al acestei legături; cum spunea Origen: „Ce alt dar mai prețios ar putea fi adus lui Dumnezeu de către o ființă cugetătoare decât rugăciunea plină de bună mireasmă, izvorâtă dintr-o conștiință lipsită de mirosul păcatului ?“ Autorul observă, prin citate din literatura veche, faptul că Hristos adoptase „retorica farmaceutică a antichității, moștenind abilitățile sofiștilor cu puteri magice“, destinatarul fiind sufletul.
Retorica discursului publicitar despre parfumuri mizează pe conceptul de identitate și exclusivitate; „Parfumul creează o aură, ca un text magic sau sfânt care ne revelează nouă înșine, dar și altora.“ Dar, deși evidențiază mirosurile trupului, materialitatea acestuia, parfumurile moderne (cu nume precum Sécrétions magnifiques, Seminalis etc.) nu pot ocoli profunda căutare de sine. Sinele autentic, „ocultat de texte, parfumuri, imagini și alte artificii ce nu ne aparțin“, va chema, mereu mai departe de falsele învelișuri, la deslușirea și descoperirea profunzimii și a mesajului pe care nimeni nu va osteni să îl creadă inclus.