Între Joyce și Messi, via Arad
Cristian Pătrășconiu: Cum comentați faptul că ați împlinit 70 de ani? Vi se pare credibil? E un fapt sau o interpretare?
Mircea Mihăieș: Unei întrebări brutale nu i se poate răspunde decât brutal: ce e de comentat într-un simplu fapt biologic, dublat de unul de stare civilă? Mai nimic. De altfel, am luat mereu act cu un fel de pasivitate incredulă de fiecare modificare a cifrelor care-mi indicau vârsta. Cred că am reușit, din instinct, să-mi construiesc o platoșă de indiferență față de trecerea timpului. M-a ajutat și monotonia existenței pe care am dus-o și o duc. Nu-mi plac sărbătorile, împopoțonările la ordin, veselia indusă la dată fixă. Pentru mine, viața e un șir (dacă s-ar putea identic) de gesturi și zile, de îndatoriri asumate cu oarecare însuflețire, dar în care nu văd decât o modalitate de a duce la sfârșit ceea ce am început. N-am avut niciodată mari idealuri (iar acum nu le mai am deloc), nu mi-am propus să iau cu asalt diverși Everești de conjunctură. Dar am crezut mereu că am de plătit pentru norocul de a putea să-mi câștig existența făcând exact lucrurile care-mi plăceau. Din acest punct de vedere, am fost întotdeauna un privilegiat. Nu un sinecurist, cum ne acuzau tot felul de nemernici pe vremea când salahoream alături de Horia-Roman Patapievici, Tania Radu și Dan Croitoru la ICR, ci beneficiarul unor împrejurări în care șansa mi-a zâmbit. Dacă ar fi fost să mă bazez strict doar pe mine și pe însușirile mele, aș fi putut să ajung la fel de ușor contabil ori strungar – meserii onorabile, de altfel. Probabil, că un contabil și un strungar cărora le-ar fi plăcut să citească. Am întâlnit în copilăria mea astfel de personaje și ele m-au captivat prin inadecvarea fundamentală pe care o simțeam în ele: mă șoca ruptura dintre ceea ce erau în viața de zi cu zi și tânjirea spre o lume la care, în mod evident, nu aveau acces, dar spre care nu oboseau să călătorească. Pentru mine, ei reprezentau cititorii ideali, visătorii pentru care, dincolo de traiul cenușiu pe care îl duceau, exista un dincolo magic, o promisiune a absolutului, un spațiu al plăcerii inegalabile de a fi în preajma cărților. De ce, dintre toate obiectele cu care am intrat în contact, m-am atașat tocmai de carte, nu-mi explic. Și, imediat după ea, de mingea de fotbal. Dacă m-ai fi întrebat ce înseamnă pentru mine perfecțiunea, aș fi răspuns fără ezitare: biblioteca și dreptunghiul verde al stadionului. În punctul de întâlnire al verticalei rafturilor cu cărți cu orizontala terenului de fotbal se află Paradisul. Acolo aș vrea să mă găsiți în următoarea sută de ani, imagine decolorată a eroului meu preferat de benzi desenate, Corto Maltese, din a doua lui viață, la Vina del Mar, în Chile, despre care nu știm nimic, „singur în grădină, cu privirea stinsă îndreptată spre mare“. După cum se poate deduce, pe lângă faptul că mi se pare incredibilă, că nu e vorba despre mine, că nu mă privește, această vârstă ține mai mult de interpretare decât de realitate. Trăind, de când mă știu, în iluzie, mă amăgesc – ca întotdeauna – că mă voi trezi din vis și că faptele abia de-acum urmează să se petreacă.
Ce ați vrut să vă faceți când erați mic?
Întrebarea presupune că aș fi avut, de copil, idealuri și aspirații. Ei bine, n-am avut. Mai degrabă abulic, mă văd pășind pe deasupra lucrurilor, sau mai bine zis pe conturul lor, deloc dornic să mă integrez și să mă pierd în indistincția grupului de elevi, apoi de adolescenți și, la urmă, de maturi. Neavând deloc imaginație – dar o admiram la cei care aveau –, m-am proiectat în ocupațiile celor din jur. În școala primară, meseria de învățător mi s-a părut foarte convenabilă. Apoi, avansând în vârstă, parc-aș fi vrut să fiu profesor. Ajungând la facultate, mi-am zis că, dacă tot trebuie să muncești, poate n-ar fi rău să fii profesor universitar. Cum am fost obsedat dintotdeauna de cărți, probabil că, într-un mod tulbure, palpita în mine dorința de a fi librar. Credeam atunci – și mai cred și azi – că nu există nimic mai îmbătător, mai seducător decât să te plimbi, zi-lumină, printre rafturile de cărți. Așa se explică prieteniile mele cu oameni care au știut să facă din această meserie o vocație. Nu pot să nu-l pomenesc pe Mircea Nedelciu, care a transformat librăria Editurii Cartea Românească (secundat de Florin Iaru și Dan Stanciu) într-o veritabilă instituție de cultură. Sau pe Olimpia Sârb, prietena mea de la Librăria „Universității“ din Timișoara, o poetă sensibilă și un om de-o incredibilă generozitate. Venind în prezent, trebuie să-l evoc pe Vlad Niculescu, master-mind-ul Librăriei Cărturești & Friends (și, anterior, al minunatului bookshop „Anthony Frost“), în care văd fratele mai mic al lui Mircea Nedelciu. După cum Oana Doboși și Raluca Selejan, cele două „bufnițe“ din Timișoara, sunt, cu siguranță, fiicele lui… Alte idealuri și ambiții profesionale nu țin minte să fi avut.
Timișorean sau arădean?
Grea întrebare. Până înainte de 1989, adică până la treizeci și cinci de ani, aș fi răspuns fără ezitare: arădean. Într-atât eram de impregnat de atmosfera și energia acelui oraș, încât nici nu-mi închipuiam că poți fi altceva decât arădean. Îl înțelegeam perfect pe Montesquieu chiar înainte de a-l fi citit. Întrebarea mea nu era însă Cum poți fi persan?, ci Cum poți să nu fii arădean? Aradul copilăriei mele întrupa perfecțiunea. Avea un ștrand fabulos, o echipă de fotbal legendară, UTA, librării, un Palat al culturii care adăpostea o uriașă bibliotecă, licee competitive, pline de morgă și intimidante, terenuri de tenis pe malul Mureșului. Când am ajuns la Timișoara, mi-a fost ușor să constat că cei mai buni studenți, în cam toate facultățile orașului, proveneau din Arad. Din școala generală, cea mai mare din oraș, de pe strada 7 Noiembrie, mi-au rămas prieteniile cu doi colegi înspăimântător de inteligenți și cultivați, Radu Folea și Tibi Friedman, primii la care am simțit că există un sentiment al mizei în tot ceea ce faci. Radu era pe jumătate șvab, iar Tibi evreu. Unul a emigrat în Germania, celălalt în Israel. Tot acolo mi s-au lipit pe retină, prin clasa a opta, și nu cred că s-au dezlipit vreodată, siluetele fetelor de la secțiile germană și maghiară: vesele, ispititoare, pline de energie, dezinhibate și mai inaccesibile (cel puțin atunci) decât o cetate medievală ultrafortificată. Și mai exista incredibila stradă Eminescu, unde locuiam, un univers în sine. De la un capăt la altul al ei, purta însemnele divinului: avea tot ce-mi puteam dori, de la un generos chioșc de ziare, de unde-mi cumpăram revista „Pif“ și ziarul „Sportul“, iar mai târziu și sporadic, „Daily Mail“, „Daily Express“ și „Observer“ (care era tipărit pe o hârtie nemaipomenit de fină), un anticariat, o improbabilă librărie cu cărți religioase, o sală de sport, unde se antrenau campioanele mondiale de ping-pong, un cinematograf. Tot acolo a apărut și prima rotiserie din oraș, pe aceeași parte a străzii cu un restaurant de renume, „Ciocârlia“, și vizavi de „Cornul Vânătorilor“, o braserie cu aspect mizer, dar de-o debordantă vitalitate. Strada era înțesată de mici ateliere de reparat, de la biciclete la pantofi, precum și de o multitudine de etnii (maghiari, români, germani, evrei, sârbi, țigani) cum nu știu să existe pe vreo altă stradă din România. Acolo am învățat ce înseamnă să fii minoritar: eu și fratele meu eram singurii români din zonă. O lecție pe care n-am uitat-o niciodată. Ea m-a făcut imun (și, ulterior, alergic) la orice fel de intoleranță etnică, rasială și socială. Acolo am învățat să detest naționalismele, extremismele și autoritarismele și să văd în ideologii și dogme plăgi morale. Ca „intelectual“, m-am format la cineclubul „Atelier 16“ (astăzi Kinema-Ikon), unde am avut norocul să cunosc toată crema tinerilor talentați din oraș. Sub bagheta unui personaj de-o rară generozitate, Gheorghe Sabău, s-a creat o mișcare greu de imaginat în condițiile comunismului: o școală de gândire liberă și de exprimare necenzurată a talentului. De atunci datează prieteniile mele fundamentale cu Valentin Constantin și Ioan T. Morar, precum și cele cu Daniel Motz, Eugen Suciu, Ioan Galea, Iosif Stroia, Valeriu Câmpan, Ilie Truț, Lali Szvercsak și alții – mulți dintre ei trăiesc astăzi în America, Australia sau Europa. Dacă Aradul reprezintă partea „particulară“ a biografiei mele, Timișoara e zona „publică“ a vieții (așa cum a fost și cât este). Aș zice, ca să împac două realități egal de importante pentru mine, că timișoreanul compact care am devenit de aproape cincizeci de ani n-a reușit să distrugă în întregime arădeanul din mine.
Cum poate să țină cu AS Roma un cunoscător atât de rafinat al lui James Joyce? (Ca să nu mai vorbesc de William Faulkner, Leonard Cohen, Virginia Woolf ș.a.m.d.)
Nu știu cum stau lucrurile în privința „rafinamentului“. Ca orice om normal, am gusturi eclectice. N-am aceeași competență și (cu atât mai puțin) aceeași performanță în toate domeniile. James Joyce însuși, pe care l-ai invocat, era un ghem de contradicții. Ca scriitor, a atins insondabile adâncimi ale minții umane și a inventat cele mai sofisticate mecanisme de comunicare literară. Ca persoană privată, îi plăceau canțonetele, cânta la ghitară, își pierdea vremea prin restaurante cu tot felul de personaje dubioase. Pe birou ținea un bibelou de iarmaroc, de-o urâțenie înspăimântătoare. Departe de a-mi repugna, aceste aparente contradicții îmi arată cât de profundă și impredictibilă e natura umană. Am menționat mai sus că fotbalul a avut întotdeauna pentru mine un rol important. Când vreau să-mi scot din sărite prietenii simandicoși, afirm că marele eveniment din viața lor, de care nu-și dau seama, e șansa de-a fi contemporani cu fotbalistul Messi. Mă amuză stupoarea de pe chipul lor și convingerea că am luat-o razna. Am devenit fan al echipei AS Roma în anul 1966. Avea loc campionatul de fotbal din Anglia și principala preocupare a întregii suflări, membri ai familiei, rude îndepărtate, colegi, vecini și prieteni, era să urmărim la televiziunea maghiară și la cea sârbă, în alb-negru, transmisiile zilnice. În paralel, aproape fiecare din noi ținea și cu o echipă de club. Aproape la întâmplare, poate pentru că nu o voia nimeni, am ales AS Roma – incomparabil mai puțin populară (și atunci, și azi) decât Real Madrid, Manchester United, Internazionale Milano, AC Milan, Liverpool, Benfica, ori formațiile sudamericane precum Santos, Penarol Montevideo, ori Boca Juniors. Un clasament pe care l-am văzut recent susține că AS Roma se clasează, în topul celor mai bune echipe ale anilor 1960, abia pe locul 33. Pasiunea pentru AS Roma a fost (ca mai toate pasiunile mele) una… livrescă. Cum meciurile echipei nu erau transmise la televizor, iar de mers în Italia nici nu se punea problema (mai ușor ajungeam, cu ochii minții, pe Lună sau pe Marte decât să călătoresc în Europa – dacă, prin miracol, aș fi avut un pașaport). Și de unde banii? Aflam despre evoluția echipei „mele“ din ceea ce scria, lapidar, ziarul „Sportul“ (pe care-l citeam cu sfințenie). Informațiile se rezumau, de regulă, la menționarea rezultatelor, a celor care dăduseră goluri și la publicarea clasamentului. În cazuri rarisime, era prezentată și componența echipelor. Acest tip de iubire abstractă a durat până în 1990, când s-a transformat într-una… platonică: de-atunci am reușit să văd, cât de cât regulat, meciurile echipei mele de suflet. Iar după 2000, perioadă care se suprapune cu activitatea unui titan, Francesco Totti, programul meu a fost reglat, în mare măsură, de meciurile în campionat, de disputele continentale sau planetare ale echipei. Adaug imediat că, dintre echipele naționale, țin cu Italia – deși în ultimele decenii mi-am pierdut entuziasmul față de confruntările între reprezentantele statelor. Văd în ele o formă reziduală, dar periculoasă, de naționalism și șovinism. Ca liberal-conservator, sunt adeptul inițiativei private, al asocierii libere, al contractualismului – idei pe care cluburile de fotbal le ilustrează în cel mai clar mod cu putință. Evident, când ești susținătorul unei astfel de echipe fără mari rezultate, capricioase și contradictorii, îngâmfate, dar fără blazon strălucitor, riști să devii obiectul bășcăliei mai știutorilor și mai inspiraților. Ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă frecvent. Nu m-a cruțat nimeni, de la Nicolae Manolescu la Radu Paraschivescu (și retur).
Care e opera supremă pentru dumneavoastră? Din tot ce există: operă (la propriu), opere literare, cinematografice, vizuale etc.?
Nu cred că am, în vreunul din domeniile menționate, gusturi ieșite din comun. Spre norocul meu, mi-am petrecut adolescența printre oameni deosebit de talentați și de informați, așa că am știut aproape de la început ce contează și ce nu contează în cam toate domeniile creației. Am fost scutit de inevitabila etapă a extravaganțelor, deoarece o vedeam la prietenii mei care erau convinși că sunt, fiecare în zona lui de exprimare artistică, mai buni decât Picasso, decât Beethoven, decât Shakespeare, decât Dostoievski ori Fellini. Asta a funcționat și ca un avertizor de paranoia. Pentru mine, era cert că nu-i depășeau ca valoare pe cei menționați. Și dacă nu-i depășeau ei, pe care-i admiram pentru talentul și strălucirea lor evidente, cu atât mai puțin avea șanse de reușită unul ca mine. Nu excelam în absolut niciun domeniu. Poate, totuși, în unul singur: eram un bun cititor și un bun participant la concerte, la expoziții de opere de artă, la piese de teatru și la filme. În rest, până și la fotbal cred că eram… dispensabil. Drept dovadă, când a avut loc, la treisprezece ani, la echipa UTA, selecția pentru cei care urmau să continue la juniori, am fost invitat să merg să practic alt sport. Eram considerat prea dur (nu aveam nicio ezitare să faultez când pierdeam mingea) și intolerabil de individualist: nu pasam nici în ruptul capului, oricât ar fi răcnit, înjurat sau fluierat de pe margine antrenorul. Eram îndrăgostit de minge. Voi furniza, prin urmare, o listă destul de previzibilă. Opera preferată: în zona bel-canto, clar, Don Juan, de Mozart, iar în domeniul operei simfonice tetralogia lui Wagner. Cartea preferată (aici sunt mult prea multe, dar mă aventurez): Absalom, Absalom!, de William Faulkner, Zgomotul și furia, tot de Faulkner, Mănăstirea din Parma, de Stendhal, Doamna Bovary, de Flaubert, Ghepardul, de Giuseppe Tomasi de Lampedusa. Filmul preferat: Ghepardul (regizat de Luchino Visconti), Amarcord (de Federico Fellini), Pulp Fiction (Quentin Tarantino), Kagemusha (Akira Kurosawa), Nașul I ( Francis Ford Coppola), Samuraiul (Jean-Pierre Melville), Casablanca (Michel Curtiz), Rio Bravo (Howard Hawks), Strălucirea eternă a minții neprihănite (Michael Gondry), Husarul de pe acoperiș (Jean-Paul Rappeneau). Din domeniul arhitecturii: Chrysler Building, din New York. Am privit-o hipnotizat, nopți la rând, din apropiere, și de la înălțime, încât aveam impresia că dacă întind brațul o pot atinge. De fiecare dată, parcă eram străbătut de o energie necunoscută, care mi se dizolva, instantaneu, în întregul corp. Nicăieri ca acolo Art-Deco-ul nu arată mai strălucitor, mai prietenos. Nu te mai saturi, pur și simplu, so privești. Aș putea continua și cu alte arte, dar îmi e teamă să nu ajung până la urmă tot la fotbal…
Ce operă v-ar fi plăcut să compuneți (dacă ar fi fost posibil așa ceva) ?
Nu mi-a trecut niciodată prin minte că aș putea compune muzică de operă. În schimb, ani în șir, am „compus“ în cap zeci și zeci de simfonii. Îmi plăcea să-mi imaginez intrările diverselor instrumente, să orchestrez și să dau nota specifică în acea aparentă harababură nu doar de sunete, ci și de niveluri de cunoaștere care este simfonia. Cred că pasiunea pentru muzică m-a ajutat mult în cariera de critic, de interpret de texte. Întotdeauna am căutat să descopăr ceea ce se află sub șirul de cuvinte, dând de-o parte fald sonor după fald sonor. Există o muzicalitate a textului literar în afara căreia creația nu are nicio valoare. Tendința care face ravagii în critica actuală, potrivit căreia componenta artistică, frumusețea intrinsecă a textului, elementul estetic nu contează își are, cred, o dublă origine. Pe de o parte, cei în cauză sunt schilodiți de schemele simpliste ale marxismului. Pentru ei, important e să bifeze anumite subiecte, să militeze cu entuziasm pentru triumful dogmelor ideologice care domină în lumea lor. Pe de alta, mă încearcă bănuiala că sunt afoni, incapabili să „audă“ dincolo de repertoarul tematic omologat de secta din care fac parte. Tehnicizarea iresponsabilă a actului critic explică, în bună măsură, îndepărtarea cititorului de carte, începând chiar din școala generală. În loc să fie un mediator, interpretul de texte a devenit un monitor sever, intolerant și încruntat. El nu iubește literatura despre care scrie. El se iubește pe sine.
Aveți acasă multă muzică (CD-uri, DVD-uri, BluRay-uri). Nu simțiți nevoia de a le declara (întrebarea trimite la un anumit timp, când exista obligația prezentării cu mașina de scris la Miliție)?
E adevărat, s-au adunat, în ani, multe discuri și cărți. Ele sunt, de altfel, singura avere pe care o am. În rest, încăperile locuinței sunt destul de austere, fără mobilă „stil“, aparatură scumpă, tablouri „de valoare“. Totul e, mai mult sau mai puțin, funcțional și minimalist. Deci, nu prea aș avea ce să „declar“. În plus, nu cred că ar interesa pe cineva amestecul de genuri și stiluri muzicale ce stau în rafturi și pe lângă rafturi, claie peste grămadă. Probabil că acest eclectism (cum am menționat și mai sus) spune ceva despre mine. Nu am fost atras niciodată de specializările înguste și de mimarea cu voce gravă a competenței. Acestea sunt semnele sigure ale găunoșeniei morale și ale mediocrității profesionale. Când marele tău atu e capacitatea de a înmagazina și, apoi, de a reproduce mecanic informații și idei preluate de la alții, nu ești decât o variantă de Inteligență Artificială dotată cu vanitate și morgă. Acolo unde creativitate nu e, nimic nu e! Prin urmare, mi se întâmplă să ascult cu enormă plăcere, în aceeași zi, și piese rock, și un concert simfonic, și operă, și muzică de balet. Acest comportament îi oripilează pe unii din prietenii mei, care văd în glisarea între specii și genuri un semn de neseriozitate și inautenticitate. Poate că au dreptate. Oricum, e prea târziu să mă schimb. Prefer să-mi încep ziua ca, de pildă, azi, cu Bruce Springsteen, s-o continui cu cel mai nou album Rolling Stones, și s-o închei cu „Le siecle d’or espagnol“, în viziunea lui Jordi Savall.
Cum ar fi să vă petreceți o zi în compania lui William Faulkner, o alta alături de James Joyce, încă una cu Virginia Woolf și alta cu Leonard Cohen – adică artiști despre care ați scris ori sunteți pe cale să scrieți cărți ?
După miile de ore de zi și de noapte în care am fost alături de ei, ce mai contează o zi? Cele patru personaje citate mai sus au în comun ceva neașteptat: pasiunea interogației. Există nenumărate mărturii care-l prezintă pe William Faulkner ca pe un fel de reporter de război, care, în prima linie, îi hărțuiește pe combatanți punându-le întrebări în aparență inadecvate, în care citești însă intensa dorință de a afla ce se ascunde sub aparențe. Faulkner avea pasiunea lucrurilor invizibile, inexplicabile și inaccesibile. Nesfârșitele lui chestionare erau operații de documentare asupra haosului fertil din mintea fiecărui om. Într-o pagină celebră, Sylvia Beach ni-l înfățișează pe James Joyce conversând absorbit cu portarii clădirilor în care locuia și cu șoferii de taxiuri. Uneori, rămânea în mașină și mult timp după ce ajungea la destinație, într-atât de fascinat era de conversație și de curios să asculte răspunsurile la întrebările pe care le punea într-un șuvoi necurmat. Despre Virginia Woolf, ce să mai zic? Cei care ne-au lăsat mărturii despre ea subliniau obiceiul de a-i mitralia, pur și simplu, pe interlocutori cu întrebări despre cele mai banale lucruri și situații din viața lor, dar care ei i se păreau extraordinare. Cred că dacă nu s-ar fi dedicat literaturii, ar fi fost o la fel de mare antropoloagă, o socioloagă de teren (așa cum se cade într-o atare meserie). Imaginea curentă, conform căreia ar fi fost o singuratică maladivă, o complexată care se izola de lume pentru a-și țese, asemeni unui păianjen veninos, plasa de melancolii, suferințe și regrete nu corespunde deloc realității. În viața de zi cu zi, Virginia Woolf era de o vitalitate debordantă, cu un rafinat simț al relațiilor sociale și al cultivării prieteniilor. Uimitoarea corespondență și tulburătorul ei jurnal dovedesc din plin aceste însușiri. În fine, cu Leonard Cohen chiar am petrecut o zi. De fapt, câteva ore, care însă mi s-au părut la fel de lungi și îmbogățitoare cât un veac. Nu mă intimidez ușor, dar după-amiaza de septembrie a anului 2005 în care i-am stat alături mi-a rămas adânc încrustată în memorie. Ca și cei trei monștri sacri evocați mai sus, te asalta cu întrebări, în intenția evidentă de a ști cine ești, de a afla despre tine, în cel mai scurt timp, esențialul. Probabil că prin acel protocol au trecut mulți alții și e posibil ca la mijloc să fi fost o strategie comună oamenilor asaltați de admiratori. Cu toate acestea, m-am iluzionat că idolul în fața căruia mă aflam chiar era interesat să afle câte ceva despre mine.
Aveți ceva împotriva corectitudinii politice ?
Trec peste ironia formulării. După cum știi, dragă Cristi, m-am numărat în primul pluton al celor care au denunțat în România corectitudinea politică. Horia-Roman Patapievici a făcut-o de pe poziții teoretice, subliniind pericolele ce zăceau dincolo de o formulă ce pretindea a fi generoasă și democratică. Cunoscând-o direct, la ea acasă, la începutul anilor 1990, am venit cu numeroase exemple, multe dintre ele subtil camuflate în bune intenții, drepturi ale omului, protejare a minorităților, egalitate de șanse etc. Dincolo de eticheta care sugerează bun-simț, toleranță, politețe se ascunde însă una din cele mai nemiloase ideologii de după căderea comunismului. Ea s-a și născut, de fapt, din încercările fanaticilor marxism-leninismului de a salva câte ceva din dogmele pe care Estul european înlănțuit și îngenuncheat le-a respins cu violență. Prin resentiment, dispreț față de democrație, tehnici de învrăjbire între indivizi și categorii sociale, etichetări infamante, sfidarea adevărului, a logicii și a moralei larg acceptate, prin falsificarea criteriilor de promovare și multe alte calamități aduse în prim-planul vieții publice, corectitudinea politică este varianta, aș zice, laică a satanismului. Mecanismele ei de funcționare sunt identice cu cele ale religiilor fundamentaliste.
Să lăsăm puțin deoparte cărțile, oamenii celebri și ideologiile. Toți cei care vă cunosc susțin că aveți cultul prieteniei. Întăresc și eu acest lucru. Ce e prietenia, domnule Mihăieș? Ce e adânc și valoros în prietenie?
Îmi amintesc o vorbă a cuiva, care se potrivește perfect, schimbând ce e de schimbat, și aici: „Nu există prietenie, ci doar dovezi de prietenie.“ Prietenia, spre deosebire de dragoste și iubire, nu își permite luxul intermitenței. O infidelitate în dragoste poate fi iertată. „Infidelitatea“ în prietenie, nu. Dragostea ți-o declari o dată și, ca într-un contract bine întocmit, poți beneficia de avantajele ei pe termen nelimitat. Prietenia, în schimb, e primejduită în fiecare clipă – tocmai pentru că pretinde o participare constantă la un proiect comun, cu scopul de a ajunge la acea egalitate armonioasă de care vorbea Pitagora. Iubirea nu cere decât arareori reciprocitate. Ea e unidirecțională. Îmi pot iubi țara și părinții fără ca ei și lor să le pese de mine. Dar indiferența prietenilor duce invariabil și inechivoc la veștejirea și dispariția sentimentului care, ca intensitate, concurează cu cel al dragostei. Nu sunt un prieten naiv – cunosc foarte bine și defectele prietenilor mei, nu numai calitățile care m-au determinat să mă apropii de ei. Și poate tocmai imperfecțiunea, păcatele lor (multe veniale) mă fac să trec peste ceea ce pe alții i-ar îndepărta. Pentru că dincolo de ele există calități (adeseori unice), însoțite și de o inevitabilă fragilitate. Prietenii nu sunt un fel de bandă a lui Ali Baba, alături de care te dedai la jafuri și potlogării, ci o comunitate de spirite înrudite în mijlocul căreia simți că poți da tot ce ai mai bun din tine, Decisivi au fost și sunt prietenii care au apărut ulterior în viața mea, începând cu Vladimir Tismăneanu și Horia-Roman Patapievici. Amândoi au avut o influență hotărâtoare asupra felului meu de a privi lumea azi. Pe cei din anii studenției și de după aceea (Vasile Popovici, Marcel Tolcea, Viorel Marineasa, Pia Brînzeu, Lucian P. Petrescu, Mihai Horezeanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Adriana Cârcu, Lucian Ionică, Ioan Stanomir, Gheorghe Vidican, Brîndușa Armanca, Smaranda și Ioan Vultur, Delia și Eugen Vasiliu, Corina Șuteu, Dan Negrescu, Adrian Bodnaru) îi am și azi alături. Ca și pe cel care m-a ajutat cel mai mult să „stau pe propriile picioare“, Cornel Ungureanu. O mare pierdere e Daniel Vighi. Silviu Lupescu nu poate lipsi din nicio listă a celor care alcătuiesc primul cerc al afecțiunii și prieteniei mele. L-aș fi admirat la fel de mult pentru uriașa lui ctitorie culturală numită Polirom, chiar și dacă nu mi-ar fi făcut onoarea să publice cărțile mele și ale unora dintre cei în care cred ca scriitori. Conversațiile și schimburile noastre epistolare cred că i-ar face pe mulți să pălească de invidie. Și asta pentru că Silviu are un incredibil har de prozator. Pe Gabriel Chifu, ale cărei neliniști și nevroze le împărtășesc, îl admir, dincolo de ceea ce reprezintă ca poet și prozator de prim ordin al literaturii române, pentru generozitatea lui ieșită din comun și pentru spiritul de sacrificiu în slujba breslei scriitoricești. Îl simt adeseori cum arde ca o torță pentru niște oameni și situații care nu ar merita nici pe departe să te sacrifici pentru ei/ele. Domnului Nicolae Manolescu îi datorez mult prea multe lucruri în viață pentru a le epuiza într-o simplă enumerare și a-mi plăti toate datoriile morale. De multe decenii, mă străduiesc să-i calc pe urme, dar nu am reușit niciodată să ajung măcar la o distanță rezonabilă de dumnealui. În mod firesc, li s-au adăugat mulți oameni minunați, dintre care îi enumăr (în ordinea intrării în scenă) pe Delia și Andrei Herczeg, Camil Mihăescu și inseparabilii Marilen Pirtea și Mădălin Bunoiu, cei care alcătuiesc, cu o frumoasă sintagmă a lui Constantin Țoiu, „echipa cu care trecem prin lume“. Mă leagă o statornică prietenie admirativă de Ileana Mălăncioiu, de Andrei Pleșu, Livius Ciocârlie, Mircea Martin, Gabriel Liiceanu, Andrei Șerban, Andrei Oișteanu, Ioan Stanomir, Mircea Cărtărescu, personalități pe care le respect. Țin să-i menționez pe prietenii mei mai tineri, în viața cărora nădăjduiesc să fi jucat un oarecare rol, după cum și ei joacă unul în viața mea: Alex Budac, Grațiela Benga, Daciana și Doru Branea, Cristina Chevereșan, Alex Condrache, Dana Crăciun, Radu Pavel Gheo, Marius Lazurca, Angelo Mitchievici, Rareș Moldovan, Alexandru Oravițan, Adrian Papahagi, Cristian Pătrășconiu, Dana Percec, Robert Șerban, Daniela Șilindean, Răzvan Voncu. În ce o privește pe Adriana Babeți, ea are dreptul la o mențiune separată, care însă ar necesita un spațiu mai amplu decât acest întreg interviu. În ciuda listei destul de consistente de mai sus (să mă ierte cei pe care nu i-am menționat), adevărul e că mă împrietenesc greu. Probabil așa se explică prieteniile mele durabile. Once a friend, always a friend, cum ar zice britul. Cu mulți dintre cei alături de care am străbătut deceniile am avut inițial relații antagonice, chiar contondente. Îmi erau antipatici, dar mi-am dat seama că eu îmi eram antipatic și vedeam în ei o latură a mea pe care o detestam. Pe cât de mult îmi place cuvântul „prieten“, pe atât îmi displace „amic“. Pentru mine, acesta a însemnat întotdeauna „a mic“. Adică mai nimic. Uite că ți-am vândut, Cristi, secretul prieteniei veșnice !
Să fim și pozitivi, măcar puțin! Ați jucat și într-un film. E adevărat: asta nu se știe de multă lume. Întrebare: care este filmul sau care sunt filmele – dintre cele cunoscute – în care v-ar fi plăcut să jucați? Și, dacă îmi permiteți: în ce rol / roluri ?
Am jucat în mai multe filme, nu doar în unul! E vorba de peliculele filmate la cineclubul din Arad, pe care l-am pomenit mai sus, și care a fost pentru mulți dintre noi o uimitoare instituție culturală și o școală a vieții. „Rolul“ la care, probabil, faci aluzie e cel dintr-un film al lui Ioan T. Morar (pe cât de talentat e ca poet, prozator și publicist, pe atât de dotat era și pentru regie!) Am fost „distribuit“ din pur cinism al regizorului: eram un fel de cenzor diabolic, o brută care bătea în cuie niște cărți. Evident că am avut mustrări de conștiință: cum să distrug o carte, când ea reprezenta pentru mine lucrul cel mai important din lume? Culmea e că Ilona Kászonyi, partenera mea din film, cea care era (și mai e și azi) o culme a tactului, a lui „se cuvine / nu se cuvine“, n-a ridicat un deget să mă oprească. Am găsit, totuși, o soluție de compromis: am sacrificat un volum cu documente de partid (e vorba de Partidul Comunist Român, pentru cei născuți după 1989), astfel încât conștiința mea era ușurată. Da, maltratam o carte, dar serveam unui scop nobil: eliminam din lume o părticică din Rău. Evident, smulsesem coperta, pentru că altminteri cenzura ar fi intervenit cu brutalitate și ar fi interzis filmul. Nu mă consideram disident, opozant, protestatar etc. (nici atunci și nici mai târziu), ci făceam o mică declarație de neapartenență la teroare și la oroare. Asta făceau toți prietenii mei de atunci, care sunt și prietenii mei de azi. M-au atras întotdeauna salvatorii sceptici. Categoria e larg ilustrată și în literatură, și în cinematografie. Adică personajele care se lasă angrenate în aventură (de orice tip va fi fiind ea) doar din simț al onoarei sau, pur și simplu, pentru că nu se pot abține să nu intervină atunci când Răul își arată ghearele în lume. Prin urmare, mi-ar fi plăcut să-l joc pe Philip Marlowe, detectivul din cărțile lui Raymond Chandler. Mă autoflatez că doar eu l-am înțeles cum se cuvine. Nu m-au convins niciunul din cei care l-au interpretat, deși e vorba de actori celebri – de la Humphrey Bogart la Robert Mitchum, James Garner. Elliott Gould sau, recent, Liam Neeson. Tuturor le lipsește dimensiunea culturală, care în cărțile lui Chandler e esențială. E adevărat că nu am datele fizice pentru a interpreta personajul. Dar parcă Bogart le avea?! În alt registru, dar cu aceeași motivație și cu aceleași date caracteriale, de personaje care parcă plutesc în afara istoriei, deși tocmai ei o întrupează, mi-ar fi plăcut să-l joc pe principele Salina, din Ghepardul lui Visconti. Marele regizor italian a omis una din ideile fundamentale din cartea lui Lampedusa. Și anume, interogația torturantă privitoare la momentele de fericire pe care personajul le-a trăit în lunga lui viață. Acelea fiind singurele care contează, deoarece tot restul, îndatoririle, rutina, suferința, nu intră în calcul. În total, ar fi cam 3 ani din 70, acele „pepite amestecate cu pământ“ dintre care nu pot lipsi, așa cum le selectează și Valeriu Gherghel într-un splendid eseu, „senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate“, „mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite“, „înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare“. Dacă rolul i-a ieșit atât de bine lui Burt Lancaster, actor care până atunci jucase mai ales cowboy-i și bătăuși, de ce nu mi s-ar potrivi și mie…
Ce ne-ați putea dezvălui, compromițător, despre pasiunile dumneavoastră, despre – cum se spune în Oltenia – hobby-urile pe care le aveți ?
Nu mă pot opri să nu mă gândesc la răspunsul demențial dat de Nicolae Ceaușescu în 1988 unei mari reviste americane, „Time“ sau „Newsweek“, nu mai țin minte care dintre ele. Întrebat ce pasiuni are, nea Ceașcă a „trântit“ o propoziție colosală: „Hobby-ul meu e construirea socialismului!“ Fanaticul comunist din el nu adormea niciodată. Dintr-un anumit punct de vedere, intru și eu în tagma fundamentaliștilor: nu cred că mă pasionează ceva mai mult decât cititul. Orice altă activitate mi se pare o pierdere de vreme, o risipă de timp care duce la anularea ființei. Dacă ai deduce de aici, dragă Cristi, că toate celelalte lucruri pe care le fac sunt cumva à contre-coeur, n-ai greși prea mult. Știu că sună revoltător, oarecum monstruos, dar ne-am propus să rostim în această discuție adevărul și numai adevărul… Familia mea, care a fost întotdeauna neverosimil de înțelegătoare, ar putea spune multe în această privință. Dar știu că nu o să dezvăluie nimic despre cât sunt, de fapt, de dificil, abulic, amorf, apatic și de cât de puțină bază pot pune pe mine.
În ce epocă – alta decât epoca actuală – v-ar fi plăcut să trăiți ?
Sunt un mare admirator al secolului XIX. L-am descoperit în anii (mulți) cât am predat la universitate literatura victoriană. E un interval istoric uluitor, al ultimelor descoperiri geografice, al marilor filosofi, gânditori și scriitori, al invențiilor fantastice care au schimbat pentru totdeauna soarta umanității. E epoca nașterii ideologiilor extremiste, care au dat profilul veacului următor. Secolul XX doar a pus în aplicare – cel mai adesea, greșit – ideile din laboratorul uimitor care a fost, de la un capăt la altul, acel răstimp al efervescenței și genialității lumii occidentale. Asta nu înseamnă că aș dori, neapărat, să fi trăit sub Napoleon ori sub regina Victoria. Mă bucur doar să fiu beneficiarul ideilor bune născute atunci (deși soarta a vrut să am parte mai ales de consecințele catastrofale ale uneia din monstruozitățile ideologice clocite atunci, comunismul). Iar când mi se face dor de acele vremuri, recitesc Doamna Bovary ori Moby Dick, îi răsfoiesc pe Dickens, Stendhal și Tolstoi, ori mă așez în fotoliu să mă uit, a nu știu câta oară, la ecranizările după Jane Austen.
În final: care dintre marii autori despre care ați scris ați fi vrut să fie peste umărul dumneavoastră ?
Mai degrabă aș fi încântat să mă uit eu peste umărul lor, să simt energia care transformă sudoarea în entitate metafizică. Să amușin atmosfera care a prilejuit plămădirea capodoperei. Și dacă tot mi-ai oferit prilejul să mă mișc printre celebrități, mi-ar fi făcut enormă plăcere să-mi scriu scrisori cu Virginia Woolf. Și asta pentru că, pe de o parte, e o autoare inegalabilă de literatură epistolară. Iar, pe de alta, pentru că toți cei care au cunoscut-o susțineau că e cea mai frumoasă femeie din lume – lucru pe care fotografiile care ne-au rămas nu-l confirmă – și de o intensitate a comunicării fără egal. Tocmai de aceea, aș da orice să mă pot convinge cu propriii ochi că prietenii ei nu se înșelau.
