Lipsa gravitației din poezia, dar și din proza lui Ștefan Mitroi – un autor care și-a început cariera la Iași, a fost redactor-șef la revista „Opinia studențească“, în perioada ei de glorie, apoi șia continuat-o la București și în Sudul țării, legându-se tot mai mult, pe măsura trecerii timpului, de satul său natal, Siliștea-Vitănești, din județul Teleorman, aflat în apropierea locurilor de naștere a doi mari scriitori postbelici, Zaharia Stancu și Marin Preda –, determină ca timpul și spațiul din scrierile sale să se dilate sau să se contracte, odată cu imaginile și personajele surprinse în diferite ipostaze, conferindu-le contururi din cele mai neașteptate. De fapt, în cazul său, trăim într-un timp și un spațiu al amintirii, unde evenimentele și stările sufletești au fost golite de surplusul lor material, umplându-se de nostalgii nebănuite, aflate parcă sub vraja unui somn molipsitor. Iată cum apare realitatea transfigurată de goana unui tren prin ochii unui adult cu suflet de copil: „Era noapte și priveam din goana trenului/ depărtările./ Deodată am văzut cum luna retează/ acoperișul unei clopotnițe,/ apoi vârfurile unor copaci/ ce alergau de unii singuri pe câmp./ A căzut după aceea/ cumpăna/ unei fântâni la pământ./ Apoi am deslușit/ rostogolindu-se prin iarbă/ capul unui cal/ ce păștea pe un deal./ S-a despicat după asta/ însuși dealul în două./ Jumătate rămânând pe loc,/ jumătatea cealaltă/ gonind prin noapte/ după tren.“ Avem de-a face aici cu un spațiu de extracție chagalliană, în care formele ființelor și lucrurilor levitează deasupra liniei orizontului. La Chagall avem de-a face cu un amestec de elemente urbane, mai ales de mahala, și rurale. Întâlnim în pictura sa tot felul de logodnici cu gâturile răsucite plutind și sărutându-se în aer, întâlnim și instrumente muzicale, și pendule, dar și cocoși, căluți și țapi ispășitori privind somnambulic spre luna plină. Culorile tablourilor sale au preluat ceva din prospețimea lumii dinainte de potopul biblic. Predomină albastrul, galbenul, roșul, dar și verdele. Temele prezente ale operei sale artistice fac trimiteri la Vechiul și Noul Testament, dar și la diverse scene din folclorul slav și cel ebraic. E o lume în esență veselă, ce te potopește însă cu tristețea ei. „Marea arta – spunea Chagall – începe acolo unde se termină natura.“ Lecția aceasta pare s-o fi însușit cu prisosință și Ștefan Mitroi. În opera sa, natura ține doar de decor, având linii fluctuante, ce se revarsă, peste marginile tabloului, odată cu peisajul. Predomină o atmosferă de bâlci rural, în care călușarii nevăzuți animă atmosfera: „Se strânse lumea ca la bâlci în curtea noastră./ Și veniseră și lăutarii./ Doar că dispăruseră mirele și mireasa./ I-au descoperit, aproape de miezul nopții, sus în car (Carul Mare, n.n.). Până să se crape de ziuă/ se urcase tot satul acolo./ Ani de zile s-au auzit lăutarii/ cântând în slăvile cerului/ Căci n-au mai vrut să coboare deloc,/ dar deloc, pe pământ. Nici nuntașii, nici ei.“ Această poezie îmi aduce aminte de Nunta a lui Mihai Ursachi, , dar și de poezia Nunta în Cer a aceluiași autor: „Un cer de lumină nebun tresare în noaptea/ definitivei tăceri ca o salvă de tun…/ Osana, osana, la sfera a șaptea,/ gloria gloriei. Cer de lumină nebun! (…) O goarnele nunții mă cheamă degrabă,/ trăsura e jos, mai încet, mai încet…/ De când te aștept, multiubite, acum sunt o babă,/ iar tu, bag de seamă, aduci a schelet…“.
Dacă la Mihai Ursachi, predomină apoteoticul, exaltarea jucată pe muchia unui grotesc romantic, cu încărcătură barocă, la Ștefan Mitroi predomină contemplativul, împins spre absurd. Tehnica descriptivă și trecerea registrului din sfera ludicului în sfera fantasticului amintește de peisajele lui Pieter Bruegel cel Bătrân, de nunțile sale țărănești, dar și de pictura naivă și de expresioniști. Lumea sa ne duce cu gândul, de asemenea și la poezia lui Marin Sorescu, atât cel din ciclul La Lilieci, prin atmosfera pe care o degajă, cât și la cel din Moartea ceasului sau din Tinerețea lui Don Quijote, prin întoarcerea neașteptată a sensurilor parodice ale cuvintelor.
Fleșurile amintirilor sale din copilărie se umflă asemenea unor baloane potopite de crepuscul. Tablourile sunt ample și intens colorate. Realitatea din ele dă pe alături ca dintr-un con al abundenței, revărsându-se asemenea unui lapte dând în clocot de pe pământ spre cer, pentru a potopi din nou cerul. Imaginația sa pare să nu aibă stavile. Imaginile cresc unele din altele, precum reverberațiile unui clopot sau a unui hohot de râs molipsitor, când suav, când ascuțit: „Cel mai important lucru pe care poți să-l vezi aici/ e cum se mută rochia aceea albă de demult/ din mireasă în mireasă,/ ajungând cu mutatul până-n zilele noastre.“ Rochiile de mireasă și tablourile, chiar dacă se găsesc într-o curte de țară, alcătuiesc un adevărat muzeu, un muzeu al umbrelor, al sufletelor ce și-au găsit de mult sfârșitul, unde „vârstele pe care le avem de trăit“ stau „pe umerașe ca într-un dulap mai mare/ asemenea hainelor“. Și atunci „când vârstele pe care le-am ales cel mai bine,/ încep să se rupă“, iei altele la rând, și începi să ieși cu ele în lume, copilăriei fiindu-i destinată ziua de duminică, iar bătrâneții o zi ce uită să mai vină. Avem de-a face aici cu un fel de carusel, în care hainele vârstelor se învârt prin fața noastră trecând de la bătrânețe înapoi la tinerețe, apoi la adolescență și copilărie. Lumea aceasta a tuturor metamorfozelor devine posibilă în stadiul postmortem. Într-un poem dedicat lui Edvard Munch, din Viețile pictorilor, poetul Constantin Severin, și el un împătimit al penelului, scria: „am încercat să simt percepția simultană a tuturor lumilor ce se întretaie/ se multiplică și se anulează la nesfârșitul în sufletul meu chinuit /…/ am cunoscut de mic mizeria dar mi-am cultivat starea de a picta/ cu trăiri din Gauguin Van Gogh Poe Strindberg Nietzsche Ibsen și Grieg/ cele mai bune opere țâșnesc din lava abisului interior/ din poveștile și miturile copilăriei din visele furate de îngerii fricii și ai morții“. Într-adevăr, cele mai reușite creații sunt cele care vin din insondabilul abis interior, acolo unde imaginile macerate de subconștient capătă o nouă semnificație și o nouă dimensiune. În cazul lui Ștefan Mitroi ele sunt dublate și de ludic.
Poetului și prozatorului Ștefan Mitroi îi place jocul. Cuvintele îl fascinează la fel de mult precum dreptunghiurile, pătratele și cifrele desenate cu creta colorată pe asfalt într-un șotron. În locul chenarelor punctate cu cifre de la 1 la 10, Ștefan Mitroi preferă să facă sărituri când într-un picior, când cu altul, pe marginea cuvintelor, pe care mai întâi le golește de sensul lor primar, pentru a le conferi sensuri mai înalte. Una din temele preferate e copilăria, alta nunta, și alta moartea, care capătă, ca și în Miorița, conotații cosmice: „Pe bunica mamei a prins-o bătrânețea/ cu nunta amânată./ Îi promisese bărbatul că-i cumpără rochie de mireasă,/ dar, luat cu tot felul de treburi, uitase./ Într-o zi, bunica mamei a văzut/coborând din cer un păianjen“, care i-a spus să nu mai fie tristă, căci el o să-i țese o rochie albă,/ la fel de ușoară ca aerul străbătut de razele de lună. Păianjenul ceresc a mai rugat-o să se urce pe acoperișul casei și atunci când va vedea Carul Mare huruind pe deasupra hornului să nu-i fie teamă și să se urce pe oiștea lui, acolo va găsi rochia sa de mireasă. Păianjenul, care aici e totuna cu îngerul morții, uită să mai spună că în urma lui va veni și un alt car, Carul Mic, în care se află lada sa de zestre, învelită și ea într-un păienjeniș subțire, împletit cu mare grijă, unde vor fi păstrate sentimentele, visele și întâmplările prin care a trecut de-a lungul timpului, și care se vor revărsa în zori de zi umplând toată Calea Lactee. Unele dintre ele, cele neîmplinite, s-ar putea să se materializeze în sentimentele și gândurile urmașilor lor din alt veac.
Guvernată de alte legi, și de o cu totul altfel de gravitație, viața de după moarte pare să fie o nesfârșită permutare a sufletelor dintr-un trup efemer în altul la fel de efemer, ca într-un somn fără început și fără sfârșit: „Poți ajunge nu într-un singur cer/ ci în mai multe,/ așa cum mi s-a întâmplat mie azi-noapte/ când m-am visat/ iarbă./Treceau herghelii de mânji peste mine, gâdilându-mi copitele. Doamne ce mai râdeam în somn/!/ Se auzea până în somnul părinților mei cum râdeau și ei.“ Metaforele sale au un iz folcloric. Linia pe care o explorează Ștefan Mitroi e una deopotrivă parabolică, dar și parodică. Ștefan Mitroi parodiază eternitatea. În lumea poeziei și prozei sale eminescianul vers „un vis etern al morții e viața lumii întregi“ se transformă, câteodată, într-un hohot de râs molipsitor.