Abia Fiica măcelarului (2015 pentru ediția originală, 2022 pentru traducerea românească) e romanul care l-a făcut celebru pe prozatorul israelian Yaniv Iczkovits (n. 1975), deși autorul a mai publicat înainte încă două (a debutat în 2007). Povestea care l-a consacrat internațional avea drept eroină o fată dintr-o comunitate rurală evreiască din Rusia sfârșitului de secol XIX, care străbătea o bucată bună de țară pentru a-l găsi pe soțul surorii sale. Fugit de acasă fără să fi lăsat niciun mesaj, el trebuia obligat să divorțeze oficial și să-i redea, astfel, libertatea nefericitei sale soții, conform cutumelor iudaice. Fată de măcelar talentată în meserie, eroina luase cu ea un cuțit de tranșat carnea pentru a se apăra și, tot scăpând de numeroșii agresori, lăsase-n urmă un șir de cadavre și de suspiciuni. Aventura ei temerară stârnise între autorități febra conspirațiilor și, cu ea, intervenția hilară a poliției și a temutului contraspionaj țarist. Consemnarea literară a tuturor acestora era un splendid road novel, un fel de policier proiectat pe fundalul Rusiei de atunci, combinat cu o epopee tragi-comică a voluntarismului feminin pus gratuit în slujba cauzelor private.
Ultimul său roman pare tot o poveste polițistă, dar plasată în prezentul anilor 2000, în spațiul delimitat de orașele Haifa și Tel Aviv, cu decoruri limitate la interioare de birouri, de bănci, de școli, de case și de apartamente sau cu imagini de străzi și cartiere. E, cum s-ar zice, un roman contemporan, foarte diferit față de precedentul: subtextul e mai grav, personajele sunt mai multe și dispuse într-o rețea de linii și noduri haotice, stilul e un mix de discursuri și de limbaje, iar construcția e sincopată, sfidând coerența cronologică și convențiile narațiunii liniare printr-un experiment epic în patru părți interconectate evenimențial și tipologic. Deși Nimeni nu părăsește Palo Alto (2021) se deschide cu apariția stranie a două cadavre neetichetate în sala de anatomie a Universității de Medicină Technion și cu ancheta tensionată a acestui fapt, romanul nu e deloc un policier clasic, eventual unul cu tentă noir. Detaliile disecțiilor operate de studenți pe corpurile îmbibate în formol sunt adesea terifiante, e-adevărat, dar, concurate de imensul material faptic al romanului, nu mai sunt atât de stridente. Enigma cadavrelor și posibila ei soluționare sunt doar pretextele pentru o substanțială incursiune în societatea recentă a Israelului, duioasă, în unele locuri, acidă, în altele, o analiză multifațetată simbolic a lumii evreiești din prezent. Se intersectează în ea depoziții juridice, rapoarte psihologice, mesaje de email, narațiuni intra- și extra-diegetice, intertexte literare și cinematografice, anchete instituționale, fragmente memorialistice, științifice sau pur informative. Temele tratate sunt și ele stratificate, descompuse și reasamblate în cele câteva povești de viață care alcătuiesc romanul, astfel încât pare că autorul nu s-a putut hotărî pe care s-o privilegieze, până la urmă, drept recurentă sau centrală: raportul părinți-copii, conflictul între diferitele clase sociale, corupția instituțională, condiția bolnavului incurabil, a scriitorului, a imigrantului, a filantropului sau a omului de afaceri, impactul literaturii, al muzicii și al ideologiilor stângiste, singurătatea, marginalizarea, trauma, golul lăsat de absența sau de iresponsabilitatea maternă, autoritatea morală și intelectuală a tatălui, părinți adevărați și părinți adoptivi, relația cu Dumnezeul avraamic, criza educației domestice și școlare, libertatea de a-ți alege propriul parcurs destinal, criza modelelor, grija față de bătrâni și de strămoși, absurdul care-ți poate schimba brusc prioritățile, misterul comportamental al apropiaților ș.a. Un uriaș volum de gesturi, replici, situații, fundaluri și tipologii migrează dintr-un timp într-altul, cu salturi, volute și întoarceri, și fiecare din cele patru părți surprinde ca un puzzle câte o altă etapă a evoluției protagoniștilor și a poveștilor lor complicate.
Îndrăznesc să cred, totuși, că firul roșu al romanului lui Yaniv Iczkovits e dat de tema plecării, respectiv a întoarcerii acasă, de cea a părăsirii, respectiv a întoarcerii la cei dragi, la locul în care copilăria și adolescența au conservat cele mai importante și mai decisive amintiri. Mai toate personajele romanului au un astfel de parcurs și au fost marcate de el, mai toate au dorit la un moment dat să plece departe de Israelul natal și apoi să se întoarcă, chiar dacă undeva-cândva familiile lor au fost „disfuncționale“, cum s-a-ntâmplat în cele mai multe din cazuri. Oraș din California unde se află celebra Stanford University și unde câțiva dintre eroii romanului au studiat, Palo Alto e un loc paradigmatic pentru ideea de pierdere și de regăsire a identității. Deși un tată grijuliu și cu posibilități financiare întotdeauna își va sfătui fiul să meargă în Palo Alto („Palo Alto e o altă planetă. O să vezi. Nimeni nu părăsește Palo Alto. Vei face lucruri extraordinare acolo.“), fiul știe că nu acesta îi e adevăratul destin, că unele decizii pot fi greșite, mai ales dacă te îndepărtează de esențele care îți compun ființa, de locul tău, de familia ta, de toți cei care ți-au fost alături cândva. Dacă nu știe, o va afla pe propria-i piele sau, cel mai bine, o va vedea la alții și va fi scutit de experiențe ratate, de timp pierdut, de emoții, amintiri și lacrimi inutile.
Și mai e ceva care dă originalitate acestui roman simfonic: ineditul unei filosofii a corpului, a corporalității, a contactului fizic, a vederii în față, in praesentia – de unde și slalomul printre întâmplări și replici la temă. „Corpul lasă urme asupra oamenilor. Pe când poezia? Poezia e un balon de săpun“, spune într-o dispută cu iubita sa Tobias, poetul, boemul și mecena celor săraci și fugiți de acasă. „Trupul nu e un simplu amestec de carne și oase“, spune într-o anchetă a poliției doctorul Sczupak de la Technion. Primul își va dona corpul Facultății de Medicină pentru studiu, al doilea va face mărturisirile cele mai importante pentru anchetatorii cadavrelor netrecute pe inventar. Polițista, a cărei depoziție deschide romanul, observă acut, spre oroarea cititorilor, transformările suferite de un corp formolizat și supus bisturielor studenților: „Le-am dezvelit fețele. Nenumăratele incizii și lucrurile care le fuseseră scobite din cutia craniană făceau dificilă identificarea unei expresii umane. Nu mai aveau ochi și creier, iar gurile le erau căscate și schimonosite în niște rânjete asimetrice. Mai multe tuburi, care aparent erau vene, le țâșneau din palme, în timp ce pielea le atârna precum hârtia de împachetat tăiată în fâșii. Nici măcar nu le puteam ghici vârsta.“ Yotam, tânărul care a ratat marea călătorie în Himalaya de după serviciul militar, descrie și el corpul bunicului bolnav, pe care-l dusese la duș ca să-l curețe de propriile excremente: „imaginea corpului zbârcit și ridat al bunicului, imagine care-l impresionează asemenea vederii unui cadavru în descompunere, în plin soare“. Toate aceste instantanee boschiene care punctează decorurile din roman (desigur, nu sunt singurele) subliniază aceeași idee a ireductibilității vieții la raporturi formale și la șabloane goale de conținut. Odată ajuns pe masa de disecție, odată îmbătrânit până la decrepitudine, corpul nu mai poate recepta afecțiunea celor apropiați. Odată întors din îndepărtatul Palo Alto, oricât de ofertant pentru viitor ar fi fost locul, nimeni nu trebuie să regrete. E posibil ca acasă, între cei dragi, să fie cel mai bine. Până la urmă, oricând poți imagina o călătorie pe care doar s-o povestești celorlalți, în loc să o fi făcut în realitate.
Consistent și inedit construit, romanul lui Yaniv Iczkovits presupune un lector antrenat și curios. Avem de-a face cu o carte dostoievskiană, profund umană, plină de compasiune și de empatie, lectura ei răbdătoare o poate dovedi.