Oamenii de știință au speculat, de-a lungul anilor, existența unei zone din creier numită „centrul/punctul lui Dumnezeu“ sau God Spot. La început au crezut că există o anumită regiune a creierului uman responsabilă de așa-numita spiritualitate. Aceasta din urmă este un fenomen complex, cu numeroase definiții, chiar dacă ideea de bază este aceeași – recunoașterea sentimentului, senzației sau credinței că există ceva mai mare decât sinele, că omul înseamnă mai mult decât experiențele senzoriale imediate, iar acel ceva mai mare este un tot de natură cosmică sau divină (conform Royal College of Psychiatrists). Mai multe zone ale creierului sunt, de fapt, responsabile de trăirile și experiențele pe care le numim spirituale. Studiile moderne au la bază imaginile obținute cu ajutorul RM (rezonanței magnetice), imagini care alcătuiesc hărți ale activității cerebrale cu ajutorul cărora se încearcă înțelegerea fenomenelor implicate. Spiritualitatea are o bază neuropsihologică, dar ea nu este punctiformă, nu este ușor de delimitat, ci este mai degrabă o rețea dinamică, un concept ce utilizează mai multe arii cerebrale, unele mai importante, cum ar fi lobii frontali, și nu zone izolate (B. Johnstone).
Într-un studiu pe un grup mic de pacienți cu traumatisme cerebrale similare s-a arătat că leziunile lobului parietal drept se asociază cu sentimente mai puternice de apartenență la un plan divin și de conexiune cu o entitate superioară. Cu alte cuvinte, afectarea activității jumătății drepte a creierului se corelează cu o mai slabă percepție a sinelui și cu înclinarea spre percepții „spirituale“, mai aproape de ceea ce promovează religia – neurologic vorbind, partea dreaptă a creierului este mai conectată cu sinele, în timp ce partea stângă este responsabilă de relația cu cei din jur. Studii mai vechi efectuate pe călugărițe franciscane sau pe preoți budiști au demon strat că, pe măsură ce viața lor era dedicată tot mai mult activită ților zilnice specifice, rugăciunilor și meditației, activitatea lobilor parietali din jumătatea dreaptă a creierului era mult di mi nuată, iar cea a lobilor frontali era crescută (fapt dovedit și la persoanele religioase din afara in sti tuțiilor, la care frecvența slujbelor se corelează pozi tiv cu activarea lobului fron tal). Există, evident, și alte rezultate, contradictorii, precum și sceptici.
Dincolo de dovada că activitatea cre ierului este variată și complexă în cursul practicilor religioase, niciun studiu mare neurologic, psihiatric, imagistic sau biologic, și au fost sute, nu a găsit un punct, o zonă anume „a lui Dum nezeu“. Am scris acum acest text ca urmare a unor emisiuni TV, interviuri și tiktok-uri în care experți renumiți și oameni de știință respectați afirmă cu seninătate și convingere – inclusiv știința a descoperit punctul lui Dumnezeu din creier, deci despre ce vorbim?; asta de obicei în dialog cu noii influenceri conver tiți din foștii jurnaliști de cancan sau cu preoți/du hov nici presupus charismatici care știu tot și garantează viața veșnică. Dacă explicăm că ADN-ul sau mitocondria sau orice fel de tratament nou descoperit are și aprobarea unui cutare preot trendy și implicit a celuidesus se pare că totul devine mai credibil. Dar făcând asta pe baza unor teorii științifice nedovedite și/sau reinterpretate cu superioritate amestecat cucernică și științifică, totul devine o mare comedie. Omul din fața ecranului înțelege că ne naștem cu un punctuleț luminos care ne face credincioși, iar ateii au un punctuleț defect, stins, scurtcircuitat. În realitate, studiile erau orientate pe dos, urmăreau ce zone ale creierului se activează în cadrul unor experiențe religioase, în biserică, în timpul rugăciunilor sau al unor întâlniri mistice (cele de tipul adunărilor mari, conduse de pastori). God Spot nu există ca atare. Spiritualitatea este definită și ea diferit – atunci când folosim raționamentele morale activăm zone cerebrale diferite față de experiențele intense de venerație, de evlavie. „Biological Psychiatry“ a publicat rezultatele unui studiu care a găsit o rețea a spiritualității în substanța cenușie periapeductală. Timpul va decide dacă această descoperire este validă sau va fi și ea contrazisă – dar ceea ce este clar este că spiritualitatea, definită cel mai simplu ca sentimentul de conexiune cu o forță superioară, „luminează“ zone ale creierului (ca orice altă activitate, de altfel) și merită studiată. Sentimentele de conexiune, apartenență, evlavie, fericire, altruism, compasiune, presupuse a fi apanajul celor credincioși, activează toate zone similare ale creierului. Un studiu mai extins a analizat, de asemenea, pacienți cu leziuni cerebrale, fie traumatice, fie chirurgicale (de exemplu, tumori extirpate). Genul acesta de studii implică noțiuni foarte complexe legate de activitățile creierului uman, sunt costisitoare și laborioase, dar și incitante. Întrebările adresate au fost de tipul „vă considerați o persoană religioasă?“ – puse înainte și după operație. Rezultatele au fost diferite, unii au devenit mai religioși, alții dimpotrivă, în funcție de circuitele afectate în timpul intervențiilor chirurgicale. Substanța cenușie periapeductală a fost conectată, în alte studii, de condiționarea fricii în diferite situații, de modularea durerii sau de dragostea necondiționată. Cei mai entuziaști spun că aceste descoperiri susțin ideea unei rețele neurologice destinate credinței, printre altele, așezată într-o zonă bine păstrată de-a lungul evoluției. Înclinația de a fi religios pare o trăsătură a creierului omenesc, dar la fel sunt dorința sexuală sau plăcerea de a asculta muzică, precum și înclinația de a fi onest sau simpatic (R. Dawkins). Pornind de la ideea că omul este o ființă socială, că este făcut pentru conexiunea cu cei din jur și că este foarte greu să supraviețuiască altfel, precum și de la teoria că mintea are nevoie de ordine, de înțelesuri pe care, dacă nu există, și le creează, se trece direct la concluzia că toate acestea sunt oferite de religie; și, foarte des, se pune egal între credință, spiritualitate și superioritatea morală a persoanei care crede. Faptul că niciun alt animal nu are, din ce se știe până acum, acest noroc, de a avea rețele neuronale încărcate spiritual, face omul special, în viziunea multor oameni de știință (Alison Escalante, The Brain’s Spirituality Network, 2021). Pe de altă parte, alte studii arată că cei care cred într-o instanță divină activează aceleași zone ale creierului precum consumatorii de droguri – fapt dovedit tot prin imagini RM. Experiențele religioase și spirituale sunt similare cu euforia indusă de îndrăgostire și de consumul de anumite substanțe psihoactive, activând arii din creierul uman responsabile de sistemul de procesare a recompensei, dar și arii frontale corelate cu luarea deciziilor.
Deși avem în lume peste 5 miliarde de credincioși, rămân până astăzi neclare sau doar parțial explicate circuitele neuronale implicate în experiențele mistice. Să nu uităm nici intensitatea reacțiilor negative induse de sentimentele religioase, cele care au condus (și încă conduc) la războaie și vărsare de sânge. (Jeffrey Anderson, Social Neuroscience, 2016). Un studiu amplu având ca subiecți voluntari mormoni din SUA a analizat creierul credincioșilor în diferite momente – rugăciune, urmărirea unor filme religioase, slujbă în biserică, în grup, citirea Bibliei cu voce tare etc.; de fiecare dată când cei urmăriți au avut experiențe înălțătoare, spirituale, au fost activate aceleași circuite neuronale de procesare a recompensei, cele care eliberează dopa mina și induc dependența la consumatorii de cocaină sau amfetamine. Autorii recunosc faptul că acest gen de analize, rezultatele și concluziile lor sunt complexe, interpretabile și complicate. Momentul în care cei analizați raportează sentimente evlavioase poate să fie inventat sau exagerat, deși corespunde adesea cu înre gistrările RM. Dar compor tamentele induse de convingerile religioase merită studiate, chiar și numai pentru faptul că adesea duc la reacții negative și violente (Jeffrey Anderson). Sentimen tele și experiențele reli gioase sunt, în viața unui credin cios, cele mai importante elemente implicate în luarea deciziilor și totuși mecanismele lor sunt incomplet înțelese. Este interesantă și întrebarea dacă aceleași circuite neuronale sunt implicate atât la bine, cât și la rău – atât în cazul faptelor bune determinate de credință, cât și în cazul atrocităților comise în numele ei. Desigur, dacă dorim să trecem dincolo de celebrul crede și nu cerceta.
Simplificând, senzația pe care o are credinciosul într-un grup, la biserică sau în fața unui lider carismatic îl face, prin mecanismele clasice de recompensă, binecunoscute și mult studiate (reward processing system of the brain) să se atașeze și mai mult de ideile religioase abstracte; este confirmarea faptului că a ales calea cea dreaptă, stimul-reacție-răspuns. Nucleus accumbens (interfața dintre motivare și acțiune) și, în general, sistemul neuronal de recompensă al creierului sunt cele implicate în activarea adicției; creierul învață că dragostea, indiferent pentru ce sau cine, precum și folosirea unor substanțe sunt plăcute, dezirabile și trebuie repetate. Neuroștiința este un domeniu vast, ajutat în prezent foarte mult de imagistică și de evoluțiile tehnologice spectaculoase, dar și de genetică – un cercetător american susține că a identificat o genă responsabilă atât de experiențe religioase intense, cât și de un risc mai mare de dependență de droguri. Există foarte multe întrebări fără răspuns, cum ar fi, printre altele, activitatea cerebrală a penticostalilor propovăduitori care nu au fost diagnosticați cu nicio boală psihică și al căror creier arată o dezactivare temporară a lobilor frontali, care controlează voința și rațiunea (Speaking in Tongues, „The New York Times“).
Ceea ce frapează cel mai tare este siguranța cu care se afirmă unele lucruri, în condițiile în care știm, încă, atât de puține. Dorința continuă de afirmare a credinței și în același timp de criticare a celor care nu se aliniază, misionarismul insistent într-o lume care se vrea liberă, intoleranța și refuzul îndoielii (certitudinea superioară, condescendentă), toate acestea sunt contraproductive. Ele generează, în fapt, agresivitatea. În momentul în care medicii se aliniază discursului creștin și acționează ca atare, dar cu dublu standard, începem să avem o problemă morală reală. Tot Richard Dawkins afirma că, „pentru oamenii de știință, necunoașterea este o mâncărime pe care abia așteaptă să și-o scarpine. Pentru teologi, necunoașterea este o problemă de care scapă imediat, născocind cu nerușinare un răspuns […] pe care îl numesc revelație“. În medicină nu putem avea superstiții, revelații sau justificări, altele decât cele oferite de știință; vindecarea nu este divină, la fel cum nici în cazul malpraxisului nu îl invocăm pe Satana.