Cornel Ungureanu a impus în literatura noastră conceptul critic de „geografie literară“, o abordare zonală, nu neapărat valorizatoare, dar care fixează câteva granițe interioare și exterioare ale evoluției literaturii române. Desigur, abordarea geografică nu poate să epuizeze toate direcțiile și tendințele, nu poate să ofere valorizări decisive, dar reprezintă o posibilitate de judecată a evoluției unei literaturi prin influențe caracteriologice, altele decât cele care țin de istoricitate, de „dialectica“ stilurilor, de evoluții estetice chiar. Cartea sa, Geografia literară a României, este o inițiere într-un teritoriu vast, greu de epuizat în câteva volume chiar.
„Desenarea hotarelor“ este prioritară pentru „un geograf literar“, din acest motiv Cornel Ungureanu stabilește, de la început, o relație între globalizare și regionalizare. Globalizarea este faptul că „suntem contemporani cu un dictator din Coreea și cu un președinte american, că suntem de față la decernarea Premiilor Nobel sau a premiilor Oscar“, sau că „viața noastră se desfășoară între computer și televizor, între facebook și radio“. În acest imens proces de globalizare, cu consecințe greu de cuantificat, regionalizarea suferă și ea „un proces de alienare“, ne avertizează Cornel Ungureanu, iar procesul permis în epoca post-tradițională suferă de „deteritorializarea culturii“. Judecând „critic“ literatura română, prin grila „geografiei literare“, Cornel Ungureanu fixează cîteva capitole unificatoare, integratoare. Prima parte se numește Muntenia și deschiderile spre sud, posibilitate de a susține critic că originile culturii scrise se situează, în literatura noastră, între Scrisoarea lui Neacșu (1521) și Testamentul lui Ienăchiță Văcărescu, tipărit la 1787, cu o trimitere ulterioară, bine argumentată, la Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri. Firește că Bucureștii și așezarea centrului ocupă o consistentă abordare critică, sunt luați în discuție Nicolae Filimon („momentul conștiinței de sine a literaturii“), Cezar Petrescu și Camil Petrescu („cuceritorii României mari“), Hortensia Papadat Bengescu („drumurile ascunse ale lumii noi“), Ion Marin Sadoveanu („parvenirea ca stil de viață“) și George Călinescu („și arhitecturile fantaste ale Centrului“), cărora li se adaugă, I. Peltz, Eugen Barbu sau „grupul de la Târgoviște“ (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Al. George). Există o „decuplare de la centru“, în viziunea criticului, cu Brăila ca reper. Sunt luați în discuție Nae Ionescu, Panait Istrati, Zaharia Stancu, Nicolae Grigore Mărășanu. Există, în această relație, „un arhipelag Caragiale“, posibilitate de a scrie consistent despre „cei doi“ Caragiale tatăl și fiul Matei, dar și despre post-caragialeni, Urmuz, Eugen Ionescu, Paul Georgescu, Teodor Mazilu sau chiar Nichita Stănescu. Nu lipsește nici faza Isarlâk, cu trimiteri la Anton Pann, Ion Barbu, Ion Vinea, Leonid Dimov sau Șerban Foarță. Abordarea aceasta, pe principiul „geografiei literare“, permite apropierea autorilor din epoci diferite, ca o demonstrație că „zonele“ influențează, uneori decisiv, gestica auctorială, stilurile, temele chiar. Astfel, Macedonski, Arghezi, Galaction, Voiculescu, Ion Gheorghe, Ion Caraion, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Vintilă Horia, Valeriu Anania, Mircea Dinescu, Marin Preda sau Ileana Mălăncioiu ș.a. pot fi trecuți în capitolul „geografii sacre sau geografii profane“. Există și o „Oltenie arhetipală“ care îi cuprinde pe Marin Sorescu, D.R. Popescu, Adrian Păunescu, Gabriel Chifu, Robert Șerban „și ai săi“, dar și pe Petru Popescu, Gabriela Adameșteanu, Mihai Zamfir, Mircea Cărtărescu sau Andreea Răsuceanu. Moldova este văzută prin Sentimentul abisal al culturii, cu consistente abordări care îl au ca reper pe Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Constantin Stere, M. Kogălniceanu, Alecsandri dar și Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Pârvan, Vasile Lovinescu, Tzara, Blecher, Fundoianu, Labiș, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Brumaru, Culianu, Genaru, Bălăiță ș.a. Mă regăsesc și eu comentat consistent într-un perimetru „definit critic“, cel de la Târgu Neamț, alături de Daniel Corbu și Moshe Idel. Bucovina „se lasă văzută“ prin demersul critic care îi are, în vedere, pe Hurmuzachi, Flondor, Nandriș, Paul Celan, Mircea Streinul, Radu Mareș sau Matei Vișniec. De apreciat este faptul că, în consistente abordări, Cornel Ungureanu se ocupă de literatura română „din est“, în capitolul Basarabia și deschiderea spre Răsărit, aducând în discuție scrierile semnate de Goma, Radu Tudoran, Ion Druță, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Aura Christi, dar și ale unor „noi avangardiști“, din categoria Dumitru Crudu, frații Vakulovski, Moni Stănilă.
Desigur, „geografia literară“ a lui Cornel Ungureanu este una exhaustivă, o inițiere în concept, lipsesc din carte o mulțime de alte repere zonale, care ar completa strălucit un demers care provoacă la o bună și posibilă „cuprindere critică“. Lipsesc, din această generoasă geografie, „zona Cluj“, „zona Maramureș“, „zona Constanța“, „zona Banatului“ chiar, ceea ce demonstrează că Geografia literară a României, aflată la primul volum, este o provocare ca o temă de cercetare, de abordare într-o perioadă în care este din ce în ce mai greu de depistat instrumentele posibile și modalitățile de interpretare critică. Ne așteptăm, de altfel, ca un capitol consistent să vizeze opere semnate de românii „universalizați“, de genul unor Cioran, Ionesco, Uscătescu, Baciu, Cugler-Apunake, Codrescu și mulți alții. În acest fel, Geografia literară a României nu este un proiect încheiat, este o provocare pentru cercetătorii de azi și de mâine din domeniul istoriei literare, iar volumul lui Cornel Ungureanu este o deschidere decisivă de drum.