- Ca orice nouă ediție revizuită și adăugită, și DOOM2 (din 2005) a inclus, la vremea sa, o serie de modificări și de fapte noi în raport cu DOOM1 (din 1982). Unele dintre ele au produs nedumerire în rândul cititorilor sau chiar i-au scandalizat pe unii specialiști și pe mai mulți profesori de limba română. În plus, ediția din 2005 a creat întrucâtva impresia că – dintr-un dicționar normativ (cum ar fi trebuit să fie) – DOOM-ul ajunsese un dicționar mai degrabă descriptiv, deoarece înregistra frecvent dublete lexicale și morfologice, tratându-le, și pe unele, și pe altele, drept acceptabile ori recomandabile. În continuare, voi supune atenției cititorilor un astfel de caz, pentru că se vădește a fi foarte instructiv.
1.1. Un amănunt care m-a frapat atunci, consultând DOOM2, a fost acceptarea pluralului cireși (alături de cireșe) de la cireașă; deci, cu referire la fructe, și nu la pomi. Firește că detaliul nu a scăpat nici altora, care s-au arătat nemulțumiți (inclusiv în presă) de o atare permisivitate. În 2021, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române a ajuns la a treia ediție (DOOM3). Este interesant că în bibliografia selectivă a lucrării au fost consemnate și zeci de articole, cel mai adesea critice (cum sunt, de pildă, cele semnate de Eleonora Zamșa), vizând ediția din 2005 (DOOM2). Nu am făcut o cercetare minuțioasă pentru a verifica în ce măsură autoarele celei de-a treia ediții a dicționarului respectiv (DOOM3) au ținut seama de observațiile ori reacțiile critice din articolele amintite, însă – cu privire la chestiunea care mă preocupa – am descoperit următoarea precizare în Notă asupra prezentei ediției: „Întrucât diversele considerente nu au înclinat hotărâtor balanța în favoarea uneia sau a alteia, în DOOM3 s-au păstrat totuși unele variante: […] – ale unor forme flexionare (deși contestate de unii): g.d. art. căpșunii/căpșunei, cireșii/cireșei; pl. căpșuni/căpșune, cireși/cireșe…“ (DOOM3, p. 14).
1.2. Nu știu care vor fi fost „considerentele“ care le-au convins pe specialistele Institutului de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ să mențină forma de plural cireși (denumind fructele cireșului) în DOOM3. Am remarcat, totuși, că din bibliografia dicționarului lipsește tocmai Iorgu Iordan. În cunoscutul său volum Limba română contemporană (apărut în 1954 și retipărit în 1956, la Editura Ministerului Învățământului), Iordan discută în mai multe locuri problema acestor forme de plural. Cred că merită să reproduc mai jos câteva dintre constatările sale (încă actuale): (1) „O normă morfologică a limbii noastre este următoarea: substantivele feminine terminate la singular în ă fac pluralul, de obicei, în -e, iar cele terminate în e fac pluralul în -i. […] Urmează de aici că nu vom scrie, chiar dacă pronunțăm (și sunt mulți vorbitori care pronunță) cu -e, ci cu -ă cuvinte de felul acesta: avalanșă, branșă, fașă, păpușă etc., coajă, grijă, plajă, schijă etc. Dacă pornim de la formele regionale în e (avalanșe, coaje), însemnează că la cele mai multe pluralul nu se mai deosebește prin nimic de singular (avalanșe – avalanșe, branșe – branșe, plaje – plaje, schije – schije), iar în cazul lui cireașe (pentru cireașă) se ajunge la un plural în -i (cireși), care se confundă cu pluralul masculinului cireș, numele pomului.“ (Iordan, LRC [1956], p. 219).
(2) Pe aceeași pagină, într-o notă de subsol, Iorgu Iordan adaugă: „Se spune, într-adevăr, un kilogram de cireși (și, sub influența acestuia, un kilogram de vișini, de căpșuni etc.). Cireașe contravine (aparent!) și la o normă fonetică a limbii noastre, aceea că vechiul diftong ea s-a prefăcut în e înaintea unui e din silaba următoare.“ (Ibid., p. 219; cf. și p. 280).
(3) Într-un alt capitol al cărții menționate, lingvistul revine asupra chestiunii, scriind că multe dintre exemplele cu i la plural sunt „specific muntenești: căpșuni, cireși, cârji, hăini, țărănci, la care putem adăuga pe pelerini (sing. pelerină), sălbi (sing. salbă), vișini (sing. vișină). La unele, forma în -i este cerută de singularul în -e, născut în urma pronunțării muiate a lui ș și j: munt. cireașe, cârje nu pot avea alt plural decât cireși, cârji. De la acestea și de la unele asemănătoare cu ele, forma în -i s-a extins mai întâi la substantive aparținând unui cerc de noțiuni înrudite (cireși a atras pe căpșuni și vișini), apoi la numeroase altele, indiferent de orice legătură semantică sau de apropiere fonetică.“ (Ibid., p. 282).
- Așadar, Iorgu Iordan, înregistrând „tendința“ în cauză, aprecia că avem de-a face cu forme regionale (mai exact, muntenești); de aceea, el nu recomanda întrebuințarea lor în limba literară (mai cu seamă în scris). Mai mult decât atât, Iordan oferea și explicații referitoare la apariția formei regionale de plural cireși (în loc de cireșe), precum și în privința extinderii acestei particularități prin analogie. Cineva ar putea să spună că Iorgu Iordan (ori măcar volumul său) este învechit, că asistăm deja la intrarea (sau transformarea) în normă a unei „greșeli“ (cu atât mai îndreptățită, pesemne, de vreme ce subdialectul muntenesc stă la baza limbii române literare), că (după cum afirma frecvent Eugeniu Coșeriu) „vorbitorul are întotdeauna dreptate“ etc. La aceste (eventuale) obiecții se pot da unele replici, cum sunt și cele pe care le formulez mai departe.
2.1. Când Coșeriu susținea că „vorbitorul are întotdeauna dreptate“ – neuitând să precizeze că acesta are dreptate ca vorbitor, și nu ca lingvist –, el ne îndemna să aflăm în ce sens are dreptate vorbitorul, ce anume motivează alegerile sale ca inovații (inclusiv ca „greșeli“) în raport cu modelele de limbă anterioare (tradiționale). Tot aici poate fi invocat și Ferdinand de Saussure, cu al său „principiu fundamental al semiologiei“, potrivit căruia „limba se întemeiază pe diferențe“ (adică se bazează pe „opoziții“). Într-adevăr, în cazul cuvântului cireașă, se presupune că vorbitorul subdialectului muntenesc (sau chiar al graiului oltenesc) a dorit să evite ori să preîntâmpine o posibilă confuzie între forma (regională) de singular cireașe și forma de plural cireșe. Cu această motivație în minte, vorbitorul a introdus o altă diferență, optând pentru pluralul cireși (încredințat fiind, probabil, că dezambiguizarea se va face oricum în contextul vorbirii). În alte cazuri (cum o confirmă și DOOM3 pentru limba literară), dimpotrivă, este important să păstrăm pluralul așa cum este, deoarece, altminteri, s-ar ajunge la confuzii (mai grave) de gen gramatical. De aceea, rostim (și scriem) la fel substantivele învățătoare, educatoare etc. atât la singular, cât și la plural. Când este realmente nevoie să facem deosebiri semantice, atunci introducem diferențe formale (pentru a crea opozițiile trebuitoare). De pildă, tot în cazul unor substantive feminine de același tip, zicem trecătoare (pentru persoane), dar trecători (pentru locuri de trecere).
2.2. Ceea ce se uită (sau se ignoră) uneori este că acea langue teoretizată de F. de Saussure este, de fapt, o limbă funcțională (cum a numit-o Coșeriu), o limbă unitară din punct de vedere sintopic, sinstratic și diafazic, adică fără diferențieri geografice, socio-culturale și stilistice. În schimb, o limbă istorică – cum este și limba română în ansamblul ei – prezintă varietate internă (dialecte, niveluri de limbă și stiluri). Prin urmare, cu adevărat omogenă este limba care funcționează imediat în discurs, limba funcțională, cea în care se manifestă opozițiile funcționale ș.a.m.d.
În consecință, privim cu înțelegere asemenea „greșeli“ (motivate) pe care le săvârșesc vorbitorii în graiul sau dialectul lor, dar nu mai arătăm aceeași înțelegere pentru ele când vine vorba de acceptarea acestora în limba literară, fiindcă (deși limba literară însăși „tinde“ și ea către un caracter unitar) opozițiile funcționale nu se suprapun întotdeauna. A vorbi corect într-un dialect nu este totuna cu a vorbi corect în limba literară. În astfel de cazuri, după Coșeriu, este necesar să deosebim între corectitudine idiomatică (specifică fiecărui mod de a vorbi din cadrul unei limbi istorice) și exemplaritate, adică acea formă de corectitudine specifică limbii exemplare (corespunzând aproximativ, în concepția coșeriană, noțiunii de limbă literară).
2.3. Limba literară, ca limbă de cultură, este obligatoriu supradialectală, reprezentând aspectul cel mai îngrijit (și cel mai normat, cu un grad ridicat de omogenitate) al unei limbi naționale. În raport cu limba populară (cu evoluție oarecum „naturală“), limba literară este o construcție parțial „artificială“, întrucât la desăvârșirea ei au contribuit în mod conștient oamenii de cultură (în special scriitorii), diverse instituții (inclusiv de învățământ) și mai ales Academia Română. Limba literară se îmbogățește și se rafinează respectând anumite criterii și reguli bine fundamentate. De stabilirea și „implementarea“ lor se ocupă, în primul rând, Academia Română, prin activitatea institutelor de profil din subordine.
- În încheiere, se cuvine să semnalăm (pentru cei care nu au aflat deja) că în primăvara anului 2023 a fost (re)înființată, sub egida Academiei Române, Comisia pentru cultivarea limbii române, cuprinzând specialiști din toate zonele (mari) ale țării. Este, fără îndoială, un act lăudabil. În aceste împrejurări prielnice, să sperăm că măcar unele probleme ale exprimării corecte, încredințate fiind spre dezbatere, își vor găsi o rezolvare satisfăcătoare.