Zoom In/ Zoom Out, adică mișcarea aceea cu două degete, prin care mărești sau micșorezi o imagine pe ecranul telefonului mobil. Sau, mai pe românește, aproapele și departele, cum spunea Paul Cornea în cunoscuta sa carte din 1990.Nu am convingerea că Alex Goldiș e la curent cu teoria lui Paul Cornea din volumul respectiv și nici nu contează: cartea sa Zoom In/ Zoom Out nu are, dincolo de coincidența titlului, nicio legătură cu cea a ilustrului meu profesor. Este o culegere de cronici literare, mai vechi sau mai noi, abil subintitulată, probabil spre a îndepărta spectrul „infamant“ al criticii de întâmpinare, Lecturi de critică și literatură contemporană.
Apariția în sine e oarecum bizară și, în tot cazul, neașteptată. Nu pentru că Alex Goldiș n-a practicat critica de întâmpinare: dimpotrivă, la jumătatea anilor 2000, părea a fi unul dintre cei mai promițători „tineri critici“, semnând cronici de întâmpinare în reviste serioase, inclusiv în „România literară“. Însă, după acest frumos început, criticul a schimbat brusc macazul, retrăgându-se într-o nișă deopotrivă literară și ideologică, cu tot mai rare și mai puțin semnificative intervenții în literatura curentă, dispărând, practic, din circuitul revistelor literare cât de cât relevante. Nu o dată, a făcut comentarii sarcastice pe marginea condiției „deplorabile“ a criticii de întâmpinare (căreia i-a contrapus noblețea „criticii universitare“, „cercetarea“ și „proiectele“) și a avut remarci deloc măgulitoare la adresa celor care continuă să o practice.
Zoom In/ Zoom Out, însă, în pofida subtitlului, nu este altceva, cum spuneam, decât o bună și bătrână culegere de cronici. Cartea este organizată în trei secțiuni – Literatură, Critică românească și Critică/ Teorie internațională –, despărțirea dintre primele două fiind artificială, întrucât critica este literatură. Nu rezultă de nicăieri dacă textele sunt ordonate cronologic sau în alt mod, scurta introducere spunând doar că autorul a operat o selecție, reținând în volum numai pe cele care crede că au trecut proba timpului.
Mă văd nevoit să spun că, astfel alcătuit, volumul este departe de a fi seducător sau incitant. Și ridică semne de întrebare cu privire la modul în care Alex Goldiș a înțeles și practicat critica de întâmpinare, în intervalul în care a fost unul dintre cronicarii tineri cei mai activi. Care i-au fost criteriile și cu ce paradigme a operat? M-aș fi așteptat ca această operațiune de decantare, din care a rezultat volumul solid de azi, să le sugereze. Nu s-a întâmplat așa. Goldiș s-a mulțumit să aleagă cronicile care i s-au părut mai reușite și mai importante (în raport cu ceea ce crede el a fi literatura contemporană) și să le așeze, una după alta, în sumar.
Și mai dezamăgitoare este impresia de vetustețe pe care o lasă prea multe dintre textele reținute în volum. Vetustețe care nu este a scrisului lui Alex Goldiș, critic talentat, cu „condei“ ascuțit și finețe a disecției. Impresia obsecvioasă pe care o lasă Zoom In/ Zoom Out este rezultatul faptului că autorul tratează textele scrise în urmă cu 17 sau cu 14 ani ca și cum ar fi fost scrise ieri. Cu alte cuvinte, nu se revizuiește deloc, de parcă anii (destui) care s-au scurs de când a abandonat critica literară s-ar fi scurs degeaba, fără să mai producă vreo schimbare în structura operei autorilor, în evoluția raporturilor literare sau în chiar în cea a gândirii criticului însuși.
Astfel, capitolul consacrat lui Marius Ianuș, intitulat Ianuș. Manual de utilizare se constituie din cronica pe care Goldiș a consacrat-o volumului acestuia Ștrumfii afară din fabrică!, din 2007. Și atât. Nicio revizuire, niciun rând din care să rezulte că autorul a luat act de ceva evident pentru oricine: și anume, că Marius Ianuș a dispărut de peste un deceniu din literatură, neconfirmând epitetele exagerate cu care critica generației sale l-a gratulat. Ca să nu mai vorbim că o minimă probitate morală, dacă nu critică, impunea și o referință la derapajele politice de extremă dreaptă ale lui Ianuș, care au urmat după Ștrumfii…
La fel, în secțiunea Critică românească dăm peste un capitol intitulat Un debut de proporții (Andrei Terian). Las la o parte faptul că, măcar la 14 ani de la apariția volumului acestuia, G. Călinescu. A cincea esență, s-ar fi cuvenit o revizuire a observațiilor lansate atunci. În opinia mea, mult prea generoase la adresa unei cărți scrise fără mare talent critic, greu de citit și, mai ales, căreia îi lipsește o reală intuiție a geniului călinescian. Dar… nu mă pot opri să întreb: care proporții?! Ce a mai urmat, din partea lui Andrei Terian, după acest debut? Nimic relevant. Puțină maculatură universitară și câteva „proiecte de cercetare“ colective, redactate într-o engleză proastă și care nu interesează literatura română.
Sunt multe, foarte multe alte asemenea „relicve“ ale unei receptări generaționale grăbite, care, având logica (sau scuza) lor în 2009 ori în 2011, trebuiau revizuite într-un volum apărut în 2023. Cronicarul literar poate fi uneori luat de „valul“ noutății, în special când are de-a face cu cărți ale unor amici sau colegi de generație. Culegerea de cronici, însă, nu mai este critică de întâmpinare. Devenind, după un deceniu și jumătate, istorie literară, ea trebuie supusă examenului revizuirii, care este, cum spunea Lovinescu, o fatalitate decurgând din evidența că nu numai literatura sau gustul public, ci criticul însuși s-a schimbat. Tocmai Alex Goldiș, unul dintre partizanii ideii că am fi intrat în ultimul timp într-o altă paradigmă literară, ar fi trebuit să-și revizuiască producțiile din vechea paradigmă. Din păcate, nu a făcut-o, de unde impresia de relicvariu critic pe care o lasă cartea sa.
În al doilea rând, aș face o observație legată de criteriile criticului. Cea mai mare greșeală atunci când comentăm o carte de critică (și chiar de istorie) literară este să contrapunem selecției autorului propria noastră grilă. Criticul are nu numai dreptul de a încerca să își proiecteze influența literară și morală asupra epocii, stimulând direcții și autori pe care îi crede valoroși. El are mai ales dreptul de a greși, întrucât unicul judecător incontestabil al acțiunii sale critice este timpul. Din acest punct de vedere, nu încape discuție că libertatea sa este nelimitată. Ceea ce trebuie examinat sunt criteriile și mai ales potrivirea dintre acestea și grila pe care ne-o oferă.
Însă același E. Lovinescu mai atrăgea atenția asupra unui alt atribut obligatoriu, în absența căruia cineva care scrie despre cărți nu este critic: este vorba de capacitatea „resemnării în fața evidenței“. Chiar dacă tu crezi că drumul romanului merge către intelectualizare și urbanizare, ești obligat să saluți în Ion prima capodoperă a romanului nostru. În absența acestei capacități, critica încetează să mai fie critică literară și devine critică de grup sau chiar publicitate.
Mai mult: Eugen Simion spunea cândva foarte bine că un critic e bine să fie criticul generației sale – căci percepe cel mai bine codul ei literar –, dar și mai bine ar fi dacă nu ar rămâne exclusiv criticul generației sale… Cu alte cuvinte, dacă și-ar cultiva gustul și deschide orizontul către întregul literaturii. De altfel, nici nu există critici autentici care să nu aibă, fie și virtual, o perspectivă de istorie literară, românească și universală, mai amplă.
Mă întreb, deci, ce ar crede cineva care, consultând peste o sută de ani Zoom In/Zoom Out, spre a vedea ce a reprezentat literatura română între 2005 și 2025, ar constata că, potrivit lui Alex Goldiș, aceasta este reprezentată de Ștefan Manasia, Filip Florian, Bogdan Lipcanu, „dinastia Vancu“ (?!), Ștefan Baghiu, Teodora Dumitru, Alina Purcaru, Mihaela Ursa, Florina Pârjol, Sașa Zare, Dan Lungu și Bogdan Crețu, dar nu și de Adrian Popescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Andrei Pleșu, Nicolae Breban, Mihai Zamfir, Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Irina Petraș, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Dan, Ioan Groșan, Florina Ilis, Ioana Pârvulescu, Angelo Mitchievici, Ioan T. Morar, Vasile Spiridon… Nerămânând nimic, de fapt, din autorii pe care mizează Alex Goldiș (unii nici nu mai scriu, de ani întregi), ce rămâne din critica pe care le-a consacrat-o? Ce „observații de sistem“ despre literatura română de azi se pot extrage din susținerea unor cărți slabe și a unor autori minori? Mă tem că Goldiș se iluzionează cu privire la capacitatea criticului de a contrazice, printr-un simplu discurs asertiv, evidența.
Unde excelează, însă, Alex Goldiș – și nu știu de ce nu insistă în această direcție – este în critica ideilor teoretice și a criticii străine, cuprinsă în ultimul capitol al cărții, Critică/teorie literară internațională. Perspectiva sa este una de stânga – vezi ultimul capitol, Pentru o cercetare literară mai transparentă și mai democratică (Andrew Piper), carte plină de prejudecăți și de lozinci –, însă într-o dezbatere de idei contează, în primul rând, inteligența, subtilitatea analizei și acuitatea punctului de vedere, calități prin care îl regăsim, într-o frumoasă evoluție, pe Alex Goldiș cel din volumul de debut, Critica în tranșee (2011). Aproape toate cărțile pe care le comentează aici sunt de luat în seamă, iar observațiile sale trădează un universitar sagace și un analist rece, capabil să surprindă punctele stabile ale unor idei în mișcare.
Aș semnala, prin urmare, Zoom In/ Zoom Out ca pe un exemplu de manual al ravagiilor pe care le face în critica literară absența reperelor estetice și criteriul de grup. Acolo unde acestea încetează (adică dincolo de granițele literaturii române), Alex Goldiș rămâne același critic subtil și ascuțit, cu pecete stilistică proprie, pe care îl știam încă de la debut. Ideile sale „de stânga“ nu sunt și ale mele, însă calitatea intelectuală a discursului său e remarcabilă.