Așa se intitulează un film german, Das Leben der anderen, al cărui regizor are un nume pe care niciodată nu l-am putut reține, un film multipremiat pe care Televiziunea publică l-a difuzat de curând. A fost un adevărat cadou pe care i l-a făcut săracului telespectator care în afară de reclame și de talk show-uri inutile nu are ce urmări. Filmul acesta e despre STASI, iar puștii cărora inițalele nu le spun nimic ar trebui să știe că aceasta a fost Securitatea eEst germană, pe vremea când la cârmă se afla stalinistul Erich Honecker. Îmi aduc aminte că la începutul anilor nouăzeci ne-a vizitat țara nimeni altul decât Hans Joachim Gauck, pastorul căruia i s-a încredințat misiunea de-a se ocupa de arhiva STASI. Ne-a explicat clar ce trebuie făcut pentru ca niciun denunț să nu fie omis și oamenii să afle cine le-a făcut rău. Dar asta a fost demult de tot. Ceea ce rămâne până la urmă e arta, iar filmul acesta are cu ce să ne impresioneze. În primul rând, e vorba despre un ofițer care în ceasul al 12-lea se decide să nu mai fie de partea organelor de represiune și să-i ajute pe cei care altfel ar fi fost întemnițați. Nu știu dacă secvența e inspirată de un caz real, dar e convingătoare. Pe de altă parte, mă întreb dacă la noi s-a petrecut ceva similar. Mi-e teamă că nu și că toți ofițerii și subofițerii nostri care lucrau în Securitate își vedeau de treaba lor așteptând ca problemele să se rezolve „de la sine“ și în niciun fel să nu fie ei amestecați. Dar nu cazul acestui stazist disident ne interesează aici, ci o scenă din film, altminteri ușor trecută cu vederea, care are loc aproape de sfârșit, și care ne amuțește. Despre ce este vorba? După ce căzuse zidul Berlinului, după ce Honecker ștersese putina tocmai în Chile, precum foștii criminali naziști, cei rămași, la rândul lor foști disidenți și foști oameni ai stăpânirii, se întâlnesc și, neavând încotro, stau de vorbă. Așa că față în față apar fostul ministru al Culturii, membru în Biroul Politic al fostului PSUG, și scriitorul disident pe care în mod miraculos îl scăpase de pușcărie ofițerul amintit anterior. Cei doi, evident, nu-și fac mărturisiri și nu se îmbrățișează după modelul clișeizat al torționarului și al victimei care prin gestul lor șterg un trecut infam, cei doi au altceva de vorbit. De fapt, vorbește fostul ministru care, deși vremea sa e definitiv apusă, nu-l cruță pe scriitor și-l întreabă de ce nu mai scrie, fiindcă înainte scrisese berechet. Scriitorul pare surprins și nu are nicio reacție, prilej bun pentru celălalt de-a exploata situația și de-a-i spune cu o fățișă părere de rău luându-l în același timp pe scriitor drept un complice care-i împărtășește punctul de vedere: Dragul meu, păi nu era mai bine înainte, în mica noastră țărișoară?
Nu mai continuă, dar se subînțelege că al doilea termen al comparației e Germania mare, în care scriitorul, iată, nu se simte în largul lui de vreme ce nu mai scrie.
Mie, unuia, secvența mi s-a părut uluitoare, fiindcă, ce mai încoace și încolo, pune degetul pe rana care ne ustură și ne doare zi de zi. Poate altora, și mai ales acelora care au premiat filmul, secvența nu le-a spus nimic și au ignorat-o. Dar pentru noi, care am trecut prin același infern, ironia mușcătoare ne-a lovit direct în inimă. Răutatea individului este magistrală. Ce vrea el să demonstreze? Mă, fraierilor, v-ați pus pielea în saramură pentru libertate, iar acum nu aveți ce face cu libertatea decât, logic, dacă aveți biștari, să bateți coclaurile planetei, să mâncați bine și să beți bine, să vă distrați, adică să fiți niște consumatori ca oricare alții… Scriitorul, repet, nu zice nimic. Probabil că palma primită l-a lăsat fără glas și a contat mai mult decât anii de pușcărie care l-ar fi așteptat dacă ar fi fost denunțat. În felul acesta fostul lefegiu al partidului comunist și-a luat o teribilă revanșă. De acord, nici eu nu mai am puterea dinainte și sunt un nimeni, dar nici dumneata nu mai reprezinți nimic și dacă înainte cărțile îți erau editate în tiraje consistente, acum nu te mai ia nimeni în seamă, fiindcă piața nu mai are nevoie de dumneata…
Lucrurile, firește, sunt binecunoscute. A le repeta înseamnă a fi enervant. Dar rana rămâne și nu se cicatrizează. Problema este dacă dintr-o asemenea rană poate izvorî arta. Din ce am suferit înainte fiecare a scos cât a putut. Am exploatat din punct de vedere scriitoricesc infernul în care puteam s-o mierlim. Unii au făcut asta cu mai mult talent, alții, fără talent, au comis doar niște pamflete jalnice. Dar filmul acesta ne pune în fața unui adevăr cutremurător. Ceea ce aștepți și pentru care îți poți da chiar viața, până la urmă poate reprezenta o cumplită dezamăgire. Uite, domle, pentru ce era să mor? Pentru un neant în care mă sufoc poate mai rău decât în fostul infern? Numai că acesta este un punct de vedere egoist, tipic scriitorului obsedat de persoana lui. El însă ar trebui să-și spună: Dacă am vrut libertate, nu am vrut-o pentru mine, pentru a mi se publica mie cărțile, ci pentru a se bucura de ea milioane de oameni, toți cei tineri, cei mici, bebelușii și mai ales nenăscuții să trăiască altfel… Eu, autor, de fapt nici nu exist…