Vechi-născut
Am venit pe lume orb. N-am văzut deloc
lumina zilei.
Și nici faptul că mă născusem gata bătrân.
Și că mama era mult mai tânără decât mine.
Îi întreceam în vârstă chiar și pe cei mai bătrâni
oameni din sat,
pe care ai mei îi chemaseră ca să afle dacă eram leat cu vreunul dintre ei.
Îmi pare că l-am văzut într-o poză cu tata,
a zis unul dintre aceștia,
au recrutat în același an amândoi.
Eu cred, a spus altul, c-a fost camarad de arme
cu tatăl tatălui meu,
poate chiar cu tatăl acestuia.
Au luptat împreună în războiul cu turcii.
Doar că el, din câte văz, s-a întors.
Da de unde! a început tata să râdă. E băiatul
nostru, abia s-a născut!
N-o să trăiască prea mult, nu vedeți ce bătrân
este,
și-a dat cu părerea femeia care-mi tăiase
buricul cu secera.
Grăbiți-vă să-l botezați, ca să aveți ce scrie
pe cruce când o fi să-l îngropați!.
Norocul ei că nu știam încă să vorbesc,
am învățat în aceeași zi, spre seară,
în timp ce așteptam să se facă noapte,
ca să mă pot bucura pe îndelete de întuneric,
adică să încep să văd.
E mai bine așa, i-aș fi zis moașei mele,
adică să mor repede și să rămân până la moarte
nebotezat.
Să nu mă cheme nicicum, chiar dacă băieții
de aceeași vârstă cu mine
n-or să știe cum să mă strige la joacă.
O să învăț să mă joc cu țărâna, cu iarba
și florile de deasupra,
iar mai încolo, după câteva sute de ani,
poate chiar cu veșnicia.
În ciuda celor ce spun despre ea
că e tare uricioasă.
Tocmai pentru că nu se joacă nimeni cu ea
este așa.
Dar toate acestea n-au avut cum să mai fie
cu putință,
fiindcă ai mei m-au dus în dimineața următoare
la biserică.
Exact, dar exact în clipa în care preotul
mă vâra în cristelniță,
s-a desprins dintr-o icoană,
nu s-a putut afla niciodată din care, aureola
unui sfânt.
N-a reușit nimeni să-l identifice, pentru că
nu-i lipsea niciunuia dintre sfinții din biserică cercul acela de lumină din jurul capului.
Un astfel de cerc s-a plimbat minute în șir
pe deasupra mea,
fără ca oamenii să bage de seamă.
Abia în drum spre casă, au început să-l observe.
Mi se așezase pe cap, răspândind în jur
mănunchiuri de raze subțiri,
mai subțiri decât razele lunii
pe care le vâra mama la miezul nopții în ac,
pentru a-mi broda flori înmiresmate pe scutece.
Miroseam a primăvară tot timpul, cum nu
mirosea niciun alt bătrân din sat.
Dar mai mult ca oricând s-a simțit asta atunci
când ne întorceam de la biserică.
Și nu datorită primăverii de afară, contribuia și
ea puțin, dar nu cine știe ce,
în orice caz, nu în măsura în care o făceau
snopii de lumină culeși de oameni de pe drum.
Clădeau la fiecare răscruce din ei ditamai
căpițele.
Târziu, dar târziu de tot, după niște ani,
n-a putut să spună nimeni câți,
a coborât în ziua aceea noaptea peste sat,
deși apunea soarele întruna.
Răsăreau însă căpițele de la răscruci în locul lui.
Am mers de la botez acasă în baston, cu toate
că mama vrusese să mă ia în brațe.
La cât de bătrân eram, ar fi însemnat să mă fac
de râs dacă n-o luam singur pe jos.
Cum să n-o iau?
Râseseră cei din sat destul când mă văzuseră
atât de în vârstă.
Ba încă și orb.
Ziceau c-ar fi trebuit să nu mă nasc.
D-asta mă și născusem orb, ca să nu-i văd râzând.
N-a mai râs însă nimeni când au zărit a doua zi
cercul din jurul capului meu,
ce era pentru altceva, nu pentru joacă,
așa cum crezuse tata la început.
Nu știam pentru ce. Aveam să aflu mai târziu.
Ăsta nu e om, a țipat o vecină, taman când
intram în curte.
Dar ce? s-a posomorât mama brusc.
E sfânt! Nu te face că nu știi!
Mama chiar nu știa.
Nu știa nici tata.
Eu, nici atât! Nu știu prea bine nici acum,
când sunt mult mai în vârstă decât atunci.
Mi s-a spus pe loc, deși abia fusesem botezat,
Sfântul Vechi-Născut.
Și așa am rămas până azi.
Nu-și mai amintește nimeni ce nume am primit
la botez. Nici măcar eu.
S-ar fi cuvenit să-mi găsească un loc în calendar, ca să pot intra cu adevărat în rândul sfinților.
Și să-mi picteze chipul pe una dintre icoanele
din biserică. Dar n-au avut unde.
Toate icoanele erau ocupate.
Cel mai greu a fost când a trebuit să mă însor.
Știam că purtătorii de aură rămân toată viața
singuri.
Se punea însă problema sfințeniei. Urma să
dispară odată cu mine, dacă nu aveam moștenitori.
Am încercat să mă împotrivesc, spunând că
sfinții sunt nemuritori.
Nu știm dacă și tu, au tăbărât pe mine
pețitoarele satului, așa că…
Dintre toate femeile care veneau să mă ceară
de bărbat, am ales-o pe cea mai tânără.
Nu eram singurul bătrân de pe lume ce făcea asta.
Mi-am căutat copiii până la vârsta adolescenței
de aură.
Întocmai cum cauți mieii și iezii de cornițe.
N-am dat însă la niciunul dintre ei de cornițele
sfințeniei!
Poate că mai încolo, cine știe!
Bine cel puțin că trăiesc, trăim cu toții, de fapt,
de pe urma sfințeniei mele.
Și trăim bine. Chiar bine rău!
Doar că pentru asta trebuie să umblu toată ziua
prin bâlciuri și iarmaroace, ca să mă atingă, contra-cost, oamenii cu mâna. Și să plâng cu lacrimi de mir la nevoie.
Să mă rog să fie nenorociri tot mai mari
pe lume, ca să am de ce plânge.
Pot spune că plânsul e mană cerească,
încasez pentru el un preț dublu.
Sunt un fel de chiabur printre sfinți.
Așa cum a fost printre oamenii din sat bunicul.
Nu m-aș mira ca într-o zi să ajung, asemenea
lui, la pușcărie.
Una de sfinți, ca și el, deși nu era sfânt ca mine, ci simplu om, chiar simplu de tot!
Și-a mai fost ceva. Este și acum.
În fiecare noapte mi se schimbă capul.
Sunt nopți în care nu închid un ochi ca să-i
prind pe cei ce fac asta.
Măcar de m-aș trezi cu un cap tânăr pe umeri.
Primesc însă doar capete de bătrâni. De sfinți
mai bătrâni decât mine.
Bine însă că-mi pot păstra gândurile. Ele rămân
aceleași mereu.
Împreună cu capul mi se schimbă și numele.
Odată, mi se spune Sfântul Vechi-Născut
Botezătorul.
Altădată, Gură de Aur, Stâlpnicul, Purtătorul
de Biruință.
Ba chiar și Cel Mare, cu toate că sunt din ce
în ce mai mic.
Din cauza înaintării în vârstă.
Abia mai pot fi văzut cu ochiul liber.
Dar asta nu mă sperie deloc.
Înaintez mai departe.
Poate că au și furnicile nevoie de un sfânt numai al lor.
Din volumul Memoria fumului, în curs de apariție la Editura Junimea