Am văzut că în romanul Floarea albastră de Penelope Fitzgerald (1995), Friedrich von Hardenberg, viitorul scriitor romantic Novalis, deocamdată numit Fritz în familie, este student la Iena. În loc să urmeze cursurile de Teologie și să studieze constituția electoratului saxon, cum ar fi vrut tatăl lui, Fritz se prezintă la prima prelegere de filosofie ținută de Johann Gottlieb Fichte. Subiectul: gândirea lui Immanuel Kant, din fericire îmbunătățită. Kant, explică Fichte, credea în existența lumii exterioare. O cunoaștem numai datorită simțurilor și memoriei, și totuși, ne spune Kant, această lume este acolo, lângă noi. După Fichte, însă, o asemenea credință nu este altceva decât slăbiciunea unui om bătrân. Suntem fiecare liberi să ne închipuim lumea în diferite feluri; n-are niciun sens să credem într-o realitate bine stabilită. Studenții îl ascultă terorizați, dar unul din ei îndrăznește să-l întrebe: „De ce ne închipuim că peretele este așa cum îl vedem, și nu altfel?“ La care Fichte răspunde, sigur pe sine: „Noi creăm lumea nu din imaginație, ci din simțul datoriei!“ Autoarea își cam bate joc de filosofie, poate ca să-i dea junelui Fritz / Novalis ocazia să strige la Iena, noaptea, către stele, că sistemul lui Fichte greșește! Cum? Nedând iubirii locul care i se cuvine. Natura este una, conclude curând Fritz: orice s-ar întâmpla, el are simțul nemuririi. Când ajunge (cu întârziere) în casa magistratului Just, unde va locui un timp ca student, frazele lui continuă să sune grandios. Aici, declară el doamnei Just și tinerei Karoline Just (care avea grijă de menajul casei), totul: ceaiul, zahărul, scaunele, fața de masă, strălucesc în lumină. Ce-am văzut nu sunteți voi, cele de zi cu zi, ci eu-l vostru spiritual! Cărțile lui Fritz sosesc, aproape două sute de volume: poezie, teatru, basme, botanică, medicină și matematică. Cunoașterea umană e și ea una, ținută împreună de matematică, spune el cu voce tare (singur, în camera lui). Fritz are nevoie să vorbească mult și repede, și o roagă pe Karoline să asculte începutul unei povestiri scrise de el pentru ea, numai pentru ea. Un tânăr, înainte să adoarmă, își aduce aminte de un străin care i-a spus un basm despre o floare albastră, singurul lucru de pe lume pe care îl dorește. Nu să o aibă, doar să o privească. Fără să spună nimic, Karoline simte o undă de neliniște. Cu câțiva ani mai mare decât Fritz, necăsătorită, poate că spera altceva de la el. Curând Fritz vizitează castelul unui fost căpitan, unde Sophie von Kühn, fetița lui vitregă de doisprezece ani, se uită pe geam așteptând zăpada și se întoarce brusc să-l vadă. „Mi s-a întâmplat ceva!“ îi scrie Fritz lui Erasmus, fratele lui. În cele câteva minute petrecute cu Sophie, Fritz îi spune că peste patru ani, la vârsta când ea își va alege un soț, ei doi se vor putea căsători. Fetița râde, ezită, dar admite că Fritz îi place. O iubire bruscă, fără margini, îl leagă de ea. Determinist, Fritz nu poate face nimic împotriva soartei care i-a dat-o pe Sophie, inima inimii lui, înțelepciunea lui (Sophia, în greacă, însemnând ‘înțelepciune’), adevărul lui, filosofia lui, cum o numește el. Când a văzut-o, sinele lui a fost eliberat (își spune el) de obligația continuă de a se schimba. Cu alte cuvinte, va fi al ei pentru totdeauna. Într-o altă conversație, Sophie admite că i-e frică de căsătorie și că nu crede în viața de apoi: „ar fi caraghios să mă plimb și să vorbesc după moarte.“ Fritz notează în jurnalul lui: „Iubesc ceva ce nu înțeleg.“ Erasmus, care a făcut cunoștință cu ea, îl previne că nu e o alegere bună. O fată de treabă, își dă el cu părerea, dar nu pentru Fritz. Nu e prea deșteaptă, n-are nimic în cap, nu e frumoasă, nici măcar drăguță! Poet, Fritz răspunde scriind că: Întreaga omenire va fi cândva ceea ce acum E Sophie pentru mine. Desăvârșirea, harul, Sensul cel mai înalt al vieții nu vor mai fi Crezute, pe nedrept, visuri amețitoare… și angajează un pictor să-i facă portretul. (Va urma)