Românii sunt, în general, sensibili la tot ce înseamnă simbol național, iar Brâncuși a fost asimilat acestui tip de asumare. Sigur, asta nu înseamnă că am fi făcut prea mult pentru memoria lui, am putea spune chiar dimpotrivă, dacă ne-am aduce aminte de recentul eșec în a cumpăra prin chetă națională lucrarea Cumințenia pământului (2016). De altfel, când e vorba de artă, simbolurile pe care ne-am obișnuit să le considerăm ca fiind naționale nu au beneficiat de nicio atenție din partea statului. Cred că și pictorul Nicolae Grigorescu este în aceeași situație, poate chiar mai tristă, deoarece, la aproape două secole de la nașterea sa, având opera în proporție covârșitoare muzeificată, nu a beneficiat încă de o monografie științifică importantă, de o expoziție relevantă măcar la nivel național, ca să nu mai amintim de un catalog raisonée al creației sale. Parcă în zona literară lucrurile stau ceva mai bine, cel puțin în ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu.
De aceea, anunțul expoziției Brâncuși surse românești și perspective universale, realizată cu prilejul „Timișoara capitală europeană a culturii 2023“, a venit în întâmpinarea unor așteptări devenite frustrări în urma atâtor eșecuri vechi și recente în această privință. Poate asta a declanșat și unele reacții mai acide cu privire la modul de prezentare a lucrărilor și la numărul relativ mic al acestora. Manifestarea curatoriată de Doina Lemny, unul dintre cei mai competenți brâncușologi recunoscuți internațional, și coordonatorul albumului care însoțește expoziția, a fost deschisă la Muzeul Național de Artă Timișoara în aceleași spații unde, la începutul acestui an, a fost deschisă și expoziția Victor Brauner: invenții și magie. Conform comunicatului de presă, aceasta cuprinde 22 de sculpturi, 11 desene, 55 de fotografii și documente inedite împrumutate de la Centre Pompidou, Colecția Peggy Guggenheim Veneția, Tate Modern Londra, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă Craiova, precum și dintr-o serie de colecții private românești și străine.
Ar fi banal și inutil să reiterăm dimensiunea internațională a creației brâncușiene, având în vedere atenția de care se bucură opera acestuia de mult timp în marile muzee de artă din întreaga lume și bibliografia consistentă adunată în ultimele decenii. Asta ca să nu mai punem sare pe rană amintind că monumentalul catalog raisonée, făcut de Friedrich Teja Bach în 1987, nu a fost tradus în limba română, nici acum, după aproape 40 de ani. Însă merită menționat că am avut un „start“ bun, în sensul că românii au fost cei care l-au susținut pe artist la început de drum, noi am fost cei care l-am colecționat primii, și tot „noi“ ( mai precis V. G. Paleolog, bunul său prieten) am scris prima monografie Brâncuși pe plan internațional (1947). Pentru a sintetiza esența creației sale îl voi cita pe V.G. Paleolog care afirma că: „Opera lui Brâncuși este cea mai îndrăzneață încercare de înrudire a cantităților ce păreau ireductibile: substanță și minte, spirit și materie.“ Așadar, Brâncuși surse românești și perspective universale este acum, în 2023, prima expoziție Constantin Brâncuși în România, după mai bine de o jumătate de secol.
În 1956, s-au deschis două expoziții omagiale, prima la Muzeul de Artă Craiova, cu lucrările aflate în colecție. În același an, de Crăciun, se deschidea la Muzeul de Artă al Republicii Populare Române prima expoziție personală Brâncuși din Europa, artistul fiind invitat de M. H. Maxy și Camil Ressu să participe la vernisaj și să petreacă un sejur în țara sa natală, însă, fiind bolnav, acesta nu dă curs invitației. Expoziția din 1970, mult mai amplă, a fost deschisă în același muzeu devenit Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, actualul Muzeul Național de Artă al României, fiind coordonată de Barbu Brezianu, cel care va realiza ulterior și un important studiu/ catalogul Opera lui Brâncuși în România (1974). Aceasta a conținut 49 de piese, dintre care un singur desen. Lucrările proveneau de această dată de la muzee din Franța, Statele Unite al Americii, România ( Muzeul de Artă al R.S.R. și Muzeul de Artă Craiova), precum și din colecții publice și private românești și străine. Catalogul, editat alb/negru dar în condiții grafice foarte bune pentru acea epocă, conține un „Cuvânt înainte“ de M. H. Maxy, directorul muzeului, o „Introducere“ de Barbu Brezianu, o colecție de „Opinii despre Brâncuși“, o cronologie bine documentată și, de asemenea, fișele muzeografice pentru fiecare lucrare expusă. Iar expoziția se deschidea atunci, probabil nu întâmplător, cu aceeași lucrare ca și cea de la Timișoara, Ecorșeul din colecția Colegiului Național „Carol I“ (atunci liceul „N. Bălcescu“) care, conform imaginii din catalog era într-o stare de conservare precară. Lucrarea a fost restaurată recent pentru expoziția de la Timișoara și oferă un bun pretext pentru discursul curatorial propus de Doina Lemny. Traseul expozițional este conceput pe ideea unei reîntoarceri simbolice a acestuia în țara natală, adică la originile de care niciodată nu s-a ferit, lucru explicit subliniat în textul curatorial: „Expoziția scoate în evidență anumite aspecte ce evocă legătura artistului cu țara sa natală, cu arta și literatura românească, lăsând publicului libertatea să descopere aceste relații subtile după propriile intuiții și simțăminte. De aici, necesitatea de a prezenta etape importante din creația sa, punând accentul pe prima perioadă, ce poartă însemnele formării sale în România, și pe dialogul pe care l-a întreținut în permanență cu compatrioții săi prin participarea la diverse manifestări artistice.“ Urmând această direcție a legăturilor artistului cu țara, poate ar fi fost util să se insiste mai mult pe desenele (studiile pentru Ecorșeu) din Carnetul de schițe, pe atenția de care se bucura artistul din partea avangardiștilor români în anii 20-30 sau pentru a avea în expunere și Cumințenia pământului.
Revenind însă la ceea ce am văzut acum în proiectul Doinei Lemny, consider că acesta reușește să reliefeze apropierea în substanță a lui Brâncuși de România, în sens identitar. În ceea ce privește scenografia lui Atila Kim, poate că a stârnit unele reacții deoarece este pentru prima oară când se propune o asemenea „punere în scenă“ pentru expunerea operei lui Brâncuși. Aici, provocarea majoră consider că a fost chiar spațiul de expunere, care, deși spectaculos, este teribil de ingrat pentru acest gen de lucrări, iar soluția găsită de el, având în vedere și aceste constrângeri a fost una nu doar salvatoare, ci chiar ofertantă, creând o intimitate caldă între privitor și lucrări. Înțelegerea subtilă a relației complexe spațiu/operă se simte și în felul discret în care pune accente de lumină pe elemente arhitectonice „rocaille“, lăsate intenționat la vedere, pentru a sublinia astfel identitatea spațiului regândit acum. Același tip de discurs la nivel scenografic îl întâlnim și în dialogurile pe care le realizează între lucrări ( vezi Ansamblul de la Buzău, Sărutul, Piatra de hotar și Poarta sărutului ori Coloana fără sfârșit III din atelier și imaginile de epocă ale monumentului de la Târgu Jiu etc.) sau a relației dintre decorul conceput și piesele expuse „Pasăre în văzduh“ și faldurile din catifea gri pe care se proiectează. Soluțiile arhitectonice propuse susțin ideea curatorială, ale cărei coordonate axate pe relația „timp“ și „spațiu“ provoacă o înțelegere complexă a acestui artist unic, al cărui univers artistic are în egală măsură o amprentă universal recunoscută fiind totodată și un puternic reper identitar național.
În concluzie, proiectul curatorial al Doinei Lemny este unul substanțial, precum și catalogul expoziției. Proiectul nu a făcut mai mult decât și-a propus, dar ceea ce și-a propus e mult, și nu în sens strict cantitativ. Iar în privința motivelor de mândrie/frustrare, acestea sunt o problemă subiectivă și personală, dar în ceea ce mă privește, eu așteptam și un Brâncuși updatat acestei epoci și nu un spectacol regizat în secolul trecut.