Umor și melancolie

Dumitru Augustin Doman pare a fi cel mai cehovian prozator din zilele noastre, schițele și povestirile sale sunt flashuri, mergînd pe logica povestașului, că dacă nu te provoacă realitatea, o poți tu provoca, o poți surprinde. Volumul cel mai recent, Omul cu drujba roșie și alte povestiri, adună cîteva zeci de schițe și povestiri, într-o șarjă de subiecte, unul mai provocator decît altul. Prozele sale încep abrupt, subiectul este de cele mai multe ori la vedere, ca o știre de ziar care trebuie să îl capteze pe cititor încă de la primele cuvinte. Povestirea care dă titlul cărții, de exemplu, începe așa: „Ca să se mai lase de băutură anul acesta, de ziua lui onomastică, Maria l-a cadorisit pe soțul ei cu o drujbă rusească mai roșie decît Armata Roșie“. Evident că personajul își ia în serios darul și se comportă ca Armata Roșie în ofensivă, doborînd tot ce întîlnește în cale, spre disperarea vecinilor. La biserica dintr-o comunitate, preotul Vasile Gheorghioiu îi invită pe credincioși să contribuie la pictarea bisericii noi, făcînd un fel de licitație pentru fiecare sfînt în parte. Toți sfinții sunt adjudecați, la licitația „cu strigare“, de un comic spumos, în afară de Sfîntul Terapont, a cărui icoană rămîne nepictată, un medalion gol pe perete, fiindcă nimeni nu a găsit afinități cu acesta. Ceremonialul sfințirii mașinilor, la poarta unei mănăstiri, are și el hazul lui. Părintele Nectarie cere certificatele de înmatriculare celor care așteaptă cu capotele mașinilor ridicate și portierele deschise și solicită plata în funcție de capacitatea cilindrică, calculată milimetric, după o logică proprie. Nu lipsește subiectul pandemiei recent înfrînte, un personaj, Gari Moșmodeanu, joacă șah de unul singur și descoperă că după fiecare partidă pe care o cîștigă se anunță la radio că a mai murit cîte un virusat de Covid, ceea ce îl duce în zona nebuniei. Onomastica are și ea hazul ei. Doi vecini, Ilie Albu și Vasile Negru, merg să cumpere din tîrg cîte un cal, oferta nu este prea generoasă, cumpără ce găsesc, Ilie Albu se alege cu un cal negru și Vasile Negru se alege cu un cal alb. Ecoul unor caragialeni Ghiță Nițescu și Niță Ghițescu nu pare să fie departe. În alte proze parcă s-au întîlnit năucii din schițele lui Caragiale și discută chestiunile vremii, despre istorie și efectele ei. Schița Trei domni începe abrupt: „În dimineața însorită de 1 mai, pe terasa Căprioara, la o masă din colț își beau cafeaua trei bătrîni…“. Dacă tot este ziua de 1 mai, firește că discuțiile alunecă spre cum petreceau ei „de ziua muncii“, cît de activi erau, tinerețea fiind bună conducătoare de fericire. Un cortegiu funerar, care îl ducea „la cele veșnice“ pe decedatul Vasile Oprescu, este oprit în trafic de un echipaj de poliție care cere actele „mașinii funerare“, sunt verificate documentele, inspecția tehnică, rovinieta, apoi șoferul este amendat de poliție, fiindcă merge „sub viteza legală“, încurcînd circulația. Un „personaj“ îl ia la întrebări pe scriitor despre „ce este ficțiunea“ și acesta îi răspunde: „E ca și cum aș scrie eu într-o carte despre fata fierarului de la noi din comună, că e blondă ca Pamela Anderson, cu un sîn mai mare și cu unul mai mic și cu fundul rotund, bombat și zglobiu. Iar noi n-avem fierar în comună“. Sunt și ecouri din Daniil Harms, cu absurdul dus pînă la limita exprimabilului: „La o masă cu doi bărbați, vine o polițistă cu cascheta albastră peste niște plete roșcate atîrnînd pînă pe fundul mare și bombat și cere ospătăriței un pahar cu cabernet pe care-l dă peste cap, apoi îi face un semn energic bărbatului de la marginea mesei…“. Inadecvarea este, în cele mai multe situații, sursa umorului în prozele lui Dumitru Augustin Doman, un Moș Nichifor Coțcariul nimerește în lumea din „Las Fierbinți“, moftangiii lui Caragiale bîrfesc la telefonul mobil, bătrînii critică tinerețea, tinerii nu văd/ întrevăd bătrînețea. Rîzi, rîzi sănătos, dar te încearcă și un pic de melancolie.