G Ibrăileanu, privind viața cu obișnuita putere de pătrundere, făcea la începutul cunoscutului său eseu de sociologia culturii următoarea remarcă: „Veacul al XIX-lea în Transilvania nu prezintă nimic deosebit de interesant. Se continuă curentul latinist, fără să mai apară figuri mari, afară de a lui Timotei Cipariu“ (Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, Editura Minerva, Buc., 1984, pag. 17). Transilvania ar fi prezentat ceva deosebit de interesant dacă Gheorghe Lazăr și-ar fi putut duce la capăt menirea pe care credea că o avea în regiunea natală. Autorul eseului știa totuși la acea dată ce i se întâmplase cărturarului transilvănean, dar nu a spus-o, deși îl interesa nu numai starea spiritului critic existentă în Moldova și în Muntenia. Dacă prin spirit critic G. Ibrăileanu înțelegea, cum este și firesc, a importa numai ceea ce este necesar, românii transilvăneni au oferit la export (un fel de a spune, deoarece Gheorghe Lazăr a fugit disperat peste munți), ceea ce aveau de neprețuit la ei acasă. S-a adeverit încă o dată că nimeni nu-i profet în țara lui, dacă acceptăm realitatea geografică a separării de atunci a românilor în state diferite (și trebuie să o acceptăm).
Ironia a făcut ca denumirea „ortodocși neuniți din Transilvania“ să se adeverească și în sensul neputinței acestora de a încinge în interiorul arcului carpatic hora unirii coreligionare. Făcând felurite comparații între cele trei mari biserici ale creștinismului – ortodoxia, catolicismul și protestantismul –, Lucian Blaga comite o generalizare riscantă în marele eseu Spațiul mioritic: „Noi răsăritenii ne putem mândri în genere cu un sentiment mult mai lămurit al etnicului, decât apusenii, și câteodată cu o idee mai limpede, și în orice caz mai firească, despre națiune, identificând ideea cu aceea de neam“ (Opere filosofice, 9, Editura Minerva, Buc., 1985, pag. 213). În condițiile în care națiunea română nu era constituită încă, mai limpede și mai lămurit a fost Gheorghe Lazăr, când a văzut cu ce neam de oameni trebuie să se confrunte.
Motivat de instruirea excepțională pe care o dobândise la Viena, tânărul avrigean năzuia, cu perfectă îndreptățire, să ocupe Scaunul episcopal din Sibiu. Dar consistoriul sibian Gheorghe Haines propune batjocoritor, în scris, Guberniului din Cluj: „[…] să fie numit de către cler «patriarh în America», căci nu se poate avea niciun folos de la un om flușturatec și nestăpânit ca el“ (apud Emilia Șt. Milicescu, Gheorghe Lazăr (1782-1823), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, pag. 107). În America sau în Asia, dar mai bine în Affrica. Nu a avut cine să-i îndrepte cucernicei mâini bisericești condeiul, pentru a scrie, în loc de „America“, „Affrica“ (așa cum stă consemnat din veacul al XIV-lea atestarea documentară a acestei așezări de țărani liberi). După ce absolvise școala „normalicească neunită“ în vechea Affrica, plecase Gheorghe Lazăr să dea cu lumea piept. Inima i-a bătut acolo puternic, deși a fost „slab de piept“ (așa li se spunea atunci tuberculoșilor).
Nu știm în ce măsură și Lucian Blaga avea cu adevărat cunoștință de ceea ce se petrecuse cu aproape un secol și jumătate în urmă, în orașul refugiului său după Dictatul de la Viena. La Sibiu și-a definitivat el pentru tipar Trilogia culturii, din care face parte și Spațiul mioritic. Dacă a știut ce i s-a întâmplat lui Gheorghe Lazăr, nu se poate să nu fi avut o umbră de îndoială atunci când a scris rândurile: „Învățătura ortodoxă amintită presupune de fapt credința latentă că biserica, adică «unitatea totului», e ca un organism de o structură interioară plină de magice corelații. Dacă un membru al unui organism e bolnav, e bolnav și întregul organism, și fiecare celulă e condamnată să sufere. Ca parte a unui mare întreg viu și organic, fiecare om e vinovat pentru faptele tuturor“ (Lucian Blaga, op. cit., pag. 212). Să se fi simțit tot Gheorghe Lazăr vinovat pentru magicele relații tenebroase țesute în jurul lui de Consistoriul sibian și de Episcopia de la Carlowitz, din Banatul sârbesc, de care aparțineau ortodocșii neuniți din Marele Principat al Transilvaniei?
Pentru a ne situa în context, trebuie amintit aici că, potrivit unui edict imperial de toleranță religioasă, dat în anii nașterii neunitului avrigean, ortodoxia transilvăneană era îndreptățită să solicite un episcop român la Sibiu care să fie independent de mitropolia sârbească din Carlowitz. Aceasta își întinsese, prin „magice corelații“, o autoritate fermă și asupra ortodocșilor neuniți din Marele Principat al Transilvaniei, minoritatea sârbească din imperiu subminând vizibil puterea românilor. Este motivul pentru care episcopul Ștefan Stratimirovici voia să-și instaleze omul lui de încredere la Sibiu cu orice preț, trecând nu doar peste iubirea de aproape, ci și peste orice fel de omenie creștină. Episcopul sârb își exprima temerea că Gheorghe Lazăr, odată ajuns episcop, va catoliciza – Doamne, ferește! – pe românii de rit grec neunit. El, păzitorul turmei ortodoxe de acolo, de la Carlowitz, se credea dator să vegheze pravoslavnic la păstrarea credinței strămoșești etnice a tuturor coreligionarilor. În fapt, prin intermediul sfintelor taine subterane, el își manifesta tendințe politice și trecea chiar peste poruncile augustei și apostolicei majestăți chezaro-crăiești, transmise prin cancelaria aulică.
Cu abilitate iezuitică, episcopul de la Carlowitz îl declară pe Gheorghe Lazăr drept eretic și „renegatul“ îi scrie acestuia astfel de rânduri disperate: „Nevinovăția mea, silința și neobosita mea strădanie pentru știință! Aceasta să fie oare cauza nenorocirii mele? Dacă există încă un Dumnezeu în cer și o dreptate pe pământ, atunci este imposibil să se petreacă acestea“ (apud Emilia Șt. Milicescu, op. cit., pag. 105). Astfel erau pe atunci rânduielile sfinte ale bisericii pe care le-a resimțit la modul dramatic un cărturar aflat singur între cer și pământ, între diavol și bunul Dumnezeu. Îi dau crezare Emiliei Șt. Milicescu când își exprimă opinia că Gheorghe Lazăr, „creștin ortodox mai mult prin tradiție decât prin convingere, după șapte ani de studii în școli catolice, înțelegea să studieze cu seriozitate «științele teologice» fiindcă teologia era profesia pe care împrejurările de acasă și interesele politice în Marele Principat al Transilvaniei i-o desemnaseră, dar acțiunile sale viitoare nu vor fi ale unui ateu voltairean, dar nici ale unui ortodox fanatic“ (Ibidem, pag. 79).
Oare și-ar fi împlinit Gheorghe Lazăr menirea dacă ar fi ajuns episcop de Sibiu? Înclin să cred că nu, pentru că vrăjmășiile îi erau mult prea crâncene. În acea vreme, de exemplu, mitropolitul moldovean Veniamin Costache trimisese în străinătate la învățătură doi fii de preoți cu dragoste de carte. Desigur că acest gest a ofensat boierimea ieșeană grecizată, iar cosmopolitul lor păstor își primise deja porecla de „uliul boierilor“. Aspirantul transilvănean la episcopie nu putuse fi uliu nici măcar pentru cei de la „fabrica de popi“ din Sibiu, de unde a plecat peste munți ca un om însemnat. Mă refer la semnul din frunte, rămas în urma unei sângeroase mirungeri cauzate de agresarea comisă asupra profesorului de către un ordinand ordinar de-al său, cu binecuvântarea știută a fi dată de noul episcop Vasile Moga.
Are dreptate Lucian Blaga să spună că „ortodoxia nu face prozelitism, în orice caz nu metodic“ (op. cit., pag. 220) și, ce-i drept, Vasile Moga nu a practicat prozelitismul, dar nepotismul i-a plăcut, pentru că a vrut să întărească prin acesta credința neamului și a familiei sale. În acest scop, cinstita față bisericească s-a nevoit pentru a-l instala pe Ion Moga în locul lui Gheorghe Lazăr, după ce a făcut tot posibilul să-l scoată din post pe cărturar și să-l dea în urmărirea poliției. Capacul la toate l-a pus împrejurarea în care cel prigonit și-a manifestat în mod public simpatiile napoleoniene, urmate de o altercație, cu câteva zile înainte de plecarea împăratului francez spre Waterloo. Atunci a fost adevăratul Waterloo și pentru intrus: interesele celor puternici, intrigile, răutatea, invidia și vanitatea au sfârșit prin a-l învinge.
Strălucitul elev învățase șase ani la Liceul regesc din Cluj, înființat de iezuiți, însă nu ajunsese să mintă ca un iezuit, așa cum făcuse cuviosul cler în cursul celor câteva anchete în care a fost târât. Asasinat moral, Gheorghe Lazăr a lăsat în urmă, la nesuspendatul pod al minciunilor de peste râul Cibin, toate relele să se spele. Cele bune s-au adunat în Muntenia și drept spune G. Ibrăileanu că regiunea sudică reprezintă voința și sentimentul: „Muntenia face o operă mai utilitară; ea își cheltuiește energia în luptă pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus forme nouă“ (op. cit., pag. 17). Or, Gheorghe Lazăr a plecat din Apus și a descins, îmbrăcat în insolite straie nemțești, în Bucureștiul fanariotizat din cap până în picioare, iar nu numai la port. Pe când Țara Românească era numită de fanarioți „cea mai tânără fiică a Eladei“, marele transilvănean venea pentru a deschide drumul spre „o epohie nouă“, înzestrat fiind cu un temperament romantic bonapartist, cu o formație iluministă de tip enciclopedic și cu o vocație pedagogică avută în sânge.
Cu sănătatea zdruncinată de pe când preda la „fabrica de popi“ și pe moarte fiind, Gheorghe Lazăr revine în Transilvania, în iunie 1823, după o neuitată „misioană“. Agia bucureșteană îi eliberează un pașaport pentru ocupația de „profesor valah“ supus Imperiului chezaro-crăiesc. Nu ceruse sau nu i se dăduse cetățenie valahă și nu știu dacă între timp (adică în ultima sută de ani) nu a fost făcut cumva post-mortem cetățean de onoare al Capitalei ori membru de onoare al Academiei Române. Data de 5 iunie marchează în calendarul nostru cultural Ziua învățătorului, dedicată memoriei nașterii sale, chiar dacă unele surse, mai convingătoare, spun că 8 ianuarie 1782 este data reală. Dar important este că ea se sărbătorește, iar în vremurile noastre, în care învățământul a ajuns cum este, epitaful pus de tânărul muribund însuși pe cruce trebuie să ne atragă atenția: „Călătorule, ce ești am fost,/ Ce sunt vei fi./ Gătește-te, dar!“ Înlocuind cuvântul „călător“ cu „învățător“, „educator“ sau „profesor“, am fi cu toții îndemnați să ne pregătim, dar nu pentru ultimul drum, ci pentru drumul spre școală. Doar astfel „gătiți“ vom putea cinsti cum se cuvine numele lui Gheorghe Lazăr, și nu numai la bicentenarul morții sale. Lazăr trebuie să învie de mai multe ori.