Alexandru Hâjdeu își povățuia mereu fiul plecat la studii să se replieze asupra lui însuși, pentru a se apuca odată de sarcinile urieșești pe care i le prescrise încă de când era mic. Este drept că, atunci când își asculta părintele, pentru care nutrea un adevărat cult, viitorul savant devenea parcă alt student în autoizolarea impusă la Harkov. Tânărul autodidact de excepție, cu studiile universitare abandonate, își regăsea identitatea pulverizată în universul mundan/monden și se cufunda în diverse cercetări, în lectură, în meditație și în creație literară. Aceasta era proba profundei vocații pentru studiul individual, care era însă însoțită de ciudățenii și bizarerii. De altfel, datele sale temperamentale aparțineau unei structuri autentic romantice și trădau predispoziția pentru asemenea excentricități.
Un monograf al lui B. P. Hasdeu este de părere, pe bună dreptate, că a găsit într-un text de tinerețe imaginea unui veritabil Faust, divulgată în mod îndirect într-o mărturisire: „Aceste rânduri [autobiografice] le scriu într-una din cele mai înalte case ale Harkovului. Camera are înfățișarea unui atelier de savant: cărți, hârtii, penițe, creioane, penele, culori – sunt împrăștiate sub masă și pe masă, sub scaune și pe scaune, sub pat și pe pat, în societatea borcanelor cu pomadă, parfumurilor, periilor, pieptenelor, vestelor, revolverelor, dolmanului și alte asemănătoare./ Stăpânul se observă cu greu din tot vraful ăsta. Dar ajunge să-ți îndrepți ochii spre un halat și un fes ca să găsești sub aceste podoabe pe cineva jumătate-student, jumătate-husar, jumătate-civil: acesta e stăpânul“ (Mihai Drăgan, B. P. Hasdeu, Editura Junimea, Iași, 1972, pag. 51). Pagini de jurnal intim și fragmente autobiografice de acest fel dezvăluie o personalitate bipolară, plină de contraste ce consternează cititorul.
Pentru Mihai Drăgan, viața marelui savant reprezintă o spectaculoasă istorie de idei, deconcertantă prin vivacitatea spiritului său mefistofelic și faustic, prin evantaiul neobișnuit de larg, cu derutante dislocări de planuri, în care el își plimbă inteligența sa de o extraordinară mobilitate: „În sanctuarul său de lucru, cu arderi intelectuale inimaginabile, Hasdeu este un Faust ce înspăimântă prin știința sa înfricoșătoare și puterea demonică de creație; în lume e un Mefisto cu zâmbetul pe buze, gata oricând să coboare în arenă, în stare să se amuze superior sau să pună iute un adversar la punct, batjocorindu-l și reducându-l la absurd“ (Ibidem, pag. 242). Zbuciumul faustic și verva-i temperamentală diabolică sunt nutrite de elanul pasional în tot ceea ce întreprinde în viață și în scris.
În perioada voluntariatului în armata țaristă, desele deplasări și numeroasele întâmplări îi pigmentează viața iuncherului plin de cinism diabolic și cu dispreț față de orice este sfânt. Husarul, când pe acoperiș, când în beci, are nenumărate aventuri erotice, provoacă la duel, joacă la cărți și se îmbată. Trădarea unei iubite îl marcase destul de tare în prima tinerețe și iuncherul se apucă să facă felurite cuceriri feminine în stânga și-n dreapta, în semn de răzbunare pe sexul slab. Ajunsese să se mire el însuși de succesele amoroase, deoarece chiar mărturisește că are în înfățișare ceva din eroul lermontovian Peciorin, la modă pe atunci. G. Călinescu se gândea că „nu putea fi frumos, ci dimpotrivă, scheletic, livid, cu scobituri în obraji și mușchii răsuciți ca funiile, însă avea succes la femei“ (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Buc., 1985, pag. 370). Cu o statură precară și de o frumusețe ce nu-l dădea afară din casă (și totuși el ieșea), cel care va scrie nuvela Duduca Mamuca poseda daruri hipnotice, exersate grație privirii sale mefistofelice, care emana în jur un fluid fascinatoriu. În cei doi ani de studii universitare, dar mai ales extrauniversitare, viața i se consumă în chefuri grotești și în aventuri galante săvârșite mai curând sub semnul cinismului decât al sentimentalismului.
Renunțând în mod ilegal la „supușenia rusească“, basarabeanul ajunge în Țară cu dovada românității sale pentru a fi împământenit. Totodată, rupe pașaportul moscovit, în semn de revoltă față de opresiunea exercitată de guvernul imperial asupra tatălui său. Considerând trimiterea la Consulatul din Iași a pașaportului rupt drept o ofensă adusă țarului, consulul ar fi informat guvernul de actul de răzvrătire al „iuncherului în retragere“ și ar fi cerut pedepsirea lui. Drept urmare, transfugul ar fi fost condamnat în contumacie la deportarea în Siberia și ar fi rămas dezmoștenit de drepturile ereditare. Desigur că a fost vorba doar de o dezmoștenire de averea părintelui, pentru că, om de formație enciclopedică, aspirând el însuși către idealul de „uomo universale“ renascentist, Alexandru Hâjdeu i-a transmis „ucenicului vrăjitor“, pe cale ereditară (de la tatăl său, Tadeu), dorința de cuprindere a întregului corpus de cunoștințe ale omenirii.
Cert este că, ajuns în Țară, deși își păstrează atributele mefistofelico-faustice, „iuncherul în retragere“ își schimbă în mod simbolic numele, iar cursul vieții ia o turnură radicală. El pune capăt epicureicelor apucături goliardice, petrecerilor militărești și aventurilor amoroase, pentru a se afunda în studiul de bibliotecă și în întreprinderea de investigații arhivistice până către originile formațiunilor statelor române: „Petrecerile cu prietenii, flirtul, iubirile voluptuoase rămâneau undeva într-un ținut depărtat al amintirilor, către care instinctul îl chema din când în când, dar rațiunea îi pune cu neîndurare opreliști. […] De altfel, se pare că exact în acest moment viziunea lui B. P. Hasdeu asupra iubirii și a femeii suferea și ea o schimbare radicală; cavalerul dragostelor pătimaș-carnale, personajul satanic-egolatru, disprețuitor al întrupărilor Evei devenind, surprinzător, admiratorul platonic al femeii, întrevăzută drept lamura cea mai desăvârșită a Creațiunii“ (I. Oprișan, Romanul vieții lui B. P. Hașdeu, Editura Minerva, Buc., 1990 , pp. 250-251). În consecință, autorul cărții Perit-au dacii? se va căsători cu o fiică a Munților Apuseni, în tentația sa faustică de cuprindere a întregului spațiu românesc într-o „Dacie în miniatură“: el moldovean, ea transilvăneancă, iar fiica lor (purtând numele mamei), munteancă.
Foamea de lucruri bizare și de orizonturi noi îi este în continuare devoratoare. Nicolae Manolescu sesizează la Hasdeu virtualități magice: „Tot ce iese din mâna lui, tot ce vine în atingere cu el capătă deodată un aspect straniu și vrăjitoresc, nebulos și neliniștit, ca și cum ar aparține unei ordini supraumane de lucruri. Discutată în afara magiei pe care i-o conferă personalitatea autorului, literatura propriu-zisă a lui Hasdeu poate părea decepționantă. […] Inegalul scriitor este în același timp unul fără egal“ (Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Rom., Buc., 2019, pag. 313). Inegalul fără egal ajunge să se considere el însuși un intrepid Faust: „[…] în 1884, invitat la banchetul anual al Societății Junimea, savantul îi răspunde lui Iacob Negruzzi că nu poate deoarece «neastâmpăratul Faust» are… guturai («sum răcit»)“ (Mihai Drăgan, op. cit., pp. 263-264). Din fericire, autorul piesei Răzvan și Vidra întoarce la timp spatele demonului vieții politice – care îi provocase de câteva ori spiritul revoluționar, anarhic și sarcastic –, dar nu și gazetăriei („Sarcasmul lui e luciferic și faustic“ – Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, Editura Junimea, Iași, 1987, pag. 66).
Odată cu moartea fiicei, care îi știrbește ideea refacerii imaginare a conturului ideal al patriei tuturor românilor, B. P. Hasdeu se arată predispus fantazărilor despre transmigrația sufletelor. Grandoarea, contradicțiile, ciudățeniile, unicitatea și tragismul existenței acestui temperament vulcanic ies în evidență mai mult ca oricând în acele momente de cumpănă, deoarece autorul cărții Sic cogito unește, după cum remarca G. Călinescu, „sublimul și mistificarea“. Oricum, de la moartea tatălui său, el trăia deja sentimentul comunicării intense cu cel aflat dincolo de viață, după ce dispariția prematură a mamei îl adusese în starea unui infirm sufletesc. Misticismul său (ereditar, însușit sau latent) se reactiva acum, în pofida raționalismului care i-a călăuzit mintea în viață.
Muncit și răpus de demoni în ciudatul castel din Câmpina, atunci când i-a bătut satanica oră, B. P. Hasdeu a… beneficiat apoi de o înmormântare clasa a II-a. Iată argumentele primului ministru D. Sturdza (fost cândva prieten apropiat al defunctului), care, purtat de demonul filosofării, face următoarea caracterizare pe o telegramă primită în vederea aprobării funeraliilor naționale: „Înmormântare națională merită numai acel cetățean care a trăit o viață devotată datoriilor sale ca om, ca membru al unei familii, ca cetățean al unei societăți omenești organizată și ca muncitor într-o direcțiune de activitate oarecare. Hasdeu și-a bătut joc de toate aceste înalte îndatoriri și nu poate servi decât ca un exemplu înfricoșător de perseverare în erori diabolice, a omului imoral, pentru sine și familia sa, a unui sfruntat egoist, a unui rău cetățean, a unui bărbat dotat de Dumnezeu cu o minte ageră pe care el a întrebuințat-o cu apucături drăcești spre a se exploata pe sine și pe ai săi, patria, neamul și știința, numai în folosul personal al său, cel mai mârșav. Viața sa întreagă, persistența sa de a trăi ca un desfrânat și de a nu respecta nici o lege a moralei, îl fac nedemn de o înmormântare națională. Am dat de la afacerile streine, după insistența prof. Istrate, două mii de lei, unicamente pentru că a fost membru al Academiei – unul dintre cei mai nedemni și mai nerușinați – spre a acoperi în fața României cu un val al uitării pe acest fiu al patriei, rău, rătăcit în viața pământească“ (apud I. Oprișan, op. cit., pp. 505-506).
Este o caracterizare cât se poate de adecvată unui om de geniu care se stinge. Nu putem să nu remarcăm, în logica celor spuse până aici, sintagme precum „erori diabolice“ și „apucături drăcești“, scrise de un prim sinistru care voia să acopere în fața României cu un val de uitare pe cel mai învățat fiu al ei din secolul al XIX-lea. Din fericire, prin maniera sa creatoare de aspect faustic, B. P. Hasdeu a putut să intre în contact mediumnic, de acolo de unde este, prin probe fenomenale, cu posteritatea nu tocmai recentă.