Scriam în Editorialul de săptămâna trecută despre modul în care generația 60 a reușit să facă (aproape) inexpugnabilă cetatea literară transformând-o într-o adevărată fortăreață. Într-un regim care a dus tot timpul o politică izolaționistă, șansa noastră a fost reluarea contactului cu Occidentul, atunci când acest lucru a devenit posibil, după 1965. N-a fost o coincidență faptul că literatura europeană modernă am redescope rit-o odată cu reevaluarea moștenirii culturale românești. În mai puțin de un deceniu, literatura română a reintrat în normalitate. Am trăit eu însumi ca adult, profesional vorbind, acest dublu eveniment. Epoca realismului-socialist se înche iase. Dezghețul politic nu era la fel de evident la noi ca în celelalte țări comuniste. În literatură, în schimb, el s-a produs cu o promptitudine neașteptată. Noi și neobarbarii, cartea lui Petru Dumitriu, un fel de manifest al antimodernismului, era demult dată uitării. Chiar dacă mai toți scriitorii moderni din Occident publicați în anii 1950 de ESPLA , unica editură a vremii, erau colaboraționiști ai sovieticilor, ceea ce noi nu știam, era vorba totuși, în ma jo ritatea cazu rilor, despre scriitori valo roși, iar lectura ope relor lor re pre zenta adesea o revelație. Pe de altă parte, cele dintâi ediții de după 1947 ale operelor ma rilor scriitori români interbelici, prohibiți pe vremea școlar ității mele, au contri buit esențial la for marea inte lectuală a generației noastre. Și i-au per mis să-și îndeplinească mi siunea istorică.
Nu sunt sin gurul care a scris despre renașterea, în aceste condiții, a literaturii române. În timpul din urmă însă, a scăzut interesul criticii și al istoriei literare (care?) pentru fenomenul cu pricina. O idee tot mai răspândită este că regimul comunist a sufocat până la capăt cultura națională, rupând-o atât de propriul trecut, cât și de lumea civilizată. Operele cu adevărat valoroase ar fi fost rodul unei „toleranțe“ de către regim. Literatura română ar fi rămas provincială și departe de ceea ce se petrecea în Occident. În realitate, noi n-am ratat șansa de trăi în lumea mare a literaturii. Am fost cu adevărat europeni, în ciuda politicilor izolațio niste ale regimului, care au culminat cu Tezele din Iulie 1971.
Am răsfoit zilele trecute volumul Conversație la Princeton, în care Mario Vargas Llosa dialoghează cu Rubén Gallo, recent apărut la Humanitas, în traducerea Tudorei Șandru-Mehedinți. Llosa este cu câțiva ani mai în vârstă decât mine. Pe continente diferite, anii formației noastre sunt relativ aceiași. Mă recunosc în multe din opțiunile pe care Llosa le mărturisește în dialogurile cu Gallo. Unele le citisem, de altfel, în alte texte ale lui. Întreaga atmosferă intelectuală din Europa anilor 1960-1970 se reconstituie la lectura paginilor lui Llosa. De care nici noi n-am fost străini, în ciuda filtrelor ideologice ale cenzurii. E vorba despre bătălia pentru structuralism așa cum era ea înțeleasă în Occident, și pentru Noul Roman, despre literatura angajată, despre polemica dintre Sartre și Camus. Poziția lui Llosa este apropiată de a noastră și destul de critică la adresa literaturii angajate, pe care el o numește nu știu de ce, realist-socialistă. Noi abandonasem termenul și deschisesem dezbaterea pe tema dificultății din principiu a angajamentului în artă. Ceea ce ne unea o dată mai mult cu opinia lui Llosa era simpatia față de Sartre. Un prim Sartre, acela din Ce este literatura, studiul din care am citat nu o dată în cărțile mele. Nu neapărat seria de Situations, care mi s-au părut rebarbative, dar pe care Llosa le ține în mare stimă. Despre Sartre, gazetarul comunist din Cauza poporului, care îi făcea câini pe liberali, părerile noastre coincideau, din nou. Despărțirea de acest din urmă Sartre s-a produs din motive diferite și nu în același timp. Llosa și scriitorii latino-americani au fost tentați inițial de ideile castriste, ca, de altfel, și de cele comuniste. Pe noi ne-a ferit Dumnezeu. Le Nouveau Roman, la rândul lui, s-a bucurat de succes la romancierii români, ca și la cei latino-americani, nu însă și la criticii români. Robbe-Grillet a fost tradus și a venit în Ro mânia la un mo ment dat, când se afla în plină glorie. Am lipsit de la în tâlnirea de la Uni versitatea din Bu curești și nu în tâm plător. Îi citisem două romane, care îmi făcuseră aceeași impresie proastă, tot așa îmi dis plă cuseră lui Llosa Ge lozia, tot așa cum îmi displăcuseră ro manele Na thaliei Sar raute și ale lui Claude Si mon. Si gur, pariul nu era același: nu romanul social-po litic sar trian re prezenta în ochii noștri alter nativa potrivită la Noul Roman, așa cum stăteau lu crurile cu Llosa, care vede și astăzi în teza scriitorului francez o versiune mai puțin tezistă decât aceea a realismului-socialist. Păstrând proporțiile, tot așa distingea Gherea romanul cu tendință de cel cu teză. În această privință, noi aveam imunitate față de toxina cu pricina și ne învățasem lecția după un deceniu și jumătate de realism-socialist.
Ar fi multe de spus despre acest subiect. Vreau doar să lămuresc un lucru: faptul de a ne fi con siderat europeni înseamnă, în primul rând, sentimentul că aparținem dintotdeauna spiritu lui occidental, căruia îi datorăm modernitatea literaturii noastre începând de la pașoptiști, o modernitate pe care comunismul a vrut-o întreruptă și la care generația 60 ne-a racordat din nou. Acest lucru nu înseamnă servilism, dovadă modul critic în care am redescoperit valorile europene în anii 1960-1970, la care m-am referit mai sus. Ca o pată de culoare, să închei evocând o sugestie deseori repetată de Al. Ivasiuc după 1971: din niciun text al nostru, indiferent de subiectul lui, nu trebuie să lipsească un cuvânt: Europa.