În urmă cu 50 de ani se stingea în L’Ile Saint-Louis din Paris Martha Bibescu și, odată cu ea, apunea o întreagă lume. Era lumea aristocrației, a saloanelor și a regalității europene, în mediul căreia prințesa strălucise prin frumusețe, inteligență și distincție timp de o jumătate de veac. Dispariția nu i-a fost anunțată cum se cuvine în presa literară pariziană, deși în 1972 îi apăruse interesanta corespondență cu Paul Claudel (care îi scria cândva că simpatiile îi sunt engleze, dar mâna îi este franceză și speră să-i fie și inima). Apatia mediatică se poate explica ușor, dacă ne gândim la profundele transformări care se produceau în societatea franceză în anii următori mișcărilor studențești din mai 1968. Atunci, tineretul studios, îndemnat de lozinci anarhiste, începuse să caute sub pavaj plaja, iar nu vreo mărturie a trecutului, a cărui umbră nu se putea întinde, în vederile înguste ale noii generații, peste mai mult de un interval cincinal.
În fond, Parisul și întreaga Franță nu mai erau ceea ce fuseseră începând chiar după război. În 1947, reușind să scape din țară, Monica Lovinescu a căutat-o pe Martha Bibescu la Hotelul Ritz, în scopul de a-i transmite un mesaj din partea lui G.M. Cantacuzino, care îi cerea să facă ceva pentru a-l scoate din țară. Mesagera mărturisește că se dusese să o vadă așa cum ar fi vizitat un monument. Ea avea impresia că prințesa aparținea deja trecutului și că umbra lui Proust își făcea simțită prezența în maniera desuetă, dar în același timp prețioasă și naturală, în care era ea primită în apartamentul cu mobile de stil. Odată plecată, în drum spre cafenelele existențialiste din Bulevardul Saint-Germain-des-Prés, tânăra vizitatoare parcă simțea că revine din istorie spre viață. Dar se înșela, pentru că între timp și viața aceea devenise istorie.
În comentariul rostit la Radio Europa liberă, la puțin timp după moartea prințesei, Monica Lovinescu spunea că e nedrept să fie atât de anemică reacția din presa literară și amintea ascultătorilor clandestini pe unde scurte câteva date ale biografiei, din moment ce „nu în România se va scrie despre dispariția ei, cu toate că scriitorii ce ar putea s-o facă stau și «creează» tocmai în palatul ei de la Mogoșoaia“ (Seismograme / Unde scurte, II, Editura Humanitas, Buc., 1993, pag. 76). În mod justificat, în text se strecoară o nedumerire și câteva re flecții: „Dar cum ar putea fi rezumată în câteva date, nume și titluri de cărți o existență care a fost un vârtej între bal, istorie și literatură? Când anii trec, când palatele se închid, când prietenii mor, prințesa Bibescu, despre care cineva spunea că este «femeia care-și aduce aminte cel mai bine aminte», trăiește din amintirile pe care le dăruiește altora. Merită să admirăm curajul aceleia care, înconjurată de umbre, exista doar prin memorie. O memorie cât secolul de vastă și să nu uităm că secolul a bătut neîntrerupt la porțile palatelor reale și de ficțiune ale prințesei Bibescu. […] una din femeile celebre ale Parisului, într-o vreme în care Parisul era încă o capitală a lumii, și în orice caz, a spiritului acestei lumi“ (Ibidem, pag. 77).
Rilke se întreba la modul retoric cum vei putea să nu iubești România după ce ai citit o carte precum Isvor, pays des saules, iar Generalul Charles de Gaulle a luat-o în bagajele sale pentru vizita în România, din fierbintea lună contestatară a anului 1968. Când în Franța domnea anarhia, președintele ei voia să știe unde merge, pentru a se familiariza cu locul vizitat. Martha Bibescu îi devenise din 1962 consilier prezidențial pe probleme legate de România și îmi imaginez scenariul posibil în care ea ar fi făcut parte din delegația oficială ce a plecat spre țară. Ar fi fost o ultimă dată când revenea acasă (cu returul obligatoriu), după impresionantul număr de călătorii pe care le făcuse, până la sfârșitul războiului, de la București în străinătate. Se prea poate că, odată ajunsă la Aeroportul Băneasa (construit de soțul ei, George Valentin Bibescu, pe proprietatea lui), Martha Bibescu ar fi fost în stare să facă orice pentru a revedea Palatul Mogoșoaia.
Renovarea palatului, confiscat de comuniști împreună cu bunurile ce se găseau în el, îi răpise prințesei 17 ani din viață și o costase foarte mulți bani. Și, pentru că extremele se ating, nici legionarii nu au stat cu mâinile în sân: cu patru zile înainte de a-l asasina pe Nicolae Iorga, făcuseră în prezența ei o percheziție devastatoare, luând toată arhiva familiei, scrisorile și manuscrisele. Cei numiți de un personaj călinescian din romanul Scrinul negru „bestiile apocaliptice“ au plecat de la palat inclusiv cu dosarele pregătite de scriitoare pentru lucrul la amplul ciclu romanesc Nymphe Europe. Acestea erau suspecte, pentru că pe fiecare dintre ele stătea scris, din rațiuni documentare, numele câte unei mari țări. În bună tradiție anticulturală, cărțile Marthei Bibescu au fost arse în Calea Victoriei.
La sfârșitul vieții, prințesa scria că Palatul Mogoșoaia stă mărturie, chiar dacă mută, a dragostei nutrite pentru patrie. Pentru conservarea tradiției istorice și culturale românești, castelana pusese lucrătorii să lustruiască fiecare piatră a palatului, pentru a-i reda patina originară. La terminarea lucrărilor, un student socialist nu era dumirit de ce a trebuit să se muncească atât de mult, pe când proprietara ar fi putut construi ceva nou cu banii pe care îi avea. Pentru a înțelege, el ar fi trebuit să aibă simțul trecutului. Or, comuniștii voiau să șteargă orice însemna urmă a trecutului lăsată de clasa princiară.
La 18 mai 1925, Martha Bibescu nota: „De ce nu sunt consolată decât doar când scriu? Pentru că am fost lovită în instinctul meu de putere“. Renovarea Palatului Mogoșoaia – în fond, o treabă de bărbat – a devenit pentru scriitoare sinonimă cu o verificare a propriilor forțe lăuntrice și i-a sublimat reveriile instinctului și ale dorinței de putere. Ca femeie, nu avea acces la funcțiile publice, ea putând ajunge cel mult șefa unui spital de răniți, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Primului Război Mondial. Să nu uităm că Martha Bibescu a fost crescută într-un mediu în care se discutau lucruri foarte importante pentru țară, deoarece tatăl său a fost un om de stat ce s-a „bucurat“ la moarte de funeralii naționale. Cred că așa se explică dorința ei de a fi confidentul marilor oameni de stat și martorul momentelor decisive ale istoriei. Alături de asemenea bărbați, se iluziona cu ideea că soarta țărilor se află în mâinile ei. Dominând un om, se credea dominând chiar peste un imperiu sau regat.
Palatul Mogoșoaia reprezenta locul unde gazda prezida reuniunile cu o autoritate care nu era opresantă, dar se impunea de la sine. Încântați de arta de a primi, de grația ei naturală și captivați fiind de conversațiile inteligente, puțini din înalții musafiri reușeau să o descopere pe castelană dincolo de aparențele atât de fermecătoare. Cu sensul istoriei în sânge, prințesa a dovedit o mare stăpânire de sine, o facultate de a judeca lucrurile fără să se lase purtată prea mult de pasiune. Palatul Mogoșoaia a devenit un fel de Castel Ferney al lui Voltaire în timpurile iraționale ale beligeranțelor pe care le-a traversat România. Nepurtată de gândul de a construi castele în Spania, Martha Bibescu a mers la Sevilla, Granada și Madrid pentru a replasa anumite episoade din Memorii de dincolo de mormânt în cadrul lor livresc. Cu gândul la idolul său Chateaubriand, scriitoarea a renovat un castel strălucitor la Mogoșoaia, ce i-a luat locul în viața ei celui de la Posada, distrus de flăcări.
Nu trebuie să înțelegem că Marthei Bibescu îi plăcea doar efervescența vieții sociopolitice, unde se bucura de multe aventuri intelectuale și sentimentale. Fugind de orice formă de promiscuitate, fie ea și aristocratică, scriitoarea căuta singurătatea, care îi permitea să viseze și să creeze în pace, iar locul mereu regăsit pentru reculegere a fost castelul de la Posada. Odată cu mistuirea lui în flăcări, au ars hârtii personale, tablouri și obiecte de preț aduse din Persia, dar și-a construit imediat acolo o altă casă. În fața bolilor, accidentelor, asasinatelor, sinuciderilor – mama și o soră s-au sinucis, precum și un văr pe care l-a iubit, dar nu mai mult decât Proust –, Martha Bibescu se retrăgea să-și panseze rănile sufletești în „strâmtoarea“ de la Posada. Tot astfel, rănile exilului și ale bătrâneții și le va obloji în Insula Saint-Louis. În alte timpuri – mai noi și cu ea mai tânără – când ponderea femeilor în partide trebuie să fie egală cu a bărbaților, probabil că politiciana frustrată ar fi candidat la președenția republicii, deși nu cred că francezii ar fi votat-o, la cât de antiaristocrați sunt.
Martha Bibescu a dorit să fie o mare scriitoare și să facă istorie prin „delegație“, cu ajutorul bărbaților apropiați, apoi, vârsta iubirilor fiind trecută, a început să scrie în exil istoria pe care ar fi vrut s-o facă ea însăși. Stă mărturie proiectul de vanitate nobiliară al celor 27 de volume din Nymphe Europe, din care l-a terminat doar pe primul. Scriitoarea s-a înhămat la un proiect cu ambiții hasdeiene, promițând editorului că va trimite spre tipărire un volum pe an, dar avea deja 60 de ani la data perfectării contractului și nu dădea nici semne princiare că l-ar respecta.
Reveriilor voinței de a străluci nu numai prin pietrele lustruite la Palatul Mogoșoaia, ci și prin pietrele prețioase purtate pe îmbrăcămintea personalizată de Casa Dior, se vor curma în ultimii ani ai exilului, când Martha Bibescu a fost nevoită să vândă tot ce avea pentru a supraviețui. De fapt, ea a fost în exil doar în sensul în care nu se mai putea întoarce în țară și nu mai avea un venit asigurat – Franța era, oricum, patria de elecție. Dacă nu pleca din țară la timp, prințesa ar fi fost cu siguranță trimisă la închisoare sau, în cel mai fericit caz ipotetic, ar fi avut soarta aristocrației descrise de G. Călinescu în romanul Scrinul negru. Nici nu știm dacă și-ar fi dorit cu adevărat să revină de pe malul Senei pe acela al Colentinei, chiar dacă s-ar fi putut, în delegația franceză, în calitate de consilier al președinte lui pe probleme legate de România. Și erau foarte multe probleme. Deși spunea că are ochi nu pentru a vedea cu ei, ci pentru a fi văzută, prințesa a văzut multe la viața ei. La 50 de ani de la moarte, Martha Bibescu rămâne o mărturie a felului în care se stinge o lume după apoteoza ei mondenă și literară.