Poetul tînăr are o mare calitate care compensează multe defecte ce pot fi atribuite imaturității. Aceasta este tinerețea însăși. Față de alte arte și genuri literare care par a fi rezervate celor intrați în a doua parte a vieții, poezia beneficiază din plin, dacă autorul are har, de juvenilitatea acestuia.
Andrei Novac a avut abilitatea de a-și publica relativ devreme primele volume și acum, la limita, a opt luștri de viață, arată în poezie o vivacitate compatibilă cu vîrsta „primelor iubiri“, cea în care precocitatea talentului face poetul să-și cheme iubita „în codru, la izvorul…“, să observe că „e-un curcubeu/ deasupra lumii sufletului meu“ ori să se simtă mușcat de o leoaică tînără. Asemenea stări de înaltă vibrație transpar în volumul cel mai recent al lui Andrei Novac.
Nicolae Manolescu caracteriza succint și precis această poezie a juneții: „un parcurs poetic neobișnuit astăzi, o lirică de tip ronsardian, în care accentul cade pe admirația față de frumusețea femeii adorate, asociată cu ideea caducității tuturor celor omenești“. În vreme ce un site destinat vînzării de carte (e sănătos să mai și rîdem) îl prezintă pe poet și volumul său prin astfel de elucubrații, destinate, probabil, vreunui roman de aventuri și preluate cu copy-paste: „O capodoperă care a captivat inimile cititorilor de-a lungul anilor (??). Această carte impresionantă ne introduce într-o lume plină de aventură, emoție și înțelepciune. Fiecare personaj (???) este atent conturat, fiecare detaliu este meticulos înfățișat, iar fiecare pagină ne lasă în suspans și nerăbdare.“
În culmea primului versant al vieții, poetul își afirmă setea de nemurire și de dăinuire prin poezie cu un strigăt vital: „vreau să exist cât mai mult,/ vreau să nu uite nimeni,/ carnea mea deghizată în tine“. El ține să forțeze limitele timpului în enunțuri precipitate, foarte simple și foarte elocvente: „ți-am spus!/ totul fără limită, totul fără timp,/ nu este nevoie să atingi ceva,/ trebuie doar să respiri adânc, (…)/ aceasta este libertatea“. Cuvîntul cheie „libertate“ apare adesea, direct, prin sinonimele sale sau metaforizat.
Un gest de libertate este și acela de a descoperi continuu misterul trupului iubitei, niciodată cunoscute integral: „toate se învață pe de rost,/ mai puțin frumusețea ta,/ peste ea se cuprind/ doar degetele mele“. Avansarea în timp poate aduce înțelepțire în toate manifestările vieții, dar dragostea rămîne un mister și un fapt irațional. Capătul invocat într-un alt text nu există de fapt: „respir frumusețea ta până la capătul ei,/ mă țin cu dinții de toate distanțele dintre noi“.
„Tinerețea“ și „libertatea“, termenii care închid în ei cel mai pregnant poezia lui Andrei Novac, sînt invocați ca rațiuni ale existenței: „că tinerețea a fost o sursă permanentă de luptă,/ singur împotriva tuturor, asta a fost libertatea,/ o sursă permanentă/ din care orgoliul se hrănește“. Poetul refuză părăsirea tinereții și pierderea libertății, dar conștiința că timpul, totuși, trece inexorabil aduce o tensiune în versurile limpezi și în poemele uneori sfidător de succinte.
Senzualitatea survine indirect, aproape fără voie, instinctiv. Cîmpul de maci pe care îl evoca în tinerețea lui poetică, la fel de puternică și ofensivă, Mircea Dinescu nu mai aparține somnului, ci „luptei“ pe care o presupune o încleștare erotică a trupurilor sfîșiate de tandrețe: „tandrețe și întuneric/ pe o plajă cât viața mea/ pielea ta care se joacă cu mâinile mele/ un câmp de luptă,/ un câmp de maci,/ întuneric și lumină/ prin care ochii tăi se odihnesc,/ încăperi care rămân mereu deschise,/ tandrețe și liniște“. Același mod minimalist de a comunica, textul este rupt în imagini esențiale, se realizează în enunțuri decise, bogate în substantive (16 în acest fragment), sărace în verbe (doar trei). Acțiunea e subînțeleasă.
Se pare că, în discursul lui limpede, lipsit cu hotărîre de elemente stilistice sofisticate și de perifraze inutile, poetul se adresează doar sieși, eventual perechii sale, uitînd de cititor sau ignorîndu-l cu o anumită brutalitate. El spune ce are de spus, indiferent la auzul altora, exteriori, care nu au decît să îi perceapă cuvintele și să le ia ca atare: „trebuie să vrei!/ în fiecare anotimp iubești altfel,/ fericirea ta merge desculță/ peste toată viața care a mai rămas“. Niciun moment poetul nu se arată concesiv cu cititorul, nu vrea să-l mîngîie ori să-l flateze, nici măcar să-l delecteze cu imagini care să-i cîștige bunăvoința.
Volumul din 2022 al lui Andrei Novac constituie o culminație a modului său de a înțelege poezia și face, cu totul indirect, un portret al artistului la tinerețe, o ipostază de care el – sfidînd vremea prin afirmarea iubirii – refuză să se despartă.