În ultima vreme, criticul literar de indiscutabilă notorietate Gheorghe Grigurcu, se remarcă prin publicarea periodică a jurnalelor sale non-convenționale. Primul semn al înclinației spre specia diaristică se află, după câteva indicii, în volumul În jurul libertății, din 2002, unde apreciază jurnalul ca un „autoportret în mișcare“ al scriitorului. În răspunsul la o anchetă literară pe această temă, recunoaște că scrie un jurnal, dar recuză formulele univoce simplificatoare de jurnal intim, de idei, de lectură, cronologic ș.a., afirmând în context: „Unicul jurnal interesant cred că e cel marcat prin semnul întrebării“, ca „eufemism al autenticității“. Consecvent în pasiune, la doi ani după al cincilea volum din serie, poetul și criticul publică, iată, voluminosul Jurnal, VI. Însemnările periodice, nu neapărat zilnice, din acest jurnal sunt ordonate în 52 de capitole, unitare prin echilibrul ideatic și stilistic, ignorând cronologia faptelor și reflecțiilor spre a le conferi expresivitate autentică și semnificație sapiențială. Din rarele datări ale textului, deducem că majoritatea provine din intervalul anilor 2018-2020, cu inevitabile rememorări ale trecutului sau trăiri ale prezentului.
Fondul reflexiv al jurnalului este asigurat de diversitatea tematică, de la putere și credința religioasă până la iubire, destin, vârstele ființei efemere și moarte („momentul decisiv al confruntării ființei cu Destinul său“). Deseori, crâmpeiele din realitatea existențială relatate și figurile portretizate se acordă cu rodul lecturilor prin citatele ilustrative. Nu sunt întâmplătoare referințele livrești desprinse din jurnalele unor scriitori, îndeobște români: Mircea Eliade, Mihail Sebastian, N. Steinhardt, Matei Călinescu, Al. Ciorănescu ș.a. Din gândirea și literatura universală, preferați în actul citării sunt (mulți autori de jurnale): Cesare Pavese, Camus, Goethe, Tolstoi, Kafka, Unamuno, Kierkegaard, Nietzsche, Valery, Ortega y Gasset etc. Iar dintre temele abordate cu predilecție se remarcă senectutea, raportul dintre memorie și amintire sau creație și viață, melancolia și tristețea, conștiința morală, supraevaluarea operei unor scriitori mediocri, erosul etc. Cel puțin senectutea, „anticipată de maturitate“ (cum spunea altădată) devine un laitmotiv – aș spune, obsesiv – al discursului jurnalier. Dintre zecile de definiri, rețin doar câteva exemple: „O egală ezitare între a merge ori a sta pe loc. Teama de-a deveni altminteri, teama de a rămâne tu însuți“; „O revoltă în genunchi împotriva vieții, în poziție de rugăciune“; „A te simți tot mai culpabil în raport cu porțiunea de drum tot mai accidentată ce-ți mai rămâne a o străbate“. Arta compoziției este reliefată și prin integrarea aforismului în structura jurnalului. Predispoziția aforistică pare că derivă din concepția lui Emil Cioran, citată ca atare: „Mai mult decât în poem, cuvântul este zeu în aforism.“ Cred că fac parte din paradigma modelatoare și aforismele lui Lucian Blaga, evocat afectiv („Blaga pare a-și fi trăit prematur senectutea. Abia ajuns sexagenar, îmi vorbea despre apropierea iminentului său sfârșit.“). Iar sfera aforismului este lărgită prin transcrierea unor proverbe din folclorul altor popoare. Cu rostul subînțeles de a capta interesul cititorului de jurnale, subiectul confesiv își depășește condiția de intelectual rafinat, îndreptându-și privirea spre existența cotidiană. Părăsește momentan tematica artistică (scrisul, poezia, inspirația, morala scriitorului…) și consemnează curiozitățile lumii contemporane, preluate din gazetele cu profil senzațional sau științific („Dilema veche“, „Click“, „Formula AS“, „Historia“).
Structura plurivocă a jurnalului este consolidată ingenios prin dedublarea autorului. Pe lângă diaristul propriu-zis intervine în discurs Scriptorul („Scriptorul de epocă“ ori „Scriptorul de senectute“), care, asumându-și condiția umilă a scribului, își exprimă opiniile concise despre cel care scrie. Mai expresiv se vădește, însă, ipoteticul alter ego, desemnat cu inițialele A.E. „Confesiunea unui autor implică o participare sacrală a Celuilalt. A unui Celălalt virtual care înțelege și absolvă“ – menționează Gheorghe Grigurcu în alt context. Personajul care dialoghează aievea cu autorul are profilul unui „Celălalt“, înzestrat cu simț critic și polemic, judecând cu luciditate opera confraților din breasla pitorească a scriitorilor. Ironia lui este îndeobște necruțătoare: „Nimic de zis, prozator de nivel mediu, dar megalomania îi joacă feste. Devine extatic în fața unei laude confuz ditirambice, curată beție de cuvinte, emisă de un anonim.“ Ajunge, astfel, să-l considere pe Marin Sorescu „un soi de Topîrceanu al postbelicului“, iar pe Nichita Stănescu „poet major, dar cu un scăzământ la valoare“. În alt context, opinia autorului, critic literar, opinia este mai temperată: „A citi util înseamnă a crede într-un autor. Lectura care nu e o atare credință e un simplu act informativ. A.E. îi atrage atenția, totuși, asupra imaginii sale negative în urbea de adopție: «Așadar, Amarul Târg. Un mediu în care nu doar ești vânat pentru prea posibilele tale slăbiciuni, dar ți se atribuie și altele, în inepuizabil șir (…) Ai devenit un panou de tragere ideal. Confrații locali se pare că au nevoie de o paradigmă negativă, sub ochi.»“
În spiritul originalei sale concepții compoziționale, Gheorghe Grigurcu definește expresiv jurnalul și în volumul recent: „Însemnări disparate care, în pofida captivității fiecăreia în propria sa bulă, încep a comunica discret între ele, asemenea limbajului morse de care se slujesc deținuții aflați în celule despărțite de un perete.“ Este ceea ce a reușit și în Jurnal, VI, realizând simbioza dintre amintiri și confesiunea intimă, idei/ concepții și lecturi modelatoare.