Odată cu volumul datorat doamnei Alis Vasile, avem de-a face cu un demers demn de salutat care adună și comentează întreaga legislație autohtonă (acte normative și administrative deopotrivă) privind spațiul muzeal, patrimoniul cultural mobil și colecțiile de artă. Chiar mai important este faptul că Alis Vasile privește cazul românesc cu raportare la cadrul normativ și administrativ extern, la tratatele și organizațiile internaționale ce guvernează domeniul muzeal și al patrimoniului cultural (pp. 65-110). Scris de o persoană având activitate consistentă în zona muzeografiei, a formării profesionale, dar și specializare în științe juridice (acoperind inclusiv sistemul normativ al Uniunii Europene), volumul vădește o anumită rigoare în ceea ce privește demersul comparatist. Autoarea scoate în evidență deficiențele din legislația românească (mai ales din cea actuală): sistemul normativ de la noi este stufos, fragmentat, cu numeroase norme metodologice, iar suportul administrativ este insuficient (numărul instituțiilor centrale de specialitate fiind foarte redus) (pp. 307-311).
Istoriografia (de artă) avea nevoie de o astfel de lucrare și utilitatea volumului este indubitabilă. Probabil, va rămâne mult timp un folositor instrument de lucru. Există, însă, o dimensiune mai puțin reușită a cărții (la origine, o teză de doctorat), un punct vulnerabil care poate își are originea, în parte, în neglijarea naturii regimului politic și a contextului istoric și social în care au fost adoptate anumite acte normative. A vorbi despre decretul-lege privind organizarea muzeelor naționale din octombrie 1946 (pp. 141-147) și a nu insista asupra obiectivelor etatiste, sovietizante (cu afectarea colecțiilor private) – asumate fățiș de guvernarea coaliției procomuniste care a adoptat-o – este cumva straniu. Miniștri ai Artelor precum Mihai Ralea, Octav Livezeanu și ceilalți factori decizionali care au prezidat procesul de schimbare a legislației muzeale nu au ascuns intenția de a se delimita categoric, inclusiv ideologic, de actele normative „burgheze“ ale anilor 1930. Era aproape obligatoriu ca această tematică să se regăsească în volum, mai ales că vorbim, de fapt, despre abrogarea „Legii N. Iorga“, privitoare la organizarea muzeelor publice (din aprilie 1932).
Alis Vasile pare că pune sub semnul firescului anumite prevederi legale și chiar aplicarea unor acte normative din perioada comunistă, legi specifice unui sistem politic de tip sovietic (pp. 156-160). Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste România nu este atât rezultatul inițiativei unor specialiști (muzeografi, arheologi, istorici de artă etc.), ci este un act normativ care a fost adoptat mai degrabă la dorința lui Nicolae Ceaușescu care miza pe concursul Securității și Miliției pentru punerea lui în practică. Dincolo de prevederi firești, necesare, legea urmărea și să lovească în proprietatea privată artistică și în colecționarii particulari, și poate nu este exagerat să vorbim despre un nou val al tentativei de „naționalizare a artei“, după cel post-1947, de data aceasta sub pretextul „nobil“ al prezervării patrimoniului cultural național. Este destul de greu să analizezi la modul exhaustiv legislația din timpurile unui regim totalitar (sau cu etos totalitar, cum a fost comunismul românesc) fără a vorbi despre adevărații inițiatori ai legii, despre acțiunile duse de Securitate, Miliție și fără a studia fondurile arhivistice de la CNSAS, dosarul „Patrimoniu“, de exemplu.
Autoarea nu a recurs nici la investigații de istorie orală printre colecționarii particulari de bunuri culturale care au fost victime ale descinderilor sau hărțuielilor venite din zona organelor polițienești sus-amintite. Să ne înțelegem: vidul legislativ din perioada postcomunistă este o realitate, dar acest element nu conduce la concluzia că prevederile abuzive ale legii din 1974 erau dezirabile. România avea nevoie de o evidență exactă a obiectelor de artă, dar nu efectuată cu metodele normative și polițienești aflate în dotarea unui regim dictatorial, cum a fost cel de la momentul 1974, condus de un abia înscăunat președinte comunist (de fapt, național stalinist) cu sceptru monarhic.
Rămâne ca în viitor (poate unul apropiat) o nouă generație de cercetători să exploateze și să pună în circuitul public sursele arhivistice disponibile în tentativa de a reconstitui întregul context istoric și politic al adoptării legislației din timpul comunismului și de a sublinia mai clar că fiecare obiect de artă are memoria lui, indiferent dacă s-a aflat în colecții publice sau private.