Primul cronicar literar
În iunie s-au împlinit 110 ani de la moartea lui Ilarie Chendi (1871-1913), considerat de obicei primul nostru cronicar literar. Chendi avea o pregătire filologică temeinică, știa germană și maghiară, îi citise pe Goethe și pe Heine, comentase numeroase apariții de cărți ale contemporanilor săi români, între care cei mai mulți ardeleni, iar ca bibliotecar la Academie, fusese cel dintâi cititor al manuscriselor eminesciene încredințate de Maiorescu lui Ion Bianu. A întocmit pe baza lor, în 1905, o primă ediție de postume ale poetului. Chendi este un critic acid, într-o limbă clară, fără riduri până astăzi, și are o gamă largă de opere recenzate. El însuși își numește recenzile „dări de seamă“. Nu-i lipsește o concepție literară proprie: pledează pentru arta națională și contra simbolismului. Pentru acesta din urmă nu are antene, dar îl comentează pe simbolistul Ștefan Petică în mod remarcabil. În ce privește naționalismul, Chendi e în linia moderată a lui Maiorescu și nu se împacă deloc cu judecățile lui Iorga privitoare la contemporani. Cu tot tradiționalismul lui de sorginte ardelenească, gustul lui literar este mai fin decât al multor alți contemporani. Primul nostru cronicar literar a fost, la câțiva ani după moarte, subiectul unei polemici între Lovinescu și Arghezi (N.M.)
Unde sunt recenziile de altădată?
Horia Gârbea recenzează într-un număr de acum câtva timp al Rl o ediție „cuprinzătoare“ a pieselor de teatru ale lui Fănuș Neagu, alcătuită de Lucian Chișu, din care nu lipsesc comentariile critice din epoca publicării textelor și a punerii lor în scenă. Reiau o parte din comentariile citate în articolul lui Gârbea pentru un motiv simplu, de care vă puteți da seama din titlul notei mele. Pieselor lui Fănuș Neagu i-au fost consacrate numeroase recenzii, ca oricărui scriitor important, dar, în general, prea puțin favorabile. „Fănuș Neagu nu e dramaturg“, scria bunăoară Victor Parhon, pornind de la Paiața sosește la timp. Sau Marian Popa despre Scoica de lemn: „un refuz al realității în favoarea iluziei frumoase care ține de magia exotismului popular“. „Greșeli de neiertat“, descoperă Mircea Ghițulescu într-o altă piesă, căreia Valentin Silvestru îi remarcă „subțirimea acțiunii și a personajelor“. Și așa mai departe. Să nu uităm că recenziile se referă la operele dramatice ale unuia dintre scriitorii cei mai de seamă ai epocii, de ale cărui replici aveau de ce să se teamă recenzenții. Întrebarea mea tocmai de la această realitate pornește: de ce nu se mai scriu astăzi astfel de recenzii obiective și oneste? De ce se tem recenzenții de astăzi de a spune ceea ce trebuie spus, și nu numai despre autori reputați, dar chiar și despre unii fără valoare, promovați de-a valma, în mod iresponsabil? Am menționat mai demult o constatare a unui cititor al Rl: dacă ar fi să ne luăm după aprecierile unor recenzenți, ar trebui să admitem că în România nu mai apar cărți proaste! Am participat recent la două jurii. Am avut ocazia de a constata cât de răspândită și de periculoasă este promovarea prin recenzii „nevinovate“ sau prin recomandarea unor non-valori. Să nu ne amăgim: declinul valorii literare înseamnă declinul criticii. Și invers. (N.M.)
Comunismul din perspectiva securității
„Orizont“ publică în numărul din noiembrie 2023 ample fragmente dintr-o foarte interesantă Conferință rostită de Germina Nagâț (care nu mai are nevoie de prezentare), în 19 octombrie, la Timișoara. Conform spuselor autoarei, Arhiva CNSAS conține 1.600.000 de volume, înșirate pe 28 km, în care se află documente pe care nimeni nu le-a numărat și e greu de presupus că operația va fi făcută vreodată. O observație preliminară a Germinei Nagâț este aceea că dacă legea deconspirării n-ar fi fost promulgată la 16 ani după 1989, ci odată cu Proclamația de la Timișoara, accesul la acest oribil tezaur ne-ar fi scutit de multe din dificultățile întâmpinate în cunoașterea și condamnarea crimelor comunismului și totodată n-ar fi fost permisă perpetuarea unor interpretări greșite, care au avut, între altele, efectul de a-i transforma pe atâția dintre contemporanii noștri în nostalgici ai regimului trecut. Spune Germina Nagâț, cunoscătoare ca nimeni altcineva a Arhivelor CNSAS: „Așa se face că, neavând lustrație, putem număra azi, în rapoartele de activitate ale CNSAS din 2008 până anul trecut, 110 foști ofițeri de securitate care au candidat sau au fost numiți în funcții sau în demnități publice, și pentru care CNSAS a cerut în instanță să se constate încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Colaboratorii civili, pentru care s-a cerut instanței confirmarea acestei calități, sunt și ei bine reprezentați – practic, cu sutele – în special, printre candidați și aleși locali.“ Ei bine, de la această stare de fapt pornesc și se răspândesc ideile greșite despre comunism, prejudecățile, nostalgiile unei populații care s-a dovedit mai ușor de manipulat prin informații contrare adevărului decât prin unele corespunzătoare acestuia. O cauză a fost școala de după 1989: Germina Nagâț își deschide, deloc întâmplător, Conferința cu un citat referitor la Revoluție dintr-un manual de istorie pentru clasa a XII-a. Cele 125 de cuvinte reproduse conțin ca o mise-en-abyme toate aceste interpretări eronate despre 1989. Este evident că viziunea populară despre 1989 este astăzi aceea a fostei Securități. O bună parte a Conferinței identifică, punct cu punct, toate ideile greșite, fake-newsurile, interpretările tendențioase, stupiditățile rezultate din perspectiva, indusă de obicei cu grosolănie, dar uneori și cu subtilitate în mentalitatea concetățenilor noștri. Și mai grav, pe măsură ce generațiile noi se îndepărtează tot mai mult de regimul comunist, puterea de difuziune și de convingere a perspectivei fostei Securități va fi tot mai mare. (N.M.)
Patologie literară
Nu din lipsă de material n-am mai publicat de câtăva vreme rubrica de față. Mai degrabă, dintr-un sentiment al zădărniciei. Tot astupăm găurile, dar șuvoiul „poeziei“ bolnave continuă să curgă nestăvilit. Revista sătmăreană „Cronograf“ ne oferă în numărul 1 (29) din martie (sic!) 2023 câteva mostre peste care n-am vrea să trecem. Nu știm cine este Maria Elena Deac. S-ar spune că e o poetă din zilele noastre. Dacă judecăm însă după versuri, ea pare să le fi scris în secolul XIX: „Și m-am dus, maică, m-am dus,/Pe poteci de gând ascuns/După norii călători,/După corbii răpitori.“ „Poesia mea vine astăzi/din celălalt capăt al planetei“, pretinde Doru Mihai Mateciuc, autor despre care, de asemenea, n-am auzit. Cităm: „11000 kilometri/banane înseamnă bonne anne//unde ești? aoleu! unde ești?/în sufletul tău în sufletul meu/iluzia marină/a unui soare etern.“ La rubrica „Starea de lacrimă – poezia“, Alina Bîrsan ne lasă și ea perplecși în legătură cu starea de imponderabilitate a unor îngeri personali: „Era o stare de greutate, ca niște/fluturi consumându-se în combustie lentă pe un ecran/înaintăm în timpul contractat//Dădeam din aripi mecanice fără să clipim,/căutăm să ne întrupăm în corpuri mai vii și mai/puternice,/ca de exemplu în rădăcina unui copac, alergând.“ Fără alte comentarii. (N.M.)