Ofensiva ideologiei woke a dat naștere, în vremea din urmă, unor reacții critice tot mai numeroase, în România literară, inclusiv. S-au înmulțit cărțile care denunță ravagiile pe care le produce wokismul, cărți apărute în diferite țări europene, dar și în Statele Unite. O prietenă din Belgia îmi semnalează o carte proaspăt ieșită de sub tipar, prezentată – pe coperta a patra – drept un eseu „ce se opune războiului de autodistrugere pe care o bună parte din elita intelectuală îl duce împotriva societății occidentale moderne“. Interesant e că autorul, Bart De Wever, este o persoană publică: e primarul orașului Anvers.
Dintre aceste apariții recente, aleg una care aduce, cred, o perspectivă nouă: cartea semnată de Nora Bussigny și intitulată Noii inchizitori (Albin Michel, 2023). Autoarea este ziaristă, a scris (scrie) pentru „Marianne“ și „Le Point“, are, prin mamă, origini berbere și a avut ideea să se infiltreze, timp de un an, în diferitele mișcări woke, la Paris și în provincie: și-a schimbat înfățișarea, a încercat să pară cât mai „punk“ și, ca să nu se trădeze, a adoptat limbajul și schemele de gândire ale militanților și mai ales ale militantelor în mijlocul cărora se afla. Din punct de vedere literar, cartea are unele stângăcii; autenticitatea experienței trăite, ca și îndemânarea jurnalistică a autoarei sunt însă dincolo de orice dubiu.
Imersiunea în mediile woke îi produce Norei Bussigny o serie de revelații halucinante. Are un prim șoc puternic la o manifestație de genul „gay pride“, numai că acum e vorba de o „pride radicală“. Constată că participanții sunt cuprinși de o adevărată frenezie identitară, dusă până la absurd: „albii“ nu au voie să se amestece cu persoanele „racisées“ (cele care sunt de o rasă diferită; ce bine că, deocamdată, nu avem în românește un termen echivalent!). „Incluziunea“ de care tot vorbesc wokiștii e o iluzie: în realitate, ei practică un segregaționism dogmatic, evitând „mixitatea“, amestecul. A doua constatare privește violența lozincilor și a mesajelor scrise pe ziduri. Ținta principală este poliția, văzută ca un instrument de represiune care comite abuzuri și asasinate nesancționate de sistem. Altă țintă sunt „fasciștii“ („les fachos“), prezenți – s-ar zice – peste tot, inclusiv în mass-media („fachosfera“), așa că la manifestații și la marșuri reprezentanții presei sunt (cu puține excepții) îndepărtați, sub pretext că trebuie… protejați de eventuale incidente. Nora Bussigny nu întârzie să observe contradicțiile acestor mișcări contestatare: „A lupta împotriva rasismului separându-i pe oameni în funcție de culoarea pielii, a propăvădui un regim vegan și a arunca pe jos chiștocurile și alte deșeuri, a denunța o poliție violentă și a insulta forțele de ordine fără vreun motiv veritabil, a face un cortegiu special pentru persoanele cu handicap, dar a-i obliga să se întoarcă acasă pe jos (prin blocarea mijloacelor de transport în comun, n.m. Al.C.), a lupta împotriva privilegiilor capitaliste și pentru imigranți, dar a-i împiedica pe cei care livrează alimente și pachete să-și facă treaba corect…“. Autoarea frecventează diferite „grupuri de discuții“, unde feministe radicale stigmatizează heterosexualitatea și elogiază lesbianismul (e și titlul unei cărți din 2022 a lui Louise Morel: Cum să devii lesbiană în zece etape). Spiritele se inflamează și când e vorba de vălul islamic, în care militantele văd… un simbol al independenței femeii (care e liberă să poarte ce vrea)! Nora merge apoi în „documentare“ la Universitatea Paris VIII de la Saint-Denis. O întâmpină sloganuri scrise pe toți pereții, de genul: „Supraveghere, represiune, violențe: jos poliția și autoritarismul de stat!“. Peste toate, sare în ochi o enormă inscripție: „Transfobia voastră ne ucide!“ O cunoaște pe militanta „anarho-feministă“ Irene Garcia, care și-a câștigat notorietatea după ce s-a plimbat o zi întreagă prin Paris, în perioada când avea ciclu și fără nicio protecție, pentru a sensibiliza opinia publică în ce privește „precaritatea menstruală“. Observă că la cantină și la bufetul facultății toate felurile de mâncare nu conțin carne de porc. Merge la cursurile sociologului Michel Kokoreff, cu tema „sociologia poliției“. Notează denumirile altor cursuri propuse studenților de la master: „Strategii de scriitură a dorințelor lesbiene și queer în literatura contemporană spaniolă“, „Rămășițele unei istorii intersecționale a Europei de astăzi“, „Ecofeminisme, teorii și practici“, „Abordare decolonială a culturii și a comunicării“.
Pentru a evita cantonarea în „parizianism“, se duce la manifestații în provincie, la Dijon, la Rennes, la Le Mans. Toate sunt trase la indigo. Regăsim sloganuri familiare: „Agresor, violator, e rândul tău să-ți fie frică“, „Prea acoperite sau nu destul, doar femeile pot decide asta“, „Poliție națională – Miliție patriarhală“, „Patron, patrie, patriarhat, aceeași rădăcină, aceeași luptă“ (în franceză lozincile au rimă, ar fi însemnat să le acord prea mare atenție dacă le-aș fi făcut să rimeze și în românește). Vizați sunt și catolicii („les cathos“), etichetați drept reacționari (de ce oare numai catolicismul se bucură de un asemenea tratament și nu și alte culte, se întreabă, pe bună dreptate, autoarea). Merge, în fine, la Ivry, în regiunea pariziană, unde se desfășoară o „săptămână decolonială“, sub patronajul… primăriei. Aici delirează alt sociolog, Mathieu Rigouste, vechi combatant anti-poliție. Aflăm că o militantă a fost ostracizată, fiindcă a mulțumit unui polițist care o protejase atunci când fusese agresată. „Fascismul“ își bagă coada și în zona grosofobiei. O militantă care publicase o carte de succes, Gabrielle Deydiet, e declarată „fascistă“ după ce își exprimă dorința de a face o cură de slăbire, pentru ca de la 150 de kilograme să ajungă la 100-110. Fascistă și „grosofobă interiorizată“…
Oricât de ridicole și de aberante sunt ele, faptele relatate de Nora Bussigny reprezintă un semnal de alarmă. Prostia, absurdul și dogmatismul sunt lângă noi.