O carte generoasă

Leonid Dragomir ne oferă ceea ce am putea numi o carte generoasă, întrucât se adresează cu (excesivă?) modestie adolescenților, dar și grație fenomenului pe care îl are în vedere, „interferența dintre filosofie și teologie, […] relația dintre cultură și credință“. Precizând: „Dacă există o unitate tematică a acestui volum, ea constă în aceea că diversitatea lecturilor reflectă multele fațete ale celor două aspirații umane fundamentale: a crede și a înțelege“. Fără a relativiza o zonă sau alta, ci pentru a le proba o posibilă comunicare nu doar speculativă, ci și emoțională. O îmbrățișare a temei cu o dispoziție empatică ce-i insuflă paginile. Evitând limbajul ecleziastic, eseistul relevă un spirit juvenil, condus de o neostenită curiozitate către o multitudine de nume și cărți. Mai puțin ar putea fi vorba de un „don Juan“ al lecturii, cum s-a afirmat, ci de o confesiune cu notă mistică, deschisă spre cititorul cu rol de confesor virtual. Un misticism livresc de ambele părți, corectiv în raport cu limba de lemn în care prea adesea se propagă religia. În privința lui Tolstoi cel excomunicat de Biserica Ortodoxă, e menționată o „(re)convertire“ în conformitate cu individualitatea proprie: „El caută absolutul în multe direcții, de la științele naturii și filosofie la religiile orientale sau de la credința în literatură la identificarea cu viața simplă a poporului rus. Dumnezeul la care ajunge este, după părerea mea, un idol creat după chipul și asemănarea sa“. Berdiaev ar ilustra un „radicalism aristocratic“, deoarece „pe baza acestui principiu de o vechime mitologică însă încreștinat sunt supuse judecății […] mai toate curentele și noțiunile politice ale modernității“, sunt onorate „organicitatea și ierarhismul, fiind deci cel mai conform forțelor cosmice“. Din Heidegger e citată următoarea „afirmație crucială“: „Numai un Dumnezeu ne mai poate încă salva. Nu ne rămâne ca unică posibilitate decât să provocăm în gândire și poezie o stare pregătitoare pentru apariția sau absența sa în crepusculul nostru, căci în chipul Dumnezeului absent suntem noi înșine cei care ne pierdem“. La Jünger, „cel atât de hulit pentru răceala – cuvântul adecvat ar fi estetism – în fața suferinței și a morții“, e vorba „de un optimism mai temeinic decât cel al progresului, care rezidă în încrederea că omul înțeles atât ca individ, cât și ca umanitate are o misiune de îndeplinit, un sens și că «participăm la un mers al destinului până la urmă, plin de coerență, chiar dacă inexplicabil㻓. Romano Guardini e apreciat pentru „încrederea“ sa în „noua lume“, care, „pe fondul unei conștiințe lucide a prăbușirii inevitabile a vechii culturi, are ca temei credința creștină“. Din Olivier Clément apare extrasă opinia conform căreia păcatul epocii actuale constă „nu în sensul de culpabilitate morală sau juridică, ci de «tristețe aducătoare de moarte»“. Nicolae Steinhardt a fost un militant al libertății cu premisă religioasă. „El atrăgea atenția că fără libertatea și curățenia conștiinței nu se poate realiza nici o transformare sau îmbunătățire reală a societății. (…) Nu convertiri spectaculoase le cere Steinhardt intelectualilor, ci să nu-și vândă sufletul. «Contrariul păcatului nu este virtutea, ci libertatea», repetă și comentează el adesea cuvintele lui Kierkegaard devenite maximă de viață“. Mircea Eliade s-a înfățișat, la rândul său, în temeiul unor vaste investigații, în postura unui defensor al lui homo religiosus: „Pe fondul desacralizării galopante, concepția sa capătă un aer dramatic, dacă nu de-a dreptul tragic. Reflecțiile sale privind posibilitatea apariției unei civilizații areligioase, care ar fi totuna cu disparița omului, par privite dinspre vremurile de azi, profetice. Crezul profund al lui Mircea Eliade este cuprins, în opinia mea, în acest pasaj datat 13 octombrie 1962: «omul modern, radical secularizat, se crede și se vrea ateu, areligios, sau măcar indiferent. Dar se înșeală. N-a izbutit să abolească homo religiosus (s.a.) din el: n-a suprimat (dacă va fi fost vreodată!) decât pe christianus (s.a.).“ Iar o anume discreție a lui Andrei Pleșu în raport cu conceptul divinității e astfel adnotată: „Ținta principală a interogațiilor este, uneori implicit, alteori explicit, Dumnezeu. Un Dumnezeu care e de aflat nu într-un dincolo, într-o transcendență mai mult sau mai puțin vagă, ci în miezul fierbinte al lucrurilor. «Dumnezeu, spune o formulare superbă, stă în materia lumii ca siropul într-o cosmică baclava». Într-o asemenea viziune, ce poate părea panteistă, condiția esențială de a-L găsi pe Dumnezeu este detașarea de sine, renunțarea la autocentrarea egoistă“. Dintre autorii mai recenți e scos în evidență Nicolae Turcan, socotit cu bucurie a fi „un gânditor mistic, în înțelesul pe care-l are acest termen în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky“. Nu mai puțin Leonid Dragomir își probează consecvența detașându-se net nu doar de Marx, cel ce a întors pe revers doctrina creștină, ci și de materialismul compact al lui Michel Onfray: „E ușor să-i spui individului că e un punct infinitezimal situat între nimic și tot, dar ce faci cu angoasa care însoțește această «revelație», despre care a vorbit atât de profund Pascal?“. Dar generozitatea funciară a eseistului nostru iese din nou la vedere în legătură cu câțiva autori distanțați de imaginea omului religios. În locul unei tentante polemici, o caritate? De ce nu ? Bunăoară gesturi protectoare în cazul Cioran. Acesta „nu mă mai seducea, însă am simțit imediat că-l iubesc pe acest om fragil și capabil totodată de o mare disponibilitate față de aproapele, de care nu-i văd în stare pe atâția optimiști narcisiaci din «republica literelor»“. Precum și asupra unui dubiu indus de Liiceanu: „Îl caută cu adevărat Gabriel Liiceanu pe Dumnezeu?, m-am întrebat în timpul lecturii și după sfârșitul cărții. N-aș putea răspunde afirmativ, dar nici în totalitate negativ“. Leonid Dragomir: un eminent intelectual, nu în ultimul rând în cheie etică, cu aspirația unei „salvări generale“ din încleștarea epocală progresivă de care avem parte, o „salvare“ în proiecția unei ample extinderi spirituale.