Normalitatea în care mi-ar plăcea să trăiesc

Reiau aici o afirmație a lui Friedrich Schlegel, preluată și comentată de Milan Kundera într-un roman al său, și apoi, prin intermediul acestuia, de Nicolae Manolescu, care a atras atenția asupra ei: „Revoluția Franceză, Wilhelm Meister al lui Goethe și Wissenschaftslehre a lui Fichte sunt tendințele cele mai importante ale epocii noastre.“ Fraza, datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, este neîndoios una fundamentală, căci pune pe picior de egalitate un mare eveniment istoric, Revoluția Franceză, cu două opere literare, o carte de ficțiune, un roman, și o lucrare de filosofie. Reproduc și un scurt pasaj din comentariul amar al prozatorului ceh care compară situațiile, și anume epoca lui Schlegel cu prezentul, în care o asemenea egalizare este de neimaginat, evident, spre paguba noastră, a celor de azi: „…Mai greu de închipuit este că generațiile din urmă ar putea acorda aceeași importanță unei opere de cultură (de artă, de filosofie) și unui eveniment politic pe măsura prăbușirii comunismului în Europa.“ Iar concluzia criticului român are și ea, firesc, același ton de dezamăgire în privința vremurilor noastre.

Dar să ne întoarcem la afirmația lui Schlegel: nu e oare excesiv, și deci eronat, să acorzi aceeași însemnătate pentru societate unor scrieri literare cât acorzi unei mișcări populare de o asemenea anvergură, de un asemenea impact, cum a fost revoluția din anii 1789-1799, care a abolit monarhia și a transformat Franța în republică?

Răspunsul categoric este nu: evaluarea pe care o face autorul, între altele, al studiului Geschichte der Poesie der Griechen und Römer, este corectă și ține de normalitate. O normalitate oricând dezirabilă, și astăzi așadar. Căci, să cântărim: transformările pe care le provoacă în lume o revoluție sunt echivalente cu câștigurile pe care le aduce omenirii și fiecărui ins în parte o mare operă de literatură sau de filosofie. Când apare o carte excepțională, ea schimbă configurația noastră lăuntrică, ne îmbogățim mental, sufletește, gândirea noastră, orizontul nostru imaginar și spiritual, universul nostru ficțional și de emoții se amplifică și se deschide. Suntem alții, mai puternici prin complexitate și mai pregătiți pentru performanțe. Iar atunci când, dimpotrivă, ignorăm cărțile valoroase și pe autorii lor, starea noastră devine deplorabilă, căci sărăcim intelectual și emoțional. Este ceea ce susține Friedrich Schlegel și, pe urmele lui, este ceea ce cred Milan Kundera, Nicolae Manolescu și atâția dintre noi, care aderăm cu modestie, dar cu convingere la acest adevăr.

Dacă am stabilit nivelul de sus al aprecierii de care se pot bucura operele literare, filosofice și artistice în anumite perioade în ochii celor înainte-mergători și limpede-văzători, să ne întrebăm și care este locul pe care-l ocupă în acest moment, la noi, creația literară. Astăzi, ea deține o pondere cu totul marginală și mereu în scădere. Cartea de beletristică nu stârnește decât un interes redus în rândurile publicului, sunt tot mai puțini cei care citesc și, dintre ei, sunt și mai puțini cei care citesc cu înțelegere, capabili să perceapă subtilitățile expresive și să se bucure de ele. Atât în mintea publicului larg, cât și în mintea politicienilor care ne conduc, care ne decid soarta, a prins rădăcini ideea foarte periculoasă că ne putem lipsi de literatura scrisă în limba română și de lectura literară, fără ca acest fapt să însemne vreo pierdere. Când, în realitate, creațiile literare românești de valoare reprezintă calea cea mai sigură care ne stă la îndemână ca să ne definim și să ne protejăm identitatea, specificitatea ca popor.

Oricum, e de reținut interesul tot mai diminuat pentru beletristică, la care se adaugă și alte rele: judecarea literaturii după alte criterii decât criteriul estetic și deciderea ierarhiilor literare nu de către critica literară, ci de către diverse centre de influență, de putere, în care tot ce contează este afilierea la grup, iar nu calitățile literare propriu-zise. Astfel s-a ajuns la o derutantă confuzie de valori, la o stare de haos organizat în care se promovează nimicurile literare prezentate ca mari realizări. Iar literatura română autentică trage să moară sufocată de buruieniș. Sunt nevoit să-l amintesc încă o dată pe Nicolae Manolescu. Acesta făcea următoarea observație: Sunt foarte puțini cei care citesc cu adevărat literatură română în această țară. Nu mai mulți de câteva sute, probabil. Aceștia scriu cărțile, tot ei le citesc odată apărute și tot ei le comentează critic. Cu siguranță, are dreptate.

Ce se poate întreprinde ca să se repare cât de cât lucrurile? Aici, eu am o idee fixă, pe care am s-o tot repet până când, cine știe, odată și-odată, se va găsi cineva care s-o ia în seamă și s-o pună în aplicare. Mă gândesc la un plan național de susținere, de protejare a literaturii române actuale. Văd o conlucrare între trei entități instituționale: Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii și Ministerul Învățământului. Ce contribuție ar urma să aibă fiecare dintre ele? Uniunea Scriitorilor ar trebui să asigure girul profesional, stabilind o comisie alcătuită din zece-cincisprezece critici literari, autorități în domeniu, care să alcătuiască o listă de cincizeci – o sută de cărți reprezentative ale scriitorilor români de astăzi, pe genuri literare: poezie, proză, critică și eseu, dramaturgie. Aceste cărți ar urma să fie publicate de către editurile interesate, cu fonduri oferite de Guvernul României, prin Ministerul Culturii. (Se acordă, am mai spus și reiterez fără să mă feresc de analogii care pot părea „înjositoare“, ajutoare pentru agricultori, programul tomata și altele. De ce nu s-ar îngriji atunci statul român și de hrana pentru creierele noastre asaltate, vai, de atâtea tentații înșelătoare?) Cărțile odată tipărite s-ar cuveni să ajungă în bibliotecile publice și în cele școlare. Prin implicarea și a Ministerului Învățământului, alături de Ministerul Culturii. În fine, aceste cărți, acești autori e obligatoriu să intre în programele de lecturi ale elevilor.

În felul acesta, desigur, nu speră nimeni că s-ar reuși eradicarea răului de acum, a stării de haos despre care vorbeam, cu o scară de valori răsturnată, cu falsuri prezentate drept originale etc. Dar, în orice caz, s-ar mai diminua proporțiile acestui neajuns care ne afectează pe toți, ca o boală a gândirii și simțirii, o boală care va sfârși prin a ne periferiza ca nație, transformându-ne într-o tristă populație a continentului european. Or, avem convingerea că orice demers menit să stopeze sărăcirea noastră culturală e bine să fie încurajat.