„Un secol de istorie armeană, văzut prin prisma femeilor dintr-un orășel de munte, se desfășoară în Simon, noul bestseller internațional al scriitoarei Narine Abgarian. Simon ne atrage într-un vârtej de povești, în care duritatea vieții se îngemănează cu delicatețea iubirii, iar tragicul și sumbrul se întrețes cu umorul și exuberanța“, ne spun editorii volumului marii scriitoare din Armenia, tradus recent în limba română (Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“, traducere de Luana Schidu, 2023). Narine Abgarian a fost în vara acestui an în România pentru a-și lansa cea mai recentă carte. Interviul de mai jos a fost realizat cu acea ocazie.
Vă propun să începem conversația noastră de la personaje. Și anume, de la câteva personaje memorabile din romanul dvs., Simon. Cel puțin două – atât de neobișnuite. Mai întâi: cum moare personajul dvs. principal din cartea cea mai recentă? Cum moare Simon?
Este o poveste reală, cât se poate de documentată. Eram acasă, în Berd, și, la un moment dat a murit un vecin. Mama mea s-a dus să își ia rămas-bun – când a revenit acasă, mi-a povestit că toată lumea era surescitată de cele întâmplate. Vecinul murise în urma unui atac cerebral și i se învinețiseră urechile într-un mod foarte pregnant, iar toată lumea – și în mod aparte și repetat, un grup de femei – nu vorbea acolo decât despre asta. Totul tindea să se transforme într-un fel de tragi-comedie; oamenii se întrebau ce pot face cu urechile. Auzind aceasta, mi-a venit ideea de a scrie o poveste scurtă despre acest episod, despre aceas tă întâmplare ciu – dată. Ei bine, am scris-o și, după ce am scris-o, am început să mă gândesc că toate fe meile care veniseră să își ia rămas-bun de la acest om, proba bil, că țineau la el, pro ba bil, că unele îl iubeau. Trebuie să fi fost un fel aparte de relații între ele și acel om – care nu era un mort, un simplu mort, ci încă un om viu, pe care îl iubiseră. Ei bine, din povestea mamei – reală – s-a născut această dez – voltare, într-un roman despre iubire, a lui Simon.
O să pun această în trebare, dacă vreți, și în tr-un sens filosofic: ce de s coperă Simon când moare? Sigur, nu avem nicio certi tu dine că el descoperă ceva anume, doar acel om care moare știe dacă descoperă ceva sau nu, ci – ce ne dezvăluiți dvs. că ar putea el să descopere?
Moartea nu este o graniță. Moartea poate fi privită și așa: că nu e o graniță teribilă. Ea poate să fie și un instrument de cunoaștere. Iată în ce termeni am construit povestea mea: Simon, personajul principal al romanului meu, își pierde mama încă de când era foarte tânăr. Avea patru ani când a murit mama lui. De fapt, întreaga sa viața și toate relațiile pe care le are – relații mai cu seamă cu femeile! – reprezintă o căutare continuă a mamei sale. Și relația cu soția sa, și relațiile cu celelalte femei pe care le iubește de-a lungul anilor, dar și cu Vardanuș – personajul meu atât de straniu –, toate acestea sunt o căutare neîntreruptă. Și anume: a mamei. O mamă pe care, prin moarte, poate o găsește, poate o regăsește. Sau măcar, prin moarte, găsește înțelegerea faptului că viața reprezintă acest ciclu – a cărei buclă e moartea și invers. Aceasta este, de altfel, și semnificația acelei mări ascunse, despre care e vorba în cartea mea și de care am avut mare nevoie; e ca un lichid amniotic, unul cosmic de data aceasta. E o mare prezență cu noi și când ne naștem, și când plecăm, când murim.
Dar Vardanuș – sașia? De unde v-a venit acest personaj, atît de neobișnuit?
Cineva mi-a spus, recent, și eu nu am fost conștientă de așa ceva, că Vardanuș de aici e, într-un fel, păunul alb din romanul meu anterior tradus și în limba română, Din cer au căzut trei mere. Și unul, și altul – personaje care ipostaziază ideea de miracol. Vardanuș e, în acest roman, purtătoarea de miracol(e).
Așadar: moartea – ca linie a vieții. Așadar: miracolul din vecinătatea noastră. Simon plus femeile sale plus Vardanuș. De unde ați învățat să povestiți? De la cine – mai ales?
În primul rând, de când eram mică, citeam foarte mult. În al doilea rând, era un întreg „clan“ de femei, începând cu străbunica, bunicile, mama – în permanență, ele îmi spuneau povești. Cumva, din toate aceste povești s-a țesut în timp un fel de atmosferă, o materie din care mi-am luat și eu capacitatea de a povesti.
Spune-mi lângă cine stai, ca să îți spun cine ești!
Da, este foarte adevărat.
V-ați imaginat-o vreodată pe străbunica dumneavoastră ținând în mână cărțile scrise de dvs.?
Niciodată nu m-am gândit așa – chiar e o bună provocare, o bună întrebare. De vreme ce m-ați întrebat, o să încerc, oarecum febril, să îmi imaginez cum ar fi dacă…Cum ar fi fost ca bunica sau străbunica mea să fi citit cărțile mele? (zâmbește) Cred că ar fi și critice și, în același timp, s-ar fi mândrit cu mine, ar fi mândre de ceea ce am reușit să fac. Pentru că și-au dorit mereu ca nepoții și nepoatele lor să ajungă să facă ceva important în viață.
Când sunteți o scriitoare fericită și când nu sunteți o scriitoare fericită?
Cred că nu trebuie să merg prea departe, să nu mergem prea departe: un scriitor este fericit atunci când reușește să scrie. Un scriitor se simte neajutorat atunci când nu are nici pornirea și nici posibilitatea – materială – de a scrie. Problema este că acum trăim niște vremuri când se întâmplă atât de multe lucruri în jurul nostru, încât îți răpesc mare parte din putere și din atenție. E războiul din Ucraina, e războiul din țara mea și toată energia ta se duce pe compasiune, pe încercarea de a înțelege ce se întâmplă în lume și îți e foarte greu, efectiv, să scrii. Ca să răspund într-o frază la întrebare: eu sunt fericită când pot să scriu.
„Visând la iubire“ – citez o formulă care vă aparține. Așa fac marile personaje, în mod aparte ale literaturii scrise de dumneavoastră, așa sunt orientate: visează la iubire?
Da, mie așa mi se pare că stau lucrurile. Dorința de iubire, de a iubi și de a fi iubit este ceva extrem de normal, de natural – noi, oamenii, suntem singuri și avem mereu nevoie de cineva căruia să ne destăinuim, cui să ne plângem, pe cine să luăm în brațe. Avem nevoie de cineva care să ne fie aproape, foarte aproape; e ceva atât de firesc. De aceea, iubirea este una dintre marile teme ale literaturii, poate cea mai mare dintre toate. E o temă de neocolit și, totodată, este una dintre marile forțe motrice în literatură. E aproape ca un reflex necondiționat pe care îl avem ca oameni – să visăm la iubire.
Vorbeam mai înainte de relația „graniță“ – „moarte“. Ce fel de graniță e moartea? Și: ce fel de graniță e iubirea?
E ca o expirație și ca o inspirație. Ca și cum inspiri și expiri. Ca un început și ca un sfârșit al vieții. Avem cu toții o frică monstruoasă, puternică în fața morții; ne gândim, cel mai adesea, că după moarte, poate, nu se va mai întâmpla nimic. Dar asta nici nu ne mai privește până la urmă – ideea că după moarte, poate, nu mai e nimic. Avem o mare responsabilitate – să ne trăim această viață, viața care ni s-a dat. Tocmai dragostea e cea care ne ajută cel mai mult să ne trăim viața în demnitate, așa cum trebuie ea trăită. Și atunci, ca să reformulez în termenii pe care i-a privilegiat întrebarea dumnevoastră: poate că dragostea este un fel de punte între viață și moarte.
Ați ales oarecum întâmplător numele acesta – Simon?
Am avut mai multe variante de nume cu care m-am jucat pentru a denumi personajul și chiar romanul. De fapt, trebuie să vă spun că eroul meu nu a avut multă vreme niciun nume. Până la urmă, am simțit că trebuie să fac în așa fel încât să existe o corelare între felul în care este el ca personaj și numele lui. În cele din urmă, am ales să îl cheme Simon, pentru că mi s-a părut că acest nume îl descrie cel mai bine.
În ce sens îl descrie cel mai bine?
E un nume scurt și memorabil – și asta e important. Dacă ar fi fost un nume lung, atunci ar fi fost greu de pronunțat chiar de personaj. Este, în același timp, și un nume frumos, pentru că în mintea mea și cred că nu numai a mea, acest nume se asociază cu un fel de lumină, cu ideea de luminozitate.
Pentru una dintre direcțiile etimologice ale acestui nume mergem la ebraică și înseamnă „a auzi“, „a asculta“. Mai precis: „Dumnezeu a auzit suferința mea“. M-am documentat puțin prin dicționare înainte de a vă pune întrebările din această suită…
Da. E de acolo și personajul meu. E despre toate acestea: știe să asculte, aude într-un fel subtil ce îi spun oamenii din jurul lui, știe să asculte femeile. Suferă… Și poate că Dumnezeu a auzit suferința lui.
E zidar Simon. Putea să fie altceva decât zidar?
Aveți în vedere, desigur, dimensiunea simbolică. Este de luat în calcul și aceasta, nu zic nu. Dar, mai ales, pentru mine, Simon trebuia să fie un om simplu. Cu o meserie din asta simplă, cumva dură, fizică. Un om care construiește. Un om care are mâinile mai groase, cum se spune, mai bătute de muncă. Deși are o inimă destul de blândă, trebuie să aibă un exterior mai dur, cumva ca de golem.
Mai e o altă direcție etimologică – filiera grecească, de data aceasta. „Simos“ – cu alte cuvinte: are nasul pufos…
Da, da. La asta chiar nu m-am gândit.
Vi s-au închis multe uși? O să vă spun imedit unde bate întrebarea mea. Așadar: vi s-au închis multe uși?
Da. De-a lungul vieții mi s-a întâmplat asta de multe ori. Și au fost unele momente când am crezut chiar că viața nu o să îmi ofere nicio nouă ușă prin care să trec. În cele din urmă, am revenit la cuvintele bunicii mele care spunea că atunci când ți se închide o ușă, întotdeauna se deschide alta.
Și atunci: literatura e, pentru dumneavoastră, o ușă care se închide sau una care se deschide?
Aș vrea, desigur, ca ușa aceasta să nu se închidă niciodată pentru mine. Dar, în același timp, fiecare om are o limită în ceea ce face. Și îmi doresc ca atunci când îmi voi da seama că am ajuns la acea limită, să am curajul să închid eu însămi această ușă.
Visați personajele dumneavoastră, măcar pe unele dintre ele? Aveți personaje „de vis“, uneori…
Vă mulțumesc pentru apreciere. De visat, nu le visez. Nu scriu literatura cu visele mele, ci cu mintea mea. Nu visez personajele mele – pe niciunul! – fie pentru că nu mă vizitează în vis, fie pentru că nu mi le amintesc după ce mă trezesc. Ceea ce pot să vă spun e că muzica este cea mai importantă sursă de inspirație pentru mine; muzica pe care, de altfel, o ascult atunci când scriu.
À propos de aceasta: duduk e instrument tradițional în Armenia. Se aude duduk –ul în romanele dumneavoastră? Se aude, vreau să spun, muzica lui în ceea ce scrieți?
Nu știu dacă se aude. Poate că mai subtil, nu în prim-plan. Poate că mai degrabă se aude muzica de jazz. Ascult foarte mult jazz când scriu – și, pentru mine, cel mai important element din acest tip de muzică este persistența și ordinea improvizației. Pe de altă parte, desigur, cititorul este liber să audă orice și dacă se întâmplă cumva ca să audă dudukul, cimpoiul, tobele, atunci așa să fie!
De unde vă vin poveștile despre mare? Mă refer, desigur, și la marea care e la finalul cărții dumneavoastră și care lasă o impresie foarte, foarte puternică. Nu sunt povești obișnuite…
Când mă pregăteam să scriu acest roman, aveam o altă idee: în locul mării ar fi trebuit să apară o arcă. Omul intră în lume pe această arcă și iese din lume tot pe o arcă. Dacă vreți: ca în arca lui Noe. Îmi imaginam pe atunci că ultimul lucru pe care îl vede Simon și despre care o să povestesc eu este o arcă, pe care el trebuie să urce. Mai apoi, după ce am întors pe toate fețele această imagine-idee, mi s-a părut că intru într-o zonă prea plină de patos, prea evidentă și am ales altceva, și anume marea. Am renunțat la arcă și a rămas doar marea. Marea care nu a existat niciodată în locul în care se petrece acțiunea din romanul meu și, totuși, marea despre care toată lumea vorbește. Și pe care toată lumea o simte.
De ce Simon le face daruri femeilor pe care le iubește și anume acele daruri – perlele, flaconul de parfum, medalionul, desenele și așa mai departe? Vă place să stați mult în zona aceasta a simbolurilor, a numerelor uneori, a simetriilor…
Da. Așa este. Pe de o parte, personajele mele de aici, personajele pe care le-am căutat sunt oameni simpli, extrem de simpli; niciunul dintre ei nu se gândește că este personaj de roman, își trăiesc viețile lor simple, banale, ca și cum nu ar exista literatura, ca și cum viață lor nu ar merita să fie pusă într-o carte. Simon e un zidar care știe să asculte. Și vă mulțumesc, încă o dată, pentru sugestia pe care mi-ați oferit-o mai înainte, când am mers împreună la etimologia acestui nume. El știe să asculte – cine știe să asculte, va avea și o putere mai mare de înțelegere. Simon e mai mult decât atât: este un afemeiat care știe să asculte. Și are propria sa concepție despre cum să te desparți de o femeie, așa încât ea să nu rămână supărată pe tine. Așa se desparte el de femeile din viața lui: făcându-le daruri. Le face daruri într-un mod instinctiv, fără să știe că, pentru ele, acestea se vor transforma în artefacte care le transformă viață. De aici, și această deschidere simbolică – pe care o am mereu cu mine și care mă ajută să găsesc soluții romanești la diferite situații, unele, cum spuneți, în chip simetric. Pentru că darurile pe care ele le primesc de la Simon le transformă, pur și simplu, viața. Darurile acelea sunt ca un fel de noduri ale vieții, ca un fel de puncte de cotitură. Într-un fel, Simon însuși este un artefact – deși el nu este conștient de aceasta. Și merg și mai departe, cu ceva care poate să șocheze: eu cred că, într-un fel, noi toți, oamenii, suntem niște artefacte, deși noi nu ne dăm seama de asta.
Așadar, să avem grijă ce daruri facem!
Da, cu nuanța că, după ce facem un dar, darul acesta are propriul lui drum pe care nu prea îl putem controla. Dar, cred că un rol mult mai mare îl joacă providența. Să presupunem așa: azi, dumneavoastră îmi faceți mie cadou o carte. Mâine vine la mine o prietenă, o să o vadă și mi-o va cere cu împrumut. O va citi, o va marca, poate chiar că îi va schimba viața. Cartea aceasta va deveni ceva important, decisiv, pentru ea. În alte cuvinte: nu cel care dăruiește decide, ci, iată, aici doream să ajung, providența cumva. Noi avem o anecdotă, nu știu dacă ați auzit de ea. Un om moare, ajunge în fața lui Dumnezeu și începe să îl agaseze pe Dumnezeu cu întrebările lui. Îl tot întreabă: spune-mi, spune-mi neapărat care a fost sensul vieții mele? Și Dumnezeu îi spune: lasă-mă în pace cu sensul vieții! Și omul insistă. Iar Dumnezeu îi spune la un moment dat: îți mai amintești atunci când aveai 55 de ani, erai la Barcelona într-o cafenea și o femeie te-a rugat să îi dai solnița? Da, îmi amintesc. Ei, ăsta a fost sensul vieții tale!
Marea aceasta din romanul dumneavoastră – este un dar sau e mai mult decât un dar?
Eu nu am un răspuns ultim la această întrebare. Pentru mine, așa cum gândesc acum, marea e o mare mijlocitoare pentru om: pentru ca acesta să se întoarcă în poziția incipientă, în poziția copilului protejat. E ceva, cum să spun, deplin. Te duce cu gândul la fericire, la o împăcare. Sigur, poate să însemne și altceva – și nu e o întâmplare că marea e și la finalul cărții mele.
„Maran“, localitatea din romanul dum neavoastră anterior, în seamnă ceva anume – o pivniță, o pivniță adâncă, pentru vin. Aici, în Simon, localitatea privilegiată – „Berd“ – înseamnă și aceasta ceva anume?
Cuvântul are, și aici, o semnificație foarte precisă. Și anume: cetate. Iubirea – ca o cetate. Viața – ca o cetate. Care vine din mare, care plutește pe mare, care se întoarce în mare. Asta, dacă ar fi să încercăm o interpretare mai sofisticată. Dar în realitate lucrurile sunt – cum se întâmplă de multe ori – mult mai simple. Orașul a fost numit așa, pentru că în apropierea sa se află o cetate veche. De aici și numele său! Orașul este cât se poate de real – și e chiar cel în care m-am născut și eu.
Este un basm ceea ce li se întâmplă personajelor din romanele dumneavoastră sau e ruina unui basm?
E o întrebare grea. Putem să privim și dintr-un unghi diferit: nu sunt convinsă că personajele din romanele mele trăiesc magic, nu cred că sunt actori într-o magie. Personajele mele își trăiesc viața pe negândite – ea curge de la sine. Nu au timp să reflecteze la ce li se întâmplă. Doar atunci când trece mult timp și când privești retrospectiv, îți dai seama că se leagă ceva de ordinul basmului, al magiei. Realizezi că acolo a fost, poate, o minune, că s-a întâmplat ceva magic. Nu caut asta – asta rezultă. De aceea, poate că lumea romanelor mele nu e nici măcar ruina unui basm, pentru că personajele mele nu sunt conștiente de ceea ce li se întâmplă.
„Să rămâi om în orice situație“ – dvs. o spuneți. E un ideal pentru dumneavoastră, dar și pentru personajele dumneavoastră. Ce înseamnă aceasta: să rămâi om în orice situație? Să fii și să rămâi om!
De fapt, aceasta este cea mai grea încercare prin care trece un om. Și înseamnă să trăiești în așa fel încât să nu faci rău nimănui. Să ajuți cât poți de mult. Să fii alături și aproape atunci când cuiva îi este rău. Am enunțat ceva care seamănă a porunci – cred că a rămâne om, a rămâne un om adevărat înseamnă să rămâi în interiorul granițelor trasate de aceste reguli.
Dar de ce e așa de greu „să rămâi om“?
Pentru că nu ai cum să fii om dacă nu faci greșeli. Omul este o ființă imperfectă, iar viața unui om este, în mod fundamental, și o luptă cu sine însuși. Și lupta aceasta nu e deloc una ușoară.
Am greși dacă am spune că literatura dumneavoastră este o ofensivă a tandreții?
Iau aceasta ca un compliment. M-aș bucura să fie așa, m-aș bucura să aduc lumii noastre ceva mai multă tandrețe…
Pentru că tandrețea, delicatețea – ce fac ele lumii noastre? Și absența acestora – ce provoacă, la rândul lor?
Tandrețea, ca o gumă de șters, elimină acele zone întunecate care există în viața noastră. Tandrețea și delicatațea ne ajută mult să fim oameni, să rămânem oameni…
Notă: Anton Breiner – cel căruia autorul interviului și România literară îi mulțumesc – a asigurat traducerea simultană din limba rusă a acestei conversații.
