Spectacolul Gertrude, pe un text de Radu F. Alexandru, montat la Teatrul Național din București de Silviu Purcărete, este o vivisecție despre putere ca o patologie. Este un spectacol dark, cinic, cu un anumit tip de umor negru pe alocuri, ca un fel de repetiție generală la vedere a unui scenariu comasat, care pune în discuție doar temele conflictului și pe cei care sînt antrenați intrinsec, fără niciun alt accesoriu, fără nimic colateral, extrem de direct, cu o tensiune mărită, punctuală. Este o saga de familie, o saga japoneză, decupată în secvențe scurte, intense și ascuțite ca o lamă. Minimalist. Precis. Matematic. Riguros. Cu altă tehnică de emitere a emoției. Cu expresivități multiple a ceea ce numim poker face. O succesiune de tablouri, la propriu – pentru că așa a tăiat și a lucrat regizorul scriitura, și la figurat, foarte dramatică vizual, pentru că pare o istorie exprimată în mai multe fotograme. Ca într-un desen japonez, ca într-un montaj cinematografic, derulat în jurul a ce este esențial pentru subiect. Povestea este spusă sintetic, doar din perspectiva celor care luptă pentru putere. Singurul care se sustrage ei, de la început, este chiar Hamlet. Fragmentele amplifică semnificația fiecăruia, dar și miza părții pentru întreg. Spectacolul este construit secvențial, dintr-o succesiune extrem de ritmată de tablouri, încadrate ca într-un film, pe lung sau pe înalt. Ca o continuă mișcare a diafragmei aparatului. Este ca ca și cum te-ai plimba printr-o expoziție și ai vedea, la rînd, într-o sală, o sumă de picturi sau de fotografii care vorbesc despre aceeași temă, avînd mereu alt protagonist care duce mai departe deznodămîntul, pas cu pas. De departe, pare că ești într-un spațiu al întunericului și că ceea ce vezi se definește în alb-negru, sepia. De aproape, ochiul descoperă cromatici nenumărate pentru o singură nuanță, costume cu detalii și accesorii, dantele, machiaj dincolo de alb-ul feței, lutul de pe un trup, imper fecțiunile altuia. Iar scenograful Dragoș Buhagiar face impecabil această alternare de lupe, de apariții, de schițe mișcate în costume de alcov sau de început de secol al nouăsprezecelea, de voaluri și dantele, de măști. Pe care regizorul își fixează intensitatea disecției și a jocului actorilor. Spațiul sonor, misterios, senzual sau tenebros, compoziții și variațiuni, cu sunete obsesive, recurente este unul dintre cele mai acute create de Vasile Șirli.
Sînt note sau acorduri care mă duc imediat cu gîndul la alte spectacole lucrate cu Purcărete, mă pun în fața unei muzici originale care este vitală pentru un univers amplu, complex, terifiant prin monstruos, dar și fragil ca orice vulnerabilitate umană. Așa cum este și Hamlet aici. Un Hamlet pe care Marius Manole îl duce ca într-o transă. Ca într-o pendulare acrobatică între lumea de aici și cea de dincolo, lumea din jur și cea din mintea care poate să aibă viziuni, să audă voci, șoapte, sentințe. Este o performanță extraordinară a unui actor matur, solid, a unui actor-clovn trist, care face un Hamlet infantil, cum sugerează și piesa, pierdut în sine, nesigur, lovit de erorile de lîngă, pe care le simte, le intuiește, dar nimic nu este clar unui tînăr rătăcit în mintea unui rebel, agitat de fuga declarată de putere și măcinat de lipsa de identitate. Creează cu o ușurință desăvîrșită senzația ubicuității. A îndoielii și a pierderii în verdicte. A neliniștii și a scenelor de abandon premonitoriu ca în suita de Pieta-uri – cu mama, Gertrude, cu iubita, Ofelia, cu tatăl, Duhul. Personaj care aici răstoarnă complet percepția celui regretat peste margini pentru bunătate lui funciară. Este cel care știe. Zeci de ani. O verigă din lanțul puterii blestemate care își ascunde patologicul în spatele ororilor celorlalți. Este ca o nălucă în spectacol, iar Marius Bodochi duce amprenta asta a unei apariții de „dincolo“, cînd scena sălii mari se deschide toată ca să intre Duhul răului, al lașității și al unei tare de familie pe care o proiectează, chiar și cînd se rostește adevărul, exclusiv pe ceilalți. Criza identității, limita între vinovăție și monstruozitate, între adevăr și minciună, trădarea, timpul dilatat care poartă infecția trupurilor dedate plăcerilor, co-existența păcatului în cei ce îl poartă, în cei ce-l cunosc sau nu, deopotrivă, construiesc, etapă cu etapă, o viermuială continuă pe scenă, pe care actorii o duc și de care nu se leapădă nicicum. În negrul „cortinelor“ și în imaginea mereu modificată de diafragma care pune în prim-plan diferiți timpi ai acțiunii, profunzimea este dată de disecția lui Purcărete. În fiecare secvență pe care o desenează, decupînd un cadru sau altul. Uneori se văd doar picioare ce precipită mersul, alteori, doar figuri ce defilează ireal la buza unui paravan. Sînt tablouri cu cîte două personaje, și cuplurile se tot schimbă, cu trei sau scene de grup. Tensiunea are un ritm precis calculat. Dar însoțește întreaga montare, de la început și pînă la sfîrșit, variind doar gradele. Gertrude a lui Claudiu Bleonț este nu doar sîmburele unui fruct otrăvit, ci tocmai personajul care tîrăște obsesia tronului și murdărește tot. Cu mult mai mult decît în piesa lui Shakespeare. Și altfel. Claudiu Bleonț face unul dintre cele mai mari roluri ale sale din teatru. Milimetric. Un travesti desăvîrșit care mi-a amintit de performanța celor de la Cheek by Jowl, compania lui Declan Donnellan și a lui Nick Ormerod. Un travesti pe care Silviu Purcărete îl abordează abrupt, fără modificări de voce, fără deformări și efeminări. Iar Lari Georgescu, Ofelia, înțelege convenția, se străduiește să nu îi depășească granița.
Știam piesa de cîțiva ani. Am remar cat-o la anumite concursuri. M-am întrebat de ce ai citi asta și nu Hamlet? Reducția personajelor, deci și a acțiunilor anexă, însă și, mai ales, multiplicarea montruozității induce o anumită stare analitică. Formulează întrebări care repun sub lupă un mecanism al puterii, alienat grav, încă mai bolnav și crud. Schimbă cîteva perspective asupra surselor conflictelor. Cred că exact aceste verigi ale piesei l-au interesat și au fost determinante pentru ca Purcărete să aleagă acest text. Și să construiască un spectacol, în care intriga este dată de ce nu se vede în intimitatea unei familii, ceea ce durează ani de zile, secrete păstrate pentru unii și prea bine știute de alții, ce nu se intuiește în anumite relații, pentru ca totul să se răstoarne în final, tragic, dărîmînd, ca într-un joc de domino, piesele și întreaga construcție. Deplasarea față de original este ceea ce îl incită pe Silviu Purcărete să construiască spectacolul ca pe o lecție de anatomie a puterii, a patologicului, a perversiunii umane atinse de flagelul autorității, a forței diabolice a celui care trage sforile și face jocul. Personajele sînt Gertrude, Hamlet, Claudius, Ofelia, Polonius, Horatio și Duhul. Dispar toate celelalte, teatrul în teatru folosit pentru a dezvălui crima, deși rămîne cumva, subtil, ideea că înscenarea se face ad-hoc, că asistăm la o repetiție, actorii își controlează textul pe telefoanele mobile sau focalizează lumina pe un anumit moment, un regizor tehnic aduce elemente necesare. Ideea de teatru în artă, fin prelucrată aici, este recurentă în multe din montările de teatru sau operă ale regizorului. De aici și iluzia că ai acces la miracolul pur al teatrului. Spectacolul acesta definește în tușă minimalistă și foarte elaborată în profunzime această artă. Ca în teatrul elisabetan sau în cel japonez, personajele sînt jucate numai de actori bărbați. Travesti-ul este altă temă care traversează constant operele lui Purcărete. Este o forare în masculin și feminin, în raportul dintre ele care solicită, în primul rînd, orice actor distribuit în travesti. Îl duce pe un drum al analizei celuilalt sex, în care observi alte mișcări, alte gesturi, alt ritm, alt fel de a privi, de a purta un costum, un accent. De la Ubu Rex cu scene din Macbeth, unde Valer Dellakeza era Madam Ubu, la Danaidele, unde Coca Bloos face din Danaos un decrepit atemporal, cu bustul gol, în șalvari supradimensionați, cu sînii la vedere, cu barbă, la Furtuna unde Sorin Leoveanu era Miranda, la Faust unde Ofelia Popii este Mefisto, la Corul bătrînilor din Phaedra interpretat de femei, la Don Juan, de la Limoges, unde, în afară de protagonist, toate celelalte personaje sînt jucate numai de actrițe. În felul în care regizorul lucrează cu actorii percepi un laborator, o continuă descoperire a unui potențial și a multiplelor forme în care poate fi expus. Altele decît cele la îndemînă, imediate. Amplitudinea performanței aproape a fiecărui actor este palpabilă în toată rețeaua de fire, de noduri, de alb și negru. Este o miză uriașă pentru un actor să iasă dintr-un fel de școală, dintr-o rutină, dintr-o anumită comoditate de a elibera emoția. Masca, măștile, interio rizarea stării, matematica mișcării, tonul replicii, tonalitatea frazării, alte tehnici pentru mirare, ipocrizie, disperare, suferință, iubire, altă sursă de a compune emoția și registrele ei, cu alte resorturi. Asta am urmărit în montarea aceasta altfel, un alt stil al esteticii regizorului, scenografului, un alt stil de joc.
Spectacolul Gertrude a lui Silviu Purcărete este un poem vizual-cinematografic desăvîrșit. Cu roluri actoricești mari. O disecție rapidă și intensă, un film din cadre esențiale, acelea care numesc visceralitatea păcatului și tenebrele Puterii. O lecția despre anatomia teatrului. A vieții. O saga japoneză în jurul vinovăției. O poveste de o excepțională picturalitate despre puritatea absolută a teatrului ca mister și performanță.
Teatrul Național din București: Gertrude de Radu F. Alexandru. Regia: Silviu Purcărete. Scenografia: Dragoș Buhagiar. Muzica originală: Vasile Șirli. Coregrafie: Florin Fieroiu. Lighting design: Dragoș Buhagiar. Producător delegat: Mădălina Ciupitu. Distribuția: Claudiu Bleonț(Gertrude), Mircea Rusu (Claudius), Marius Manole (Hamlet), Alexandru Potocean (Horatio), Marius Bodochi (Duhul), Paul Chiribuță (Polonius), Lari Georgescu (Ofelia).