Kieran Setiya este profesor de filosofie la MIT (Massachusetts Institute of Technology), având ca domenii principale de interes etica, epistemologia și filosofia minții.Cea mai recentă carte a sa apărută în limba română – Viața este grea. Cum ne poate ajută filosofia să ne găsim calea (Editura Trei, traducere de Radu Șorop) – reprezintă punctul de pornire pentru acest interviu acordat în exclusivitate României literare.
De ce credeți într-o filosofie practică? De ce să credem noi într-o filosofie practică?
Haideți să pornim de la întrebarea dificilă, de la întrebarea profundă. Cred că reflecția istorico-filosofică asupra motivului pentru care trăim are un scop practic. Într-un fel, este perfect logic. De ce credeți că apare întrebarea: cum trebuie să trăim? Răspunsul este: pentru a duce vieți cu sens. Sunt evoluții recente ale gândirii filosofice, din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, despre cum trebuie să trăim, mai teoretice și mai îndepărtate decât întrebarea practică despre cum trebuie să trăim. Să revenim. Eu propun, într-un fel, revenirea la unitatea reflecției teoretice asupra modului în care ar trebui să trăim, însoțite de îndrumări practice. Parțial, acest demers presupune să ne întrebăm cu ce se ocupă filosofia, să respingem niște argumente abstracte ale stilului teoretic din filosofie către o filosofie mai dedicate scopului de a ne spune adevărul despre viața noastră, despre ce trăim ca indivizi și ca societate, acest adevăr fiind menit să ne ghideze viețile. Demersul meu este, într-adevăr, o modalitate de a încerca să revin la ambiția tradițională a filosofiei.
În ce termeni formulați relația dintre filosofia practică și filosofia teoretică?
Când ne gândim la filosofia teoretică, cred că oamenii evocă diverși filosofi ce încearcă să construiască argumente filosofice sau teorii abstracte. Aceea poate constitui un fel de valoare practică, dar un mod oportun de a ne gândi cum ne poate îndruma filosofia în viață este că o mare parte din efortul pus în a construi argumente și teorii se referă la dezvoltarea unor concepte pe care le putem folosi pentru a ne descrie propria experiență. Poate fi conceptul de alienare sau conceptul de ideologie sau ar putea fi, în context politic, așa cum am scris și în carte, concepte precum telic – un proiect, opus conceptului de atelic, care se referă la activități de proces. Vă puteți gândi la filosofia bazată pe argumente și pe teorie ca adesea bazându-se pe o structură care stabilește fundația pentru anumite concepte pe care le putem introduce în viețile noastre, în încercarea de a ne articula propria experiență în anumite direcții. Telos presupune să simți ceva vizavi de viață, să te orientezi pentru a acționa în anumite circumstanțe. Este o modalitate de a pătrunde teoria și argumentele, pe de o parte, și practica, pe de altă parte, prin dezvoltarea unor concepte care permit o descriere articulată a vieților noastre, care dau semnificație vieții noastre și reacționează la acele lucruri care pot fi înțelese.
Când este inutilă filosofia? Când este extrem de abstractă, de teoretică și de ideologică, nu?
Cred că există limite în ce poate face filosofia. Un exemplu este experiența mea cu durerea cronică. Este o limită foarte concretă, viscerală la ce poate face filosofia: nu este anestezic, nu poate face durerea să dispară. Modul în care cred eu că poate contribui filosofia este prin înțelegere, prin auto-consolare. Atunci când ne confruntăm cu lucruri dificile în viață, în societate, ce anume le face dureroase și dificile este neînțelegerea a ceea ce se întâmplă, iar filosofia ne poate ajuta să deslușim acea opacitate. Ne poate oferi consolare inclusiv prin acele experiențe de încadrare, de corelare cu realitățile dificile. Adesea filosofia nu poate schimba direct realitatea, asta e ceva dificil, ca în exemplul cu durerea cronică. Durerea rămâne. Filosofia n-o poate face să dispară ca prin minune. Într-o oarecare măsură, acest lucru poate fi adevărat și în cazul altor lucruri de care ne lovim în viață. Filosofia ne poate oferi îndrumare, însă nu poate vindeca miraculos singurătatea, eșecul, durerea ori suferința. Ne oferă doar un soi de înțelegere, niște orientări despre ce se petrece cu noi în mijlocul acelor experiențe dificile.
Ce e de urmărit cu prioritate în raport cu dimensiunea practică a filosofiei: o carte sau un autor? Altfel spus: pentru o problemă grea, ne ajută mai mult o carte sau un autor?
Puteți explica puțin întrebarea, vă rog?
Care e prima dvs. opțiune când vă confruntați cu o problemă dificilă: un autor sau o carte?
Când spuneți autor, vă referiți dacă mă gândesc la un anumit autor, mai degrabă decât la opera sau la scrierile sale?
De exemplu, căutați soluții la Platon sau într-o anumită carte a lui Platon ori a altui autor?
Înțeleg. Interesant! Mi se pare o distincție interesantă. Cred că ce căutăm în cărțile de filosofie, dar și în memorii sau în alte tipuri de non-ficțiune este personalitatea cuiva. Direcția în care scrie cineva anume. Constat că uneori nu căutăm o carte specifică, cu un sfat anume, ci o viziune asupra lumii sau relația dintre problema noastră și lume. Ambele sunt importante. O parte din motivul pentru care încerc să scriu despre propria mea experiență în această carte și în cea precedentă, Midlife, care este despre criza de la jumătatea vieții este că doresc să integrez ambele componente. Filosofii au teorii, sunt lucruri care pot fi scrise sub formă de argumente, însă filosofii au și un fel de glas. La modul ideal, sunt persoane în care ai încredere, pe care le poți vedea drept o sursă de înțelepciune. Este o chestiune foarte delicată ca un autor să se afle în acea poziție, se simte foarte încrezut. Să fac ceea ce fac, respectiv să scriu cărți menite să ajute oamenii, înseamnă să mă orientez pe mine însumi, să mă plasez într-un fel de poziție de în țelepciune și sunt deosebit de modest în acest sens. Nu consider că rezolv eu problemele de viață. Mă lupt cu ele și sper că, în calitatea mea de autor, ajut persoane confruntate cu dificultățile vieții și că pot înde plini rolul cuiva în care alții să poată avea încredere.
Ce este „malaxorul experien ței morale nemijlocite“?
Am avut eu însumi greutăți în viață și am încercat abordarea filosofică. În calitate de filosof, m-am aflat multă vreme în poziția de a gândi că voi reflecta din perspectivă filosofică la ceea ce trăiesc – aceea a fost o anumită parte a vieții mele. Apoi, într-o perioadă total distinctă a vieții mele, discutam cu prietenii despre ce mi s-a întâmplat. Acele conversații difereau mult față de ce se întâmpla în filosofiile teoretice. Să presupunem că am o dispută cu copilul meu – trebuie să o rezolv? Sau… trebuie, oare, să am copii? Să renunț la locul meu de muncă sau nu? Am o problemă de sănătate și nu știu cum s-o tratez. Prin asta încerc să arăt că genul acela de experiență în care trebuie să trăiesc ori să fac ceva devin urgențe personale și pot fi conectate cu reflecția filosofică. Eu, în carte, construiesc punți între teoria filosofică, pe de o parte, și experiențele concrete din viețile oamenilor, de cealaltă parte. Aceia care îi face să exploreze întrebarea cum să trăiască singurătatea, durerea, suferința, dezamăgirea, infirmitatea – acele experiențe care au textură morală.
De ce nu trebuie să evităm să înfruntăm ceea ce constituie o adversitate pentru noi? Ce avem de învățat, din ce ne e opus, din ce ne e adversar?
E o întrebare foarte bună, iar uneori este perfect acceptabil să eviți să te gândești la dificultățile vieții și să cauți elemente de distragere, consolare în altă parte. Titlul cărții mele, Viața este grea, e ca și cum ai ridica din umeri și ai zâmbi, resemnat, în loc să te încrâncenezi în greutăți cu orice preț. Provocările vieții nu pot fi evitate. Singura modalitate în care o putem scoate la capăt cu ele este descriindu-le cu onestitate. Câtă vreme ne îndepărtăm de adversitate, ne îndepărtăm de posibilitatea de a ne implica autentic în lumea reală, privându-ne, singuri, atât de consolare, cât și de înțelegerea acelor dificultăți, dar și de direcția pe care am obține-o dacă am ști ce reprezintă ele. Mă gândesc că există alternative pentru a înfrunta adversitățile vieții și că acelea trebuie explorate, altfel viețile noastre ar avea mai puțin sens și ar fi mai puțin reușite. Cred că nu avem de ales decât să fim onești în legătură cu dificultățile vieții.
Ce anume considerați că este foarte important pentru a „naviga“ printre adversități? Să zicem, cea mai importantă armă, cel mai important instrument…
O să vă spun două lucruri care-mi vin în minte, esențiale pentru a ne orienta ideile. Primul: distincția dintre fericire și a trăi bine, diferența dintre a simți o plăcere sau o satisfacție, ceea ce nu e un lucru rău. Versus faptul de a te implica în viață așa cum ar trebui, aceasta este distincția operată de filosofie, cum se întâmplă în experimente. Se simulează o experiență, însă subiectul nu știe că este ceva fals acolo și nu se conectează la realitate. Aceeași distincție reiese din dificultățile vieții. Ceva ce recunoaștem adesea în experiența suferinței este un fel de durere care poate fi excesivă, doar că nu ne-am simți mai bine nici dacă n-am simți-o. este un fel de nefericire pur negativă, doar că face parte din viață să trecem și prin așa ceva. Cred că ar trebui să facem trecerea de la strict a ne simți fericiți către situația în care ne conectăm cu noi și cu ceilalți așa cum ar trebui, încercând să înfruntăm realitatea și să trăim bine în acea realitate. Această trecere este principala idee pe care o expun în carte. Nu e ca și cum ni s-ar cere să propunem un singur slogan, ci să înfruntăm dificultățile vieții și este posibil ca fiecare să găsească un răspuns diferit la acele provocări. Al doilea instrument: cred că avem tendința să privim idealizat viața așa cum ar putea fi ea, să ne imaginăm o viață ideală, ceea ce este și nepractic (o imagine care, adesea, nu ne este accesibilă), și de manieră să ne autodistrugă ori să ne autopedepsească. Dacă începem să ne prelucrăm, mental, viața, prin prisma idealurilor așa cum ar fi viața ideală, n-am face altceva decât să înrăutățim situația noastră reală. Sigur, se întâmplă să ne comparăm cu alți oameni și să le atribuim lor acele idealuri, când, în realitate, aceea este o percepție distorsionată asupra vieții acelora, din exterior. Adesea, viața acelor oameni, privită din interior, conține mult mai multă suferință și dificultate decât s-ar observa la o privire superficială.
Dumneavoastră faceți o listă cu mari adversități: infirmitate, singurătate, doliu, eșec, nedreptate, absurditate. 6 teme. În ce sens filosofia are arme puternice pentru a lupta împotriva acestora?
Cred că răspunsul diferă de la caz la caz. Eu nu mă gândesc la filosofie ca dispunând de un instrument care oferă soluția la orice dificultate a vieții. Sunt sceptic că ar exista soluții universale, deși unele s-ar apropia de așa ceva. Stoicismul este prezentat, uneori, ca fiind soluția la toate greutățile, deoarece asta presupune să te eliberezi de ce nu poți controla. Dar nu cred că e bine să te revolți împotriva a ceea ce nu poți controla, să fii furios pe lucruri, deși nu le poți schimba. Nu cred că există o soluție universală la toate problemele, dar cred că filosofia ne poate ajuta descriind fiecare dificultate într-un fel care o face abordabilă. Dar diferă, oricum, de la caz la caz. Să luăm exemplul singurătății. Filosofia ne poate ajuta să înțelegem ce anume este dureros la experiența singurătății, ceea ce presupune să înțelegem valoarea prieteniei și a conexiunii umane, având în vedere că legăturile cu alți oameni reflectă demnitatea vieții umane, este legătura dintre prietenie și recunoașterea morală din partea celorlalți. Modalitatea aceasta de a vedea ce se întâmplă în singurătate ne ajută și să înțelegem de ce este atât de dureroasă, și să simțim că demnitatea noastră de ființe umane nu dispare, oferindu-ne inclusiv îndrumare concretă pentru a gestiona singurătatea. Îndrumarea concretă constă în recunoașterea continuității dintre prietenia apropiată și, la cealaltă extremă, recunoașterea reciprocă, ce ne arată că până și cele mai reduse forme de recunoaștere reciprocă (simpla scurtă interacțiune cu cineva în termeni prietenești) reprezintă forme de valoare în continuarea valorii anulate în cazul singurătății. Este un caz în care cred că descrierea filosofică ne ajută să înțelegem ce anume este dureros la singurătate și are, în același timp, rol de orientare practică, ajutându-ne să constatăm că până și cea mai măruntă interacțiune are o semnificație pe care, altfel, am rata-o.
Pe ce pariați mai mult și mai des: pe fericire sau pe speranță? Ca pitolul ultim al cărții dvs. este despre speranță…
Da. Cred că răspunsul speranță apare la sfârșit. Am început să scriu cartea ezitând mult între cele două și cred că la fel ezită toți oamenii care suferă de boli cronice de orice tip, alte probleme decât dificultățile din familie. Deseori, speranța pare un fel de durere suplimentară. Cu cât speri mai mult într-o schimbare, cu atât ești mai dezamăgit. Într-un fel, dacă renunți la speranță poți să te simți eliberat. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că, deși am renunțat la tratamentul pentru durerea mea cronică, nu am renunțat la speranță, ci am evoluat-o. am evoluat de la speranța în vindecare la speranța pentru a duce o viață bună cu tot cu durere. Acea schimbare reprezintă efectul speranței. Nu este o chestiune de disperare, să te întrebi dacă ar trebui să speri sau nu, ci la ce anume să speri, către ce să-ți îndrepți speranța. Adesea, răspunsul la aceasta nu e vreun soi de fericire supremă binecuvântată, nu speranța că putem renunța la nefericire, ci o modalitate de a o face productivă, utilă sau de a-i găsi valoarea intrinsecă, de a trăi așa cum putem și de a confrunta realitatea. La urma-urmei, cred că uneori putem fi fericiți, în timp ce alte ori doar sperăm la fericire, doar că modalitatea corectă de a spera presupune să recunoaștem chiar și momentele când fericirea nu este disponibilă, momente în care speranța se poate asocia de alte obiecte. Trebuie să găsim căi de a trăi bine în alte moduri, de a ne conecta cu noi și cu alte personae, dar într-un mod plin de sens. De aceea consider că speranța are prioritate față de fericire.
Reziliență și acceptare – o conjuncție foarte potrivită pentru a construi speranța?
Da, cred că da. Într-un fel, tema centrală a filosofiei pe care o explorez este cum arată acceptarea. Cum arată acea acceptare care nu este pasivă? Nu înseamnă că trăim lucrurile așa cum sunt ele ori că nu sperăm sau nu ne zbatem pentru vreo schimbare, ci este vorba despre atenție, un fel de descriere atentă a realității astfel cum se prezintă ea. Acceptarea nu se referă la faptul că cineva dorește sau nu schimbarea, ci dacă acea persoană este sau nu capabilă să vadă lucrurile așa cum sunt ele în realitate, prin prisma dificultăților vieții. Să vezi lucrurile așa cum sunt și, în același timp, să găsești speranța, să găsești un răspuns la întrebarea La ce pot să sper? reprezintă, oarecum, definiția rezilienței. Este capacitatea de a nu visa la cai verzi pe pereți, ci de a vedea realitatea așa cum este, identificând, totuși, posibilitatea a ceva mai bun pentru care să te străduiești.
De ce e bine să revenim constant la limba greacă veche? Ne ajută – nu doar teoretic –, ci și practic, așa e?
Da, este un fapt uimitor. Câte idei pe care eu (și alții la fel) le consider ca dătătoare de sens nu au rădăcini în filosofia greacă din Antichitate? Un exemplu bun ar fi distincția dintre prețul pus pe proiect (activități telice) versus accentual pus pe proces (activități atelice). O astfel de distincție este utilă și ne ferește de eșec în viață. Își are originile în distincția operată de Aristotel între inisis și argea. Aceste distincții provin din filosofia antică. Un singur risc întrevăd aici, la comparația cu filosofia din Grecia Antică, anume faptul de a-i trata pe toți acei filosofi drept guru care transmit înțelepciunea din sferele lor înalte. Să revii la filosofia acelor vremuri presupune să le studiezi serios munca, nu să-i contrazici, ci să observi când ce aveau dreptate și asupra a ce se înșelau. Când revin eu la filosofia din Grecia Antică, demersul ia uneori forma unui dezacord productiv. Am amintit de filosofia stoică, care ne transmite idei importante, dar cred că ceva ridică probleme și ne induce în eroare la viziunea stoică asupra vieții, în special în sensul în care evităm auto-ajutorul în zilele noastre. Aristotel nu cred că se concentra asupra unei vieți de plăcere, ci asupra unei vieți de calitate, în care oamenii erau conectați cu lumea și trăiau bine într-un process continuu, care nu se sfârșește niciodată. Avem multe lucruri profunde de înțeles de aici. Pe de altă parte, Aristotel are tendința să se concentreze într-un mod dăunător asupra idealului, afirmând că da, lupta practică e ceva, însă cea mai bună viață este aceea lipsită de orice nevoie ori greutate. Dar asta nu mi se pare o modalitate bună de a ne concepe viața, nici vreo țintă prea utilă pentru noi. Într-un fel, filosofia antică înglobează multă înțelepciune, doar că, pentru a avea acces la acea filosofie, trebuie s-o privești dintr-un unghi critic, mai degrabă decât ca pe o serie de porunci transmise de sus, de la indivizi mai înțelepți.
Filosofia e o rețetă sau o cale / un drum?
Cred că ultima formulă este mai potrivită. Nu cred că filosofia are vreun plan clar, pe care să-l poți aplica la orice. De altfel, unul dintre riscurile stoicismului este că se prezintă pe sine ca fiind valabil în orice situație. Filosofia este o metodă, ori metoda presupune atenție acordată acelor concepte care descriu situația și soluțiile. Un mod de a te gândi cum funcționează acest lucru într-o carte ca a mea este că eu îi invit pe cititori să nu fie de acord în mod pasiv cu descrierile mele. Eu sper că este exemplul cuiva care încearcă să descrie ce anume este dificil în viață la modul onest, pentru a ne oferi și nouă o cale. Sper ca cititorii să facă singuri acest demers, sper să rezoneze cu lucrarea mea, s-o vadă ca pe o descriere care se potrivește cu propriile lor descrieri despre viață. Și chiar dacă nu se întâmplă, sper să țineți cont și de descrierea mea despre cum este să trăiești suferința ori singurătatea comparative cu ce cunoașteți dvs. Cartea mea este un model de cum ar arăta o descriere atentă a unei experiențe, care să vă ajute să parcurgeți acel drum la rândul dvs. Astfel, eu aș veni să vă redescriu viața din perspectivă filosofică. Vă aduc o reflecție filosofică asupra vieții dvs. – la urma-urmei, asta ajută oamenii să facă față dificultăților. Eu fac acest raționament filosofic în locul dvs. și sper să fie un model pentru alți oameni, uneori fiind de acord cu el, alteori prin mijlocirea dialogului.
Dar este filosofia și o Odisee?
Este, în sensul în care este o călătorie nesfârșită. Una dintre provocările încercării de a duce o viață bună este că nu se termină niciodată. Omul se străduiește perpetuu să ducă o viață bună. Este ceva atelic, după cum am explicat deja. Nu e un proiect pe care îl poți derula odată pentru totdeauna. Nu e ca și cum ai spune: „gata, de-acum nu mai sunt bun, mă pot relaxa, în sfârșit.“ Provocarea de a încerca să fii un om bun și de a duce o viață bună nu se termină niciodată. Presupune să te gândești la țelul tău din nou și din nou, să tot redescoperi dificultățile vieții. Nu poți lucrurile să rămână așa cum sunt. Viața umană nu oferă finalitate. În acest sems, da, cred că filosofia seamănă cu o Odisee. Dar asta, pentru că viața e asemeni unei odisei, o confruntare permanentă cu realitatea. Nu există un punct final în care să poți spune că ai terminat, că ai deslușit toate ițele.
Și ultima întrebare, care e legată direct de precedenta. Ce este sau care este Ithaca pentru un filosof sau pentru un prieten al filosofiei, dacă e s-o considerăm o Odisee?
O să dau un răspuns de filosof la o întrebare care pune sub semnul întrebări întrebarea însăși, sau care este o reflecție asupra întrebării, mai degrabă decât un răspuns direct. O parte din înțelepciunea de a recunoaște provocarea atelică, de proces a faptului de a trăi bine presupune să recunoști că nu există Itaca. Nu există vreun punct final în care cineva să poată spune că a terminat, că l-a atins. Nu asta înseamnă să fii bun sau să duci o viață bună – așa ceva nu are capăt. Viața ajunge la capăt pentru fiecare dintre noi la un moment dat, prin moarte, dar nici moartea nu reprezintă acel tip de sfârșit, nu e ca și cum scopul vieții ar fi să ajungi la final, adică să mori. Viața este doar strădania permanentă de a ne trata pe noi înșine și pe ceilalți așa cum s-ar cuveni. Cred că să recunoaștem că nu există Itaca, nu există punct final pentru o viață trăită frumos este o învățătură filosofică. Într-un fel, este dureros să recunoaștem că nu putem avea pacea la care năzuim.
Așadar, trebuie să continuăm să navigăm?
Da, trebuie să navigăm în continuare, deși apele se învolburează tot mai mult. Nu putem decât să sperăm că apele se liniștesc. Trebuie să ne oprim din navigat doar atunci când viața se încheie prin moarte, doar că nu aceea este destinația noastră finală, ci reprezintă încununarea vieții noastre.
49/2023
