Epoca Junimii e prima din literatura română în care obiceiurile de Crăciun devin subiect de reprezentare și dezbatere. Fiindcă odată cu occidentalizarea se ivise necesitatea reflectării asupra acestor obiceiuri, a căutării „autenticului“, sau, uneori, a unei inventări a tradiției. Pomul împodobit, simbol al vieții în multe culturi, fusese atestat în țările germane din secolul XVI (dar mai mult la castele, apoi în primării și piețe publice), apoi intens popularizat din secolul XVIII, și ridicat de romanticii germani la nivel de monument literar. În secolul XIX a urmat, tot în Germania, o adevărată idilizare a familiei strânse în jurul bradului. Nu în ultimul rând din cauza dezamăgirilor politice, care duseseră în epoca Biedermeier la retragerea în spațiul privat.
La românii din afara Transilvaniei, primul brad împodobit ar fi fost văzut în casa Zincăi Golescu (după cum afirmă „Telegraful român“ la 4 / 16 ianuarie 1897, combătând afirmația Vestitorului românesc, după care întâietatea i-ar fi aparținut Mariei Bibescu, născută Văcărescu, în 1846). Oricum ar sta lucrurile, cazurile au fost izolate. Titu Maiorescu, aflat la Viena, remarcă în jurnal, la 5 ianuarie 1856, ca pe un fapt neobișnuit, bradul împodobit de fiica generalului Gheorghe Magheru: „Pe la ½ 7, merserăm la Alexandrina Magheru; ea serba Crăciunul nostru după ritul german, cu pom verde, erau mai multe dame. Șezurăm până la ½ 11. Acum va fi ¼ 12. Eu o să rămân să studiez pe luni, ca să fiu mâine liber.“ Apoi, în prima zi de Crăciun, părinții săi (care nu adoptaseră bradul) au avut musafiri, petrecând cu muzică, „parte la clavir, parte cu flauta“. Viitorul critic primise o educație severă. La Brașov fusese pus de învățător să stea pe coji de nucă, fiindcă se dăduse pe gheață; iar mai târziu tatăl său, descoperind că are mănuși, i le rupsese, considerând că purtatul lor nu e masculin. Totuși, Ioan Maiorescu aducea, de Anul Nou, familiei „o grămadă de daruri“: „Mie, un portofoi de desemn foarte elegant și unul de bani și un învălitor de cărți“ (12 ianuarie 1856). Școlarul Titu scrie, de sărbători, gratulări, ba în versuri româno-germane hazlii (pentru „fratele Racoviță“), ba în latină (pentru principesa Elena Cantacuzino). Ar vrea să meargă la bal, dar nu îi stă bine vesta, deci rămâne acasă și traduce din Virgiliu. Mai târziu, rămas singur la Viena, la Academia Theresiană, își va petrece trecerea dintre ani scriindu-le alor săi. Și încă mai târziu îi va scrie ritualic, de Crăciun, epistole glumeț-sentimentale soacrei sale din Berlin, amintindu-și cât de călduros fusese primit de familia consilierului Kremnitz, tocmai de sărbători, pe când, aflat la studii, nu cunoștea pe nimeni în Germania. Și-o imaginează deci pe consiliereasă pregătind totul: „Cerule, când te gândești câte ai de făcut! Să așezi bradul, să îl împodobești cu panglici, să legi daruri, să agăți lumânări și să le aprinzi, pe deasupra să descui sertare, să zornăi legătura cu chei; da, n-am ce face: trebuie să capăt un respect teribil față de dumneata, dumneata mamă-mare. Dar să nu divulgăm nimic! Vreau să zic: nimic din daruri.“ În 1882 scrie chiar o poezie pentru copii, intitulată De Crăciun: „Azi e sărbătoare, / Zice-un șoarec mare. / Să mergem la bal, / Nechează un cal. / Ba, hai la șosea, / Latră o cățea. / Numai în căruță, / Zice o maimuță. / Ba eu vreau în car, / Zbiară un măgar. / Da, în car cu boi / Țipă-un pițigoi. / Ba eu în corabie, / Ciripește-o vrabie. / Nu vezi că îngheață? / Măcăne o rață“ etc. Până la urmă, animalele decid că totuși cel mai bine ar fi să rămână acasă. Vorbea, aici, experiența amuzată a criticului, care notase deseori în jurnal cât de mult îl plictiseau balurile.
O trecere similară la obiceiurile de Crăciun germane poate fi reconstituită și la Iacob Negruzzi. Viitorul „secretar perpetuu“ al Junimii își petrecuse o parte din ierni la moșia tatălui său, într-o atmosferă destul de sălbatică, cu vânători, cavalcade și viscole care duceau omătul până la fereastră, încât argații trebuiau să muncească mai multe zile spre a croi o ieșire din zăpadă. Va rememora totul în Din copilărie. Aduceri aminte și impresiuni: „Parcă văd puiul de lup prins de un pădurar și adus la curte plocon de Crăciun. De îndată, lupușorul deveni favoritul copiilor. Care de care îl hrăneau, îl dezmierdau, ba unii îl culcau chiar noaptea la picioarele lor în pat.“ Dar conviețuirea sfârșește tragic, după numai câteva luni; crescând, sălbăticiunea începe să atace orătăniile din curte, sfârșind împușcată de un vătaf.
La Berlin, studentul în Drept Iacob Negruzzi se vădește, în jurnal, mai degrabă un antipod al sobrului Maiorescu, neratând ocaziile de escapade erotice și de beții, dar rămânând, totuși, un sentimental. În 1861, conchide: „Aceste trei zile [de Crăciun] sunt cele trei sărbători mari ale protestanților. Aș spune că ele se sărbătoresc atât de fastuos și pe o scară atât de largă, încât pot într-adevăr să impresioneze“. La târgul de Crăciun, unde mersese cu un coleg pe nume Pietsch: „am intrat în vorbă cu două fete foarte drăguțe. Pe urmă ne-am permis luxul să împărțim copiilor bomboanele cumpărate în cantități enorme de la aceste fete. Într-adevăr, nu există plăcere mai mare decât să fericești pe cineva. Micuții, în majoritatea lor, priveau bomboanele fără nici o speranță, nefiind în stare să-și cumpere nimic. Au fost atât de încântați de micile daruri pe care le-am distribuit, încât și noi ne-am simțit peste măsură de fericiți văzând plăcerea și mulțumirea licărind în ochii lor“. (21 decembrie 1861). Pendulează între dorul de casă, atmosfera de familie din casa preceptorului său Fieweger, și căutarea distracției: „Seara sfântă de Crăciun. Deși, de regulă, într-o astfel de zi îmi trec prin minte cele mai triste gânduri, deși simt mai mult decât oricând despărțirea de părinți și de aceea mă apucă melancolia, în acest an am făcut o excepție. În primul rând, eram atât de buimăcit de beția din ziua precedentă, încât în cele două ore de repetitor cred că am profitat foarte puțin. Pe de altă parte, fiind invitat în această seară la familia Fieweger, m-am simțit foarte bine și am uitat astfel puțin de gândurile rele. Am participat enorm la bucuria celor mici, a băieților și fetelor lui Fieweger, care primiră din toate părțile cadouri din abundență“ (24 decembrie 1861). Petrece sărbătorile jucând de asemenea cărți, cu amicii din corporația Neoborussia, ba joacă și la ruletă, revenind acasă, în toate cele trei zile de Crăciun, abia la șase dimineața. Are loc și un chef oficial cu toți colegii, cu tombolă: „Pomul era drăguț, cadourile de toată frumusețea, băutura excelentă. La tragerea la sorți a cadourilor, am primit o cutie de țigări mare și frumoasă, iar cadoul pe care-l adusesem eu (scrumieră, port-țigaret, cuțit pentru țigări) i-a revenit lui Bosco, care adusese un album fotografic. […] Cheful a fost extrem de plăcut. S-a cântat cântec după cântec, s-au ținut toasturi după toasturi, s-a băut în cinstea tuturora.“ (27 decembrie 1861). Continuă apoi beția într-un local, „ceea ce a avut drept consecință că am fost din nou cu o damă, Auguste Wendlandt, la ea acasă“.
În 1862 petrece tot cu studenții, dar în 1863 ajunge, în fine, de sărbători la Iași, aducând cu sine tradiția bradului împodobit. Jurnalul său ni-l înfățișează pe Costache Negruzzi înnebunit, ca orice gazdă, de pregătirile festive impuse de tineri pentru bal: „De fapt e numai un simplu pom de Crăciun. Dar se va transforma în serată. Pregătirile dau multă bătaie de cap părinților, pentru că tata ar vrea să nu plătească prea mult“. Cu tot stresul, petrecerea reușește: „În dimineața zilei respective, mama era atât de furioasă, cum n-am văzut-o niciodată. Și tata era tot atât de prost dispus. Dacă n-aș fi fost eu de față, totul s-ar fi dus de râpă. Pe de o parte, tata era palid și indispus, pe de alta, mama striga, țipa, plângea, într-un mod îngrozitor și, bineînțeles, fără niciun motiv. Se apropia seara. Pomul de Crăciun fusese pregătit. Totul era gata și oaspeții au sosit. Totul a mers bine. Am stat până la vreo 2 și cred că nimeni n-a plecat nemulțumit. Foarte multă plăcere mi-au făcut copiii, în diferitele lor costume, și la dans, și atunci când se împărțeau cadourile“. (30 decembrie 1863)
Despre obiceiurile românești de Crăciun, Iacob Negruzzi istorisește atât în Din copilărie, cât și în Amintiri din Junimea. Steaua, irozii și teatrul de păpuși fascinau copiii. Mari și spătoși, înarmați cu sulițe de lemn și zdrăngănind din pinteni, irozii soseau împreună cu o stea. Coroana lui Irod Împărat și cei trei crai de la Răsărit (îndeosebi Arapul) îl impresionau de fiecare dată, dar nu pricepea de ce, la plecarea trupei, mama sa le șoptea servitorilor să fie atenți, să nu lipsească vreun lucru din casă. Păpușile aveau subiecte eminamente lumești: „Câțiva mahalagii zdraveni purtau pe umeri o ladă sau o cușmă mare, numită hârzob, ale căror capete se așăzau pe două scaune. Unul din trupă, păpușerul principal, se ascundea în dosul sau sub hârzobul deschis dinainte și luminat cu două mici lumânărele, și spectacolul începea, nu însă fără ca publicul să fie mai întâi consultat dacă dorește să vorbească de-a dreptul sau pe de lături (în Țara Românească, cu perdea, fără perdea.). Firește că totdeauna se cerea să se vorbească pe de lături, căci ceea ce se spunea de-a dreptul era din cale-afară indecent.“ Cunoscând această tradiție, Ion Creangă avea să întrebe, în ședințele junimiste: „pe ulița mare sau pe ulița mică?“, înainte de a povesti anecdotele „corosive“; junimiștii cereau „pe ulița mare“, cea mică fiind rezervată pentru „Convorbirile literare“. Personajele reprezentau tipuri din popor, nelipsind nici stereotipurile naționaliste. Iacob Negruzzi enumeră: Ciobanul cu oaia, Șoarecele și mâța, Vasilache Țiganul, Jupânul Leiba din Târgul Cucului, Turcul și Rusul (care se băteau și câștigau pe rând, în funcție de situația politică) și Napoleon Bonaparte. (Junimistul Teodor T. Burada, care a reconstituit Istoria teatrului în Moldova, descrie însă până la 17 tipuri și le redă chiar cântările, cu note.)
La data când își scria Iacob Negruzzi amintirile, Steaua se mai întâlnea, irozii mai degrabă nu, iar păpușile dispăruseră de tot. Fuseseră, mai întâi, interzise la Iași de către primarul Dimitrie Gusti și locotenentul mitropolitului, la 25 noiembrie 1864, prin Acta păpușilor și a Irozilor ce s-au oprit a nu mai gioca giocuri nemorale în serbătorile viitoare ale Nașterei Domnului Isus Hristos: „Datinile naționale nu constau în giocuri nemorale scandaloase și necalificabile, care se comit prin cântări și acțiuni de cătră păpușari prin casele particularilor și pe străzile publice, încât părinții cu copii, fiice, tinerimea și orice individ roșește la auzul lor.“ Irozii scăpaseră totuși, promițând îndreptare. Dar teatrul de păpuși nu, deși protestase însuși Vasile Alecsandri, în 1865, prin monologul Ion Păpușarul (interesant prin perspectiva lumii ca teatru, dar din păcate cuprin zând, de asemenea, pasaje virulent naționaliste și antisemite): „Lumea-i plină de păpuși / De tot soiul, mari și mici. / Cu surtuce, cu mănuși, / Cu-anteriu și cu ișlici; / Și-ntre ele cât trăiesc / Se alung, se prigonesc. […] / Lăsați-ne-n pace să ne veselim / După obiceiul cel îmbătrânit, / Ca să nu ajungem noi, români, să fim / Un neam trist, cu ură, și posomorât“. Interdicția a durat până în 1879, când Ion Creangă, întâlnindu-se cu păpușarul Ion Hangan, încearcă un revival romantic, cu ajutorul politicienilor din Junimea, după cum își amintește tot Iacob Negruzzi: „ne spuse că în vecinătatea sa, în mahalaua Tătăraș, tot trăiește încă faimosul Ion Păpușerul, care făcuse odinioară deliciile poporului și copiilor. Un alt consiliu comunal, mai respectuos de tradițiile populare, dădu iar autorizație să umble păpușele. După îndemnul nostru și mai ales al lui Creangă, Ion Păpușerul plecă din nou cu hârzobul său prin oraș. Dar zadarnic! Păpușele nu mai aveau atracție ca odinioară. Poate că gustul publicului se schimbase, poate că Ion Păpușerul îmbătrânise, totul este că încercarea noastră de a reînvia lucruri trecute nu a reușit. Asemenea încercări nu prind aproape niciodată.“
Preocuparea junimiștilor pentru teatrul de păpuși avea să se vădească și în gluma pregătită de Nicolae Gane și Petru Missir pentru aniversarea societății, în 1883. Cu ajutorul copiilor lui Gane, care concepuseră păpușile și hainele lor, au prezentat o piesă pentru păpuși în care apăreau principalii junimiști, într-o ședință parodică, descrisă de Gane în Zile trăite: scene cu Bodnărescu, Pogor, Maiorescu, „cei nouă care nu înțelegeau nimic“, pudicul Naum (care dorea versiunea „pe înconjur“), etc. „Un hohot de râs urmat de o mare gâlceavă se stârni între păpuși. Pogor plesni cu perina pe Naum; Naum se repezi la Bodnărescu. Bodnărescu la Creangă; dar acesta, fiind mai tare, mai voluminos, i-a răpus pe toți, le-a impus liniște și a început din nou să le istorisească drept mângâiere povestea lui Ion cel prost. […]. Au mai fost și alți membri care au figurat în jocul păpușelor, precum Miron Pompiliu, șeful caracudei clefăitoare, Iacob Negruzzi sau carul cu minciunele, cum îl poreclea Pogor, reprezentat prin o păpușă mohorâtă cam de coloarea ceaunului, Petru Carp, supranumit excelență, reprezentat prin o păpușă cu titva goală ca un genunche împodobită numai cu trei peri à la Bismarck“.
Creangă era, probabil, junimistul cel mai legat de tradițiile populare. Toată lumea cunoaște isprăvile din Amintirile din copilările, de la colindat (cu popa Oșlobanu) sau tăiatul porcului, precum și aspectele culinare ale sărbătorescului: „bob fiert, găluște, turte cu julfă și vărzare“ de post în Ajun, opulență de Crăciun: „Costițe de porc afumate, chiște de buft umplut, trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire, făcută de casă, tăiete la un loc, fripte bine la tigaie și cu mămăliguță caldă, se duc unse pe gât“. Partea culinară revine și în corespondența cu Eminescu din decembrie 1880: „De Crăciun te așteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales «sarmalele», cari ție îți plăceau foarte mult“. Sau, după ce poetul nu venise la Iași: „Noi, adică Ienăchescu, Răceanu și alți mușterii pentru mâncărică și băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraș, și acolo pune-te din nou masă! a doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui“.
Eminescu (perceput azi ca legat de Crăciun mai ales pentru Colinde, colinde : „De dragul Mariei și-al Mântuitorului / lucește pe ceruri o stea călătorului“) mergea la București, ca și alți junimiști, la petrecerile de Crăciun organizate de Mite Kremnitz, în casa ei din Str. Polonă nr. 23. Se juca, acolo, pe podea, cu fiul amfitrioanei, care primise un trenuleț. Al. Tzigara-Samurcaș, prietenul lui Georg Kremnitz, va evoca în Memorii „nelipsitul pom de Crăciun cu darurile ce se împărțeau, după solemna intonare în cor a tradiționalului cânt: O Tannenbaum, o Tannenbaum, wie grün sind deine Blätter etc. Darurile erau însoțite de bilete cu așa-zise Julklappverse. Între multe alte cărți și obiecte astfel primite, mi-a revenit și albumul în care Tante Mite mi-a scris amintirile ei despre Eminescu.“ E vorba de Amintiri fugare despre Eminescu (1893), precedate de niște versuri-îndemn la fapte bune. Julklapp, obicei german și suedez, consta în aruncarea (sau livrarea prin mesageri) a unei puzderii de daruri, învelite în răvășele cu versuri umoristice, invitații trebuind să-și treacă unul altuia darurile, după indiciile din versuri. Al. Tzigara-Samurcaș reproduce și o parte din ele. În 1881, Titu Maiorescu nota: „Joi 24 dec. Pom de Crăciun la alde Kremnitz, Julklapp, vioi și spiritual. Încântători d-na Rosetti, Teodor R., Anette și Chibici, Slavici (adus novelele lui), dimpotrivă Eminescu și Caragiali, certându-se unul cu altul.“ Sărbătorile cercului junimist bucureștean erau interculturale în privința tradițiilor, după cum reiese dintr-o însemnare a lui Maiorescu din 1880: „La 31 Dec., la réveillon-ul nostru, veselă societate seară la noi, 2 vicleime (1 de pe stradă și apoi al nostru), baroneasa Witzleben cu 2 copii, pictorița d-ra Hitz, consulul Grisebach, Zizin Cantacuzène, Mandrea și d-na, d-ra A. Rosetti, Mite, Wilhelm, Burghele, Popasu, alde Haret, ș. a.“ Mai aveau totuși loc și șocuri culturale, precum cel istorisit de Tzigara-Samurcaș, de care a avut parte diplomatul german Karl Busch, vecin cu Mite Kremnitz, care ceruse versiunea de vicleim fără perdea, neștiind ce înseamnă, simbolic, perdeaua: „Într-adevăr, gesturile necuviincioase ale țiganilor însoțite de cuvinte obscene, din care unele de origine turcească, fiind înțelese de ministrul filolog orientalist, au decis izgonirea vicleimului buclucaș, spre marea noastră dezamăgire.“
E improbabil ca Maiorescu se fi lăsat realmente convins de Petre Ispirescu în legătură cu „nocivitatea“ bradului de Crăciun. Culegătorul de basme, naționalist, a conferențiat în 1882, la societatea Concordia română, împotriva acestui obicei considerat străin și păgân; promovând în loc tradițiile românești, îndeosebi Steaua. Reia discursul și acasă la Maiorescu, în strada Mercur, iar revista „Familia“ din 1882 susține că șeful Junimii ar fi exclamat: „Pe mine m-ai convertit și în casa mea nu voi lăsa să se mai facă!“ Maiorescu era, se știe, un bun diplomat. Conferința lui Ispirescu Despre pomul Crăciunului, publicată în „Convorbiri literare“ (Nr. 9 / 1882), iar în 1886, în broșură, evocă șocul cultural resimțit la vederea primului brad de Crăciun, în casa unui „neamț“ (adică occidentalizat): „Nu mai văzusem decât pe la morți un așa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era. […]. Mi-era milă vedeți d-voastră de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la așa zile mari cum e Crăciunul.“ Mult mai împăciuitor se vădește ulterior Ioan Slavici, care publică în „Minerva literară ilustrată“, la 29 decembrie 1909, Pomul de Crăciun. Istoricul unui obicei, rezolvând problema… indo-european. „Nu e german obiceiul, ci arian“, susține el, fiind „simbolul vieții stăruitoare pe care îl găsim și-n literatura sanscrită și în tradițiunile popoarelor indo-germane.“ Se potrivește, așadar, românilor: „ne reamintim armindenii, brădulețul de la nuntă și sorcova «vesela».“ Mai mult, Slavici lămurește ceea ce-i făcuse pe români să adopte bradul (via francezi, crede el): iubirea și bucuria copiilor. „Noi românii îi zicem bine «pom», iar nu «arbore» de Crăciun, căci ni se prezintă totdeauna încărcat de roade, nu numai mere și nuci, cât și de fel de fel de roade ale iubirii.“
Cu toate acestea, disputa despre brad și tradițiile românești avea să continue, în presă, până târziu, în anii introducerii forțate a lui Moș Gerilă și ai încercărilor de stopare, apoi de laicizare a tradiției. A revenit însă după 1989, dar în alte forme și din alte puncte de vedere: al criticii societății de consum și al celei din perspectivă ecologică.