Impresii, expresii, emoții după Turnirul de Poezie – Alanya 2023

Gabriel Chifu

Alanya, 2023 – câteva însemnări

1. Locul

A XII-a ediție a Turnirului de Poezie: Turcia, 2023, Alanya, pe țărmul Mediteranei, la aproximativ 125 de kilometri de aeroportul din Antalya.

Cetatea a fost întemeiată, se spune, în secolul al II-lea î. Hr., de un pirat temut în regiune, Diodotus Triphon, și a stat mai bine de un secol și jumătate sub stăpânirea lor, a tâlharilor mării, până când aceștia au fost învinși și alungați de către generalul și consulul roman Pompei cel Mare. Situată între Pamphilia și Cilicia, cetatea purta în antichitate numele de Coracesium (în latină) sau Korakesion (în greacă); Marc Aureliu i-a oferit-o Cleopatrei, ca dar de nuntă. După bătălia de la Manzikert, din vara anului 1071, cetatea, cu numele la acea dată de Kalonoros, e cucerită de turcii seleucizi, pentru ca în 1097 să fie reocupată de către împăratul bizantin Alexios I Comnen, în prima cruciadă. Alanya are, așadar, o istorie zbuciumată și își schimbă repetat stăpânirea. Intră în componența regatului armean al Ciliciei (îmi zic că, dacă ar fi mers la turnir, Varujan Vosganian ar fi trebuit să se simtă ca acasă, acolo!…), apoi, în 1221, se întoarce la musulmani, dar a aparținut, vremelnic, și mongolilor, mamelucilor, ciprioților. Din 1471, a făcut parte din Imperiul Otoman.

Orașul se află așezat pe un promontoriu. S-au păstrat impresionante vestigii din istoria atât de schimbătoare a așezării: cetatea Alaye, construită în secolul al XIII-lea de conducătorul seleucid Alaadin Kaykubat, cu un zid de piatră lung de 6,5 kilometri, cu 140 de turnuri și 20 de cisterne (rezervoare de apă), sau Turnul Roșu, de formă octogonală, ridicat pe la anul 1226. Clima e blândă, țărmul are plaje întinse, orașul pornește de jos, de la nivelul mării cu apă limpede, și se cațără pe coastele munților Taurus, care-l străjuiesc semeți și înverziți. Aceste condiții naturale deosebit de prielnice au transformat Alanya, în doar douăzeci de ani, dintr-o localitate modestă într-un oraș cu peste 400 de mii de locuitori, un spațiu citadin dinamic, vibrant, în care farmecul oriental se împletește cu o remarcabilă arhitectură de tip occidental. Alanya a devenit o stațiune turistică extraordinară, cu zeci și zeci de hoteluri răspândite pe litoral.

Dacă e să comparăm, Alanya se dovedește a fi cel mai frumos loc din întreaga provincie Antalya, un oraș-stațiune care, la propriu, nu-și mai încape în propria vatră, debordează în alte nenumărate stațiuni-satelit, ce se întind pe zeci de kilometri, ca mărgelele pe ață, într-o salbă care începe la Okurcalar, în Vest și se termină la Mahmutlar, în Est.

În Alanya, într-un hotel extrem de ospitalier, s-a desfășurat concursul nostru. Am admirat spațiile verzi incredibil de bine îngrijite din parcul imens al hotelului, care se întindea pe mai multe hectare, și m-am gândit cu părere de rău la scuarurile dezolante din centrul Bucureștiului. Ce ne lipsește oare de nu suntem în stare să facem ceea ce s-ar cuveni să facem sub aspect edilitar, iar alții, cum se vede, reușesc cu brio, undeva în Asia Mică, într-un resort de vacanță, nu în Capitala unui stat UE?

Rezultatele concursului se știu. Dar dincolo de concurs și de rezultate, dincolo de celelalte activități culturale de cunoaștere a zonei, dincolo de discuțiile cu poeții turci și de proiectele propuse (o antologie de poezie turcă în limba română și alta de poezie română în limba turcă), eu am reținut din această călătorie (și o consider ca fiind, probabil, cea mai prețioasă izbândă!) o stare specială de comuniune, care s-a creat între participanți, atâția oameni foarte diferiți între ei, care, însă, au în comun încrederea în poezie. Cine sunt eroii acestei inefabile întemeieri? Sunt pregătit să răspund.

II.Oamenii din grupul nostru

Ioan Radu Văcărescu, transformând, printr-o admirabilă schimbare de semn destinal, o dure ­roasă experiență de boală fizică într-o tulbură toare construcție textuală; însoțit de distinsa lui soție.

Grupul celor trei poeți brașoveni, de nedespărțit, fiecare cu personalitatea și cu farmecul său distinct, care, prin punere laolaltă, dădeau mai mult decât suma părților: Adrian Lesenciuc, sobru, lucid, inteligent, pătrunzător; Laurențiu-Ciprian Tudor, plin de vervă și expansiv; Cristian Muntean, de o delicatețe puțin obișnuită.

Savu Popa, arătând o contaminantă energie a tinereții, de care aveam nevoie.

Adrian Alui Gheorghe, un meșter de seamă al expresivității literare manifestate pe felurite paliere textuale; evident, împreună, ca peste tot, cu soția lui, încât ei dau impresia de doi-ca-unu.

Ion Cocora, minunat poet, care ilustrează convingător ideea de tinerețe fără bătrânețe (și el are în soția lui un aliat care-l ajută să câștige tot felul de bătălii, inclusiv pe cea cu timpul).

Flavia Adam, cu poeziile sale de un lirism autentic și atât de decentă ca prezență.

Cosmin Andrei Tudor, cu adevărat fericit, o făptură evident amplificată (un fel de ridicare la puterea a doua), tot așa, prin combustia datorată tinerei sale tovarășe de viață.

Emilian Iachimovski, însingurat și enigmatic, o surpriză plăcută prin calitatea versurilor sale. Miruna Drăghici, discretă, dând mereu impresia că se află în alt loc decât ar vrea să fie.

Liviu Capșa, de două ori admirabil: și prin vocația literară, și prin vocația camaraderiei, a prieteniei fără patimă și pizmă.

În afară de aceste douăsprezece personaje centrale, poeții, au mai fost la Alanya, așa cum s-a anunțat, și alți scriitori, membri ai juriului, organizatori, care au avut și ei rolul lor, în chip neîndoios unul apreciabil. Ar merita, desigur, să fie portretizați într-o frază sau măcar într-o propoziție. Însă m-am întins prea mult la vorbă. De aceea las pe altă dată continuarea.

 

Flavia ADAM

Un turnir crème de la crème

Vineri, 13.10. 2023, cu câteva minute înainte de ora 21, am părăsit orașul meu natal, Târgu Mureș, îndreptându-mă spre Aeroportul Internațional Henri Coandă, din Otopeni, unde aveam să-i reîntâlnesc pe câțiva dintre oamenii dragi mie, oameni pe care îi respect și cărora le sunt recunoscătoare, oameni aparținând lumii literare contemporane, oameni pe care i-am simțit întotdeauna aproape nu doar de pulsul poeziei, ci și de inima mea, oameni care m-au susținut, m-au încurajat, mi-au fost alături necondiționat și au avut încredere în potențialul meu literar și uman.

Faptul că locuiesc la aproximativ 360 km de capitală, intervalul de 5-7 ore, necesar parcurgerii acestei distanțe, dar și profesia de care sunt legată, sunt factori care îmi permit destul de rar participarea la evenimentele literare sau la acțiunile filialei, așa că, de câte ori reușesc să găsesc o soluție pentru a putea fi prezentă, atitudinea mea nu poate fi decât una de entuziasm.

Cu gândul la turnirurile anterioare, desfășurate în Spania, Bulgaria și Grecia, la care participasem în anii precedenți și care îmi oferiseră experiențe literare inedite, în cadre care de care mai spectaculoase, cele câteva ore au trecut mai repede decât mă așteptasem și, trăgând după mine un troller maro, dar și încă purtând masca de care nu mă dezlipisem toată săptămâna, de teamă să nu fiu contaminată cu vreun virus de sezon și să nu mai pot pleca, am pășit în aeroport.

Ajunsesem prima și cu o oră mai devreme decât estimasem, așa că am avut timp să îmi dezmorțesc picioarele și să mă delectez cu o cafea. Unul câte unul, de după ușile de sticlă, au început să apară și ceilalți membri ai echipelor filialelor București, Sibiu și Brașov, precum și membrii juriului: Cristian Pătrășconiu, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon și Dan Cristea – președintele juriului.

După saluturi, zâmbete, îmbrățișări amicale și prezentările de rigoare ale celor câțiva participanți pe care încă nu îi cunoscusem până atunci, ne-am încolonat cu toții, pentru formalitățile de îmbarcare. În timp ce primele raze decupau norii, mâzgălind cerul într-un roșu-vinețiu fabulos, avionul companiei Tarom își începuse deja coborârea spre aeroportul din Antalya. După aproximativ două ore și jumătate, parcurse cu autocarul agenției de turism Tez Tour, în jurul amiezii, ne aflam pe malul Mediteranei, în minunatul Labranda Alantur Resort, din Alanya, în care aveam să fim găzduiți pe parcursul celor șapte zile ale desfășurării Turnirului de Poezie.

Alanya, spațiu peninsular, este o importantă destinație turistică, mărginită de plaje, hoteluri, restaurante, dar și de coaste stâncoase, acoperite  de păduri. Pe alocuri, la țărm, se află, pe lângă cele două golfuri largi și portul aferent, și alte mici golfuri, iar în stânci sunt decupate grote sau peșteri, cum ar fi și Damlataș, o peșteră parcă desprinsă din povești, cu stalactite și stalagmite formate în urmă cu peste 20 000 de ani, cu umiditate de peste 90% și temperatură constantă, având, din punct de vedere terapeutic, efecte mirculoase. Orașul ridicat în trepte, pe coasta muntelui, găzduiește și cea mai spectaculoasă fortăreață, dar și biserica bizantină, închinată Sfântului Gheorghe, vestitul Turn Roșu și castelul, toate reprezentând puncte de atracție irezistibile, pentru turiști. De asemenea, nu e de ratat nici vestitul Green Canion, care poate fi explorat în cadrul unei croaziere pe lacul de un verde irizant, înconjurat de Munții Taurus, pe versanții cărora pot fi observate, într-un spectacol luxuriant al naturii, salturile caprelor negre. În plus, turiștii care nu se tem de temperatura mai scăzută a apei, sunt liberi să plonjeze și să înoate în liniștea de smarald al lacului, cei care nu își asumă riscul, putând să aibă parte de alte activități relaxante, precum pescuitul. Eu fac parte din a doua categorie, desigur. Deși momeala din cârligul undiței mele, o biluță de chiflă stafidită, n-a atras nici măcar un peștișor, tot m-am ales cu o fotografie care dovedește că am încercat. Fără folos, dar aceasta este altă poveste.

Păstrând în memorie și în spațiul de stocare al telefonului amintirea locurilor splendide pe care le-am vizitat, revin la scopul călătoriei noastre: Turnirul de Poezie. În primul tur, cele două echipe, echipa Filialei București – Poezie, formată din Liviu Capșa, Ion Cocora, Cosmin Andrei Tudor, Emilian Iachimovski, Miruna Drăghici și subsemnata, Flavia Adam, alături de echipa mixtă a Filialelor Brașov și Sibiu, formată din Adrian Lesenciuc, Laurențiu Ciprian Tudor și Cristian Muntean, respectiv Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe și Savu Popa, au avut sarcina de a recita poeme din creația proprie, nepublicate în volum. Al doilea tur al concursului a cuprins recitalurile celor șase poeți rămași în competiție: Liviu Capșa, Ion Cocora, Emilian Iachimovski , Adrian Lesenciuc, Ioan Radu Văcărescu și Adrian Alui Gheorghe. În al treilea tur, au fost desemnați patru finaliști, în loc de trei, doi dintre aceștia având punctaje egale: Ion Cocora, Emilian Iachimovski, Radu Văcărescu și Adrian Alui Gheorghe. Ziua premierii a adus și numele câștigătorilor Turnirului de la Alanya, cununa înmânându-se poeților Radu Văcărescu și Adrian Alui Gheorghe, premiul special fiindu-i alocat poetului Emilian Iachimovski. Totodată, a fost anunțată și echipa câștigătoare, stabilită în funcție de punctajul total al fiecărei echipe, după primul tur al turnirului: echipa mixtă Brașov – Sibiu, aceasta urmând să concureze, la viitorul turnir, cu o altă echipă a unei filiale din țară. Tot în cadrul încheierii festive, a avut loc și recitalul tuturor poeților prezenți la turnir, fiecare dintre aceștia citind câte un poem.

Un alt moment important a fost reprezentat de întâlnirea constructivă cu poeții turci, în cadrul căreia s-a discutat despre situația literaturii din cele două țări, locul ocupat de revistele literare, existența sau inexistența poeziei contemporane în școli, piața de carte, dreptul de autor, timbrul literar, importanța autorilor, în societate, stabilindu-se și o colaborare ulterioară, în ceea ce privește activitatea de traduceri și găzduirea unor selecții din operele autorilor turci, în revistele literare din România.

Dincolo de spiritul de competiție specific oricărui concurs, ne-am bucurat cu toții de poezia valoroasă, de masa rotundă cu autorii turci, de oamenii de înaltă calitate, de serviciile ireproșabile, de soare, de apusuri mirifice, de valurile Mediteranei, de specificul culinar, de iepurașii și de pisicuțele inteligente din complex, dar și de atitudinea pozitivă a întregului personal al resortului.

Felicit premianții și echipa câștigătoare, cu convingerea că au meritat această recunoaștere, dar și pe colegii mei, cărora le mulțumesc pentru toate edițiile în care am luptat împreună, alături de cel care ne-a susținut, căpitanul echipei, Horia Gârbea. Le mulțumesc, de asemenea, și membrilor juriului, a căror misiune nu a fost nici pe departe una ușoară, pentru răbdarea de a ne asculta și de a evalua cu responsabilitate și cu obiectivitate, atât cât e posibil în poezie, textele noastre.

În mod firesc, cel mai mare câștig nu a fost al participanților, ci al Poeziei, așa cum s-a întâmplat la fiecare ediție.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Alanya, o poveste cu pirați, poeți și lauri pentru toată lumea

Prima informație cu adevărat tentantă, pe care o primești despre Alanya, de pe Internetul Tuturor Lucrurilor, este o referință la celebra Cleopatra, care a avut, cîndva, o proprietate în acea provincie, mai bine zis, o plajă. Și dacă spui Cleopatra, imediat mintea (și inima) face asocierea cu Marc Antoniu, cu dragostea și risipirea prin iubire, cu ceea ce are mai frumos viața dintotdeauna. Ghidurile turistice nu pot ocoli această poveste, ești invitat să petreci zile și nopți de neuitat în locul în care regina Egiptului înota sub privirile arzătoare ale lui Antoniu, care îi oferise plaja ca dar de nuntă. Dacă te duci mai departe cu investigațiile, descoperi alte „adevăruri istorice“, între care faptul că este puțin probabil ca regina Egiptului să fi ajuns în zonă ca să zăbovească, să înoate, că declinase primirea darului de nuntă din motive de distanță, sau chiar că nici nu îi (prea) plăcuse, de fapt. Cîrcotelile istoricilor sunt neglijate, spre lauda lor, de localnici, de influencerii de turism, de ghidurile turistice, de mintea vizitatorilor chiar. Pentru că nu este puțin lucru să îți imaginezi că te-ai scăldat în apa în care, cu ceva milenii în urmă, se scăldase Cleopatra, ceva din tulburarea inimii și sufletului ei se transferase, probabil, mării, peisajului. Mai mult, poți face un selfie cu indicatorul spre plaja Cleopatra, cu o reclamă de pe fațadele pavilioanelor din lanțul hotelier Cleopatra, în timp ce servești cocteilul Cleopatra, cumpărînd o mulțime de obiecte (inutile?) care poartă drept emblemă numele reginei Egiptului.

A doua informație, pe care o găsești pe internet, speculată turistic cu o oarecare (și firească) agresivitate, este aceea că Alanya a fost un ținut ocupat cîndva de pirați, care s-au succedat aici după cum au reușit să se impună în luptele (cinstite!) inter-piraterești. Primul pirat care a și fondat cetatea Alanya, cu două secole înainte de Hristos, a fost Diodotus Tryphon, iar istoria consemnează faptul că, timp de un secol și jumătate, Mediterana a fost sub controlul piraților, cu baza în ceea ce numim azi Alanya (pe atunci, Coracesion, în latină, sau Korakesion, în greacă). De hac le-a venit piraților împăratul Pompei, la anul 67, î.Hr, care, enervat la culme, a scufundat toate corăbiile acestora, apoi le-a inventariat comorile, cele care nu erau încă ascunse prin peșterile din jur. Acest amănunt, cu dosirea comorilor în peșterile din preajmă, ne-a făcut să ciulim urechile, am vizitat una dintre ele, Damlatas sau „Peștera plîngătoare“, însă nu ne-a fost dat să găsim vreo comoară. Dar povestea cu pirații este exploatată cum nu se poate mai bine de localnici, care îţi propun croaziere în jurul promontoriului stîncos, pe corăbii de lemn, cu pînze negre, stindard cu cap de mort şi oase încrucişate şi echipaj din care nu lipseşte piratul cu banderolă neagră pe ochi. Evident că am urcat și noi pe o asemenea corabie, numită Grand Troys, pentru rigoare, pirații au fost însă miloși și nu ne-au luat (chiar) tot ce aveam la noi și de pe noi, s-au mulțumit cu cinsprezece euro per persoană, exact plata biletului pentru o croazieră de o oră prin golful numit, firește, Cleopatra.

Ce caută poezia la Alanya între aceste două repere? Poezia se caută pe sine, indiferent unde se manifestă. Pentru că Poezia a rămas aceeaşi inutilitate frumoasă, fără de care scopul în sine ajunge un adevărat scop fără de sine…! Pentru că poezia este sinele scopului, nu-i aşa? Cu doisprezece ani în urmă, cînd a fost inițiat acest proiect, de către Gabriel Chifu, prin care poeții români pot să se confrunte între ei în afara spațiului obișnuit, de acasă, puțini au fost cei care au intuit sensul și capacitatea unui asemenea concurs (turnir) de a motiva poeții să facă din călimară spadă și din metaforă pegas. Astfel, vreme de 12 ani, peste două sute de poeți români au intrat în competiție, cîțiva, vreo 16, au primit laurii turnirului, alții, peste 30, au primit premii speciale. Poate intra poezia, cea care are adesea consistența fulgului sau a păpădiei, în concurs? Răspunsul vine din afundurile istoriei, de pe cînd olimpiadele clasice debutau cu concursurile poeților care primeau lauri exact ca atleții. Un Pindar aureolat la Olimpiadă, la fel ca Usain Bolt, este o imagine cît se poate de insolită și, în această logică, firească.

Care este avantajul ca o competiție/ turnir de poezie dintre poeții români să se desfășoare pe pămînt străin? Dispar tribulațiile obișnuite ale locului, impuse și induse de atmosfera „pur românească“, ar fi răspunsul imediat. Spunea cineva, în perioada interbelică: „Dacă printr-o calamitate poporul român ar dispărea și ar veni altă populație în spațiul carpato-dunărean, s-ar transforma tot în poporul român. Să fie o fatalitate?“. Da, această „fatalitate“ este evitată, la sfîrșitul competiției, călătoria într-un spațiu, adesea mitic, din Europa sau de aiurea, este un premiu sigur pentru toți participanții la turnir. Lucrul este verificat de doisprezece ani.

Ghida de ocazie, din partea firmei angajate, care trebuia să ne facă Alanya intimă, moldoveanca Nadejda, care nu a prea înțeles ce treabă avem noi pe acolo cu poezia, ne-a explicat că în acea zonă, impregnată de „interese turistice“, singurele lucruri care contează sunt banii și toate cele care seamănă cu banii: „Aici o să vă placă așa de mult, că o să lăsați drept mulțumire tot, tot, tot, adică dolari, euro, lire, lei, ruble, dinți de aur, inele, cecuri, ochelari, carduri cu tot cu codul pin, ciubuc, mită, dar, șperț, șpagă, premiu, atenție etc.“ Elena, altă moldoveancă „însoțitoare în excursii“, ne-a explicat cam cum se face o negociere în zonă: dacă un obiect/ produs costă o mie de euro, de exemplu și ți se pare scump, atunci renunți, numai că fiecare pas spre ușa de ieșire înseamnă cincizeci de euro în minus, cînd ajungi la ușă, ai prețul corect, ceva la o sută de euro sau chiar mai puțin. O lecție de reținut!

Unde este poezia în această poveste despre poezie? Poezia este chiar ambiguitatea care ne însoțește pretutindeni. Poezia este ceea ce am luat cu noi, după ce am lăsat absolut toate la locul lor, peisaj, istorie, mit, lume. De la fiecare poet participant la turnir am reținut cîte un vers, cîte o sintagmă poetică, care pot fi scrise cu degetul pe apa „mării albe“, cum mai este numită Marea Mediterana, în acel loc: Adrian Lesenciuc: „primăvara pămîntul e moale ca un plămîn“; Laurențiu-Ciprian Tudor: „plonjez în ceașca ta cu cafea Jamaica și tu sorbi“; Cristian Muntean: „îmbătrînește pămîntul în culori îndepărtate, e vremea dinainte de potop“; Ioan Radu Văcărescu: „morţii nu mai sunt morţi, viii nu mai sunt vii, ce-a fost pînă ieri cumsecade e-acuma pe dos“; Savu Popa: „să scrii poezie e ca și cum ai încerca să faci echilibristică pe liniile din palma lui Dumnezeu“; Ion Cocora: „Doamne, iată ce am ajuns, suntem amîndoi o roată de căruţă de pe care demult a căzut cercul“; Flavia Adam: „vine un timp cînd orice singurătate încetează să doară“;

Liviu Capșa: „din cioburile cuvintelor regăsite se-ntrupează poemul ca o amforă spartă lipită cu grijă“; Miruna Drăghici: „te-am întîlnit cînd eram val risipitor la țărmul tău, m-am adunat și ți-am adus puhoaie de comori“; Emilian Iachimovski: „lumina macerată de amurg zace pe o alee pustie densitatea draperiilor din ferestre e aproape carnală“; Cosmin-Andrei Tudor: „de sus – mediterana părea de cristal. atît de limpede încît m-am tăiat într-un val“. Și ultimul vers, cu voia dumneavoastră, cu care mă semnez: „cu cât oamenii sunt mai sătui, cu atâta poezia este mai tristă“.

Cît despre lauri, la turnirul de la Alanya? Laurul (laurus nobilis, în latinește), sau dafinul, după cum îl cunoaștem noi, este peste tot în Alanya, crește liber, așa că fiecare poet român sau de aiurea, care a participat sau care nu a participat încă la turnir, are asigurată o cunună.

 

Angela BACIU

Kahve. Poezie la Alanya

În avion nu am închis ochii nicio clipă. Deasupra mării m-am simțit iar copil, plutind pe nori stranii, sau pe un covor fermecat. Dimineața ne-a găsit în autocarul ce ne ducea spre Alanya, o stațiune situată la poalele Munților Taurus. Oprire pentru prima cafea la nisip. În resortul Labranda Alantur fiecare își găsea locul: la marginea piscinei, jucând volei sau tenis de masă, plajă și înot în marea cea limpede, saună, tenis de câmp, relaxare pe iarbă la umbra unui palmier sau rodiu.Turnirurile de poezie sunt altfel cu fiecare ediție. Cu toate că în acest an am fost poet-spectator, am avut marea onoare să fiu alături de cele două echipe. Și poezia s-a numit: Adrian Alui Gheorghe, Ioan Radu Văcărescu, Adrian Lesenciuc, Laurențiu Ciprian Tudor, Cristian Muntean, Savu Popa (din echipa filialelor Brașov și Sibiu); dar și Ion Cocora, Liviu Capșa, Emilian Iachimovski, Flavia Adam, Miruna Drăghici și Cosmin Andrei Tudor. (filiala București-poezie). Nu puteai să nu te bucuri ascultând juriul, vorbind despre poezie, prietenie, solidaritate, pace, despre arta care ne unește: Dan Cristea, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon, Cristian Pătrășconiu. Poezia se năștea în fiecare dimineață…După lecturi, savuram o cafea turcească la malul mării. Ne plimbam pe străzile misterioase ale orașului Alanya, pline de magazine cu suveniruri, cafenele, restaurante, gustând faimoasa baklava turcească sau kunefe și bând un yeni raki cu aromă de anason. În bazar era o adevărată plăcere să negociezi în fața unui ceai, fie că vorbeai de suveniruri, obiecte sau cei mai frumoși papuci turcești cu vârf și ciucuri. Merhaba! Și urmau alte lecturi… Oamenii spun că stațiunea Alanya este un fost port al piraților, așa că nimeni nu se mira că era plin de ambarcațiuni colorate, purtând steagul piraților, chemând turiștii în călătorii de neuitat. Se mai spune că Alanya a fost oferită în dar de către Marc Antoniu, misterioasei Cleopatra, ca dar de nuntă. Cum Cleopatra petrecea mult timp la malul Mării Mediterane, s-a născut și renumita plajă cu nisipul alb „Cleopatra“. Am văzut și Turnul Roșu-Kizil Kule (simbolul orașului, construit în sec.XIII), cea mai veche moschee din Alanya ridicată de sultanul Alaaddin Keykubat (care a ridicat și Turnul Roșu) și reconstruită de Suleiman Magnificul, numită Suleymaniye Camii. Maya și Eminem sunt două cămile întâlnite pe muntele Taurus. Click! Și aparatul foto a prins clipa pentru totdeauna. Și poemul scris acolo…Nu poți să fii în acea zonă și să nu vezi impresionanta Cetate și Castelul Alanya, ce este înconjurat de un zid de 6,5 km., cu bastioane și peste 200 de turnuri. Zona este plină și de peșteri, unele cu intrare chiar de pe țărm, cum ar fi Damlataș, descoperită întâmplător în 1948, plină de stalactite faimoase pentru puterile tămăduitoare…dar și altele ce pot fi văzute din croazierele pe mare, precum Peștera Îndrăgostiților (Aşıklar ) – despre ea, legenda spune că îndrăgostiții care ajung aici se vor iubi mereu… sau Peștera Piraților. Să nu uit și de Green Canyon, format în urma construirii unui baraj pe râul Manavgat, de o frumusețe uimitoare, una dintre atracțiile turistice principale: pereți de stâncă, insule, capre negre, vegetație, atmosfera parcă dintr-o altă lume, Marele Canion și Micul Canion, peisaje de munte, miros de alge și ienupăr… „O ceașcă de cafea băută împreună garantează 40 de ani de prietenie“, zice un proverb turc. Și iar click! încă o fotografie și poemul meu se tot scrie în Alanya…Arkadașlar!

Liviu CAPȘA

Poezie într-un colț de orient

Fără îndoială, câteva zile sub semnul poeziei adevărate îți poate sensibiliza privirea și modul de receptare a tot ceea ce te înconjoară, fie că vorbim de un dulce popas umbrit de palmieri, fie că ești purtat, preț de câteva ore, pe urmele îmblânzite de timp ale istoriei.

Alanya, orașul unde 12 poeți români și-au adus versul sub diferitele sale înfățișări, este, asemenea altor orașe-stațiuni de pe întinsul litoral turcesc, la fel de viu, de colorat și de atrăgător și spre sfârșit de sezon estival ; un reper important în această Asie Mică, peninsulă din vestul întinsei Asii, scăldată de apele a trei mări, despărțită de Europa prin cele două strâmtori – Bosfor și Dardanele –, care trăiește printr-un turism intens, într-o impresionantă desfășurare de apă și piatră, de stâncă și mare, de munți care par să plonjeze în hăul de un albastru indescriptibil, de șosele spiralând deasupra mării sau curgând paralel cu ea, de zeci de hoteluri, pierdute într-o vegetație luxuriantă sau lipite de pereții stâncoși.

De ani buni, cohorte de turiști vin în Turcia, molipsite de spiritul locului, ca să execute un ritual deja celebru, pendulând între mare și impresionantele cetăți antice – Troia, Efes, Milet, Priene, Didyma –, presărate cu dărnicie prin voința unor zei retrași demult în uitare. În pas cu timpurile, țărmul Mării Mediterana și-a inventat și o nouă mitologie, cu numele acestor orașe-stațiuni – Antalya, Kemer, Mersin, Alanya –, care potolesc cu brio foamea de exotic a turiștilor. Lor li se închină călătorii veniți pe calea aerului, pe apă sau pe pământ din cele patru zări ale Europei.

Asemenea celorlați vizitatori, aflați la mijloc de octombrie pe aceste locuri, și noi, poeții turnirului poeticesc sosiți de la București, Brașov și Sibiu, ne-am reconfirmat, în sejurul prietenesc înainte de orice confruntare lirică, sentimentele contradictorii pe care aceste locuri le generează. Pe de o parte, prezența de multe ori agasantă a cetățeanului turc, în special comerciant, intensitatea pe care o pune în dorința de a-și vinde marfa, iar pe de altă parte, încântarea cu care observi eforturile vizibile pe care ei le fac pentru a ține pasul cu civilizația occidentală. Așa încât, ceea ce trebuie remarcat este evidenta schimbare de tactică a guvernanților și locuitorilor acestei zone. Acum, „Țara Semilunei“ a abandonat la groapa de gunoi a istoriei binecunoscutele ei dorințe expansioniste, generatoare de infinite sacrificii, găsind că este mai comod și profitabil să chemi străinii la tine acasă, pentru a le cuceri admirația și, mai ales, conținutul conturilor și al portofelelor.

Dincolo de afluența de vizitatori, trebuie remarcat efortul care se face pentru extinderea unei rețele turistice și așa împresionante. Se construiește enorm azi în Turcia, din păcate, adesea, fără respectarea regulilor necesare, fapt care, după cum știm, a generat dramele de la ultimul cutremur. Iată că istoria sa milenară, nu a obosit, ca în alte părți ale lumii, regăsindu-și un nou avânt.

Așa cum spuneam, cine vine la Alanya, trebuie să-și drămuiască cu grijă timpul, pentru că vacanța aici nu înseamnă numai plajă și baie, ci și, sau mai ales, o cură de meditație profundă, ocrotit de armura fierbinte a pietrei nemuriloare, lângă zidul încremenit al cetății antice, în lumina care curge năvalnic într-o mută cascadă. Dar măreția pietrei care țâșnește din apă ne-a impresionat pe toți și mai mult cu ocazia croazierei în Marele Canion, căruia i se spune și Green Canion, cu apa sa lin șerpuitoare prin muntele tivit cu o aventuroasă vegetație, un defileu abrupt, în care peșterile sparg o monotonie încermenită, iar caprele negre sunt pete mișcătoare ce dau o notă aparte peisajului. Dantelăria muntelui este inepuizabilă, un baroc vegetal și de piatră se revarsă necontenit din înalturi. De pe pereții sălbăticiți, sulițele soarelui se răsfrâng pe ape sau deconspiră văgăuni înfricoșă ­toare și luminișuri de vis. Vasul care ne poartă prin această cronică a naturii se strecoară cu măiestrie spre capătul călătoriei, și încet, încet intrăm într-un alt peisaj, care își domolește măreția, pentru ca noi să respirăm în calmul întinderilor line și să ne punem ordine în gânduri.

O ordine în care poezia a redevenit atotstăpânitoare, pentru că ea mișcă și natura, și omul, deopotrivă.

Horia GÂRBEA

O emoție diferită

Turnirurile de poezie organizate de Uniunea Scriitorilor se numără printre evenimentele cele mai plăcute la care un autor poate participa. Am fost prezent în calitate de competitor la cinci dintre ediții și anul acesta, în 2023, în calitate de căpitan nejucător al echipei Filialei București-Poezie. În alte două ocazii am fost de față ca membru al juriului și ca spectator. Cît am putut face parte din echipa noastră, care a cîștigat patru ediții consecutive – lucru de care sînt foarte mîndru și mulțumit – am trăit emoții pozitive, intense am căutat să-mi perfecționez strategia și textele. Abia la a cincea participare, anul trecut la Muntele Athos, am izbutit să-mi trec numele printre laureați. Anul acesta, așadar, am trăit alt tip de senzații, ca selecționer al unei echipe majoritar tinere (față de media de vîrstă în continuă și, se pare, ireversibilă creștere a membrilor Uniunii). E mult mai greu să stai „pe bancă“ decît în teren.

Ca participant activ la numeroase ediții pot să afirm că ediția 2023 a fost una dintre cele mai reușite prin valoarea textelor prezentate, echilibrul întrecerii, frumusețea țărmului sudic al Turciei, omogenitatea grupului, dar și mărimea lui, unii colegi alegînd să fie de față ca simpli spectatori. Totul a concurat pentru o reușită de proporții, deși alte ediții nu au fost decît puțin sau deloc mai prejos.

Acum emoțiile de concurent au trecut și, în afara cazului că voi fi considerat demn să fac parte din juriu, ceea ce m-ar onora, voi urma în 2024 echipele în competiție doar ca iubitor de poezie. Turnirurile iau pulsul poeziei abia scrise, proaspete (nu se admit lucrări edite), dar dau șansa celor prezenți să audă pe viu poeții, să simtă bucuria și neliniștile lor pe parcursul recitalurilor. Nu mai puțin, întîlnirile cu poeții locali sînt momente de mare interes și plăcere. În acest an, dialogul cu o delegație de poeți turci a fost extrem de interesant și a deschis căi fertile de colaborare.

Pentru a merge și în direcția anecdotei, trebuie să spun că un motiv special pentru care am apreciat ediția 2023 a turnirului a fost extrema bogăție a peisajului felin de la Alanya. Nici măcar la Istanbul nu am văzut asemenea concentrație de pisici ca pe teritoriul parcului mărginit de mare care a constituit reședința noastră. Dar plăcutele lor prezențe le-am remarcat și în centrul orașului, unde, la fiecare cafenea, cîteva fotolii erau ocupate de motani de o lene mediteraneană. Spre deosebire de siluetele ascetice ale pisicilor grecești – una, din Kavala, mi-a oferit chiar titlul unui volum – formele de odaliscă ale mîțelor din Alanya au confirmat excelența și abundența bucătăriei orientale.

Nu este greu, avînd în vedere meseria noastră, să reflectăm în cuvinte și fraze, o experiență frumoasă și de neuitat. Totuși, în minte s-au adunat imagini, senzații și arome care depășesc, în ansamblul lor, limitele vorbirii și ale scrisului.

La final, mulțumesc organizatorilor și celor care au sprijinit turnirul. Acestei manifestări minunate îi doresc viață lungă, laureați pe măsura celor înscriși pînă acum în cartea de onoare și condiții prielnice pentru întîlniri de mare prietenie. Aștept cu nerăbdare și bucurie edițiile viitoare.

 

Adrian LESENCIUC

O poveste cavalerească din Barratoria orientală văzută prin ochii unui scutier

Din conceptul de turnir rețin, înainte de toate, ideea de serbare, de celebrare, nicidecum pe cea de competiție. Cred că nici măcar în cazul concursurilor de manuscrise poezia nu intră în competiție prin valoarea intrinsecă, ci prin răspunsul optimal la nevoia editurii ori a organizatorului în ceea ce privește așteptările despre poezie. În aceste condiții am plecat la turnir altfel. Nu mi-am luat lancea, coiful, armura și mănușile, ci doar scutul cu blazonul filialei, dar nu pentru a mă apăra pe mine, ori pentru a devia loviturile, ci pentru a îl așeza spre apărare în proximitatea unei poezii de calitate. Nu spun că visul meu de scutier la turnir a fost actul de numire ca guvernator al insulei lui Sancho Panza, Barratoria, ci doar că, neresimțind dramatismul luptei cavalerești, am gândit precum organizatorii serbărilor medievale cu lănci, că amestecând competiția cu teatrul buf în care mi-am propus să joc, va fi celebrată în primul rând ideea de serbare. De aceea, poezia pe care am citit-o a fost una în spiritul detensionării oricărei idei de competiție, a fost un altfel de poezie, o poezie pe dos despre ridicolul poeziei scăpate din chingile esteticii și lăsate să își aroge merite, să se așeze drept soclu la statuia încă neridicată a poetului prea plin de aerul tare al propriei poezii. Am avut surpriza să fiu invitat să citesc și în runda a doua, dar sunt convins că juriul a decis aceasta tot pentru detensionarea atmosferei, pentru bufoneria poeziei mele care mima încordarea competiției, pentru a păstra în concurs și încrucișarea serioasă de lănci, și teatrul lejer pe care l-am adus în registrul neserios al poemelor mele. Aveam în pregătire, în zilele turnirului, și „poezia pe dos“ pe care am inclus-o în volumul george & generația g (apărut ulterior la Editura Aranca), și cea gravă din volumul canon la spovedanie, în mare parte deja tradusă în engleză, greacă și franceză, cu care m-am prezentat la festivaluri internaționale fără miza competiției. Am optat pentru amicul george, dar mai ales pentru corul de saltimbanci din generația g convinși de necesitatea aerului boem de poet, uitând că poezia e înainte de toate stare căreia poetul să îi dea glas.

Turnirul a fost inegal. În competiție a fost inclus un poet cu un palmares remarcabil, Adrian Alui Gheorghe, cu premii naționale și internaționale, cu ordine și titluri onorifice, cu o operă tradusă în multiple limbi și apreciată ca atare. Apoi, vorbind despre inegalitatea competiției – de fapt, pentru farmecul competiției, și în marile turniruri medievale, cei ce aspirau la gloria cavalerească erau puși să concureze cu marile vedete, care smulgeau lacrimile de bucurie, batistele și fericirea domnițelor susținătoare – la Alanya a intrat în concurs un om care a experimentat starea de poezie a împăcării trupului cu sufletul, Ioan Radu Văcărescu, ale cărui poeme nu puteau să treacă neobservate prin autenticitatea, dramatismul și frumusețea în care au fost redate. Privind de la distanță acest turnir, e firesc să găsesc poezia premiată de juriul concursului în cea despre durerea profundă a finitudinii din atelierul lui Ioan Radu Văcărescu și în cea deja antrenată în diferite competiții cavalerești a unui poet care are capacitatea de a se menține sus – ideea de turnir e tocmai aceea privitoare la abilitatea de a rămâne pe șa –, Adrian Alui Gheorghe. Surpriza turnirului a fost necunoscutul Emilian Iachimovski, un pícaro înscris în competiție, dar care, rămânând în contrapondere cu idealul cavaleresc al turnirului, a obținut fără rezerva vreunuia dintre auditorii la spectacolul de poezie din Cilicia premiul special. Dar competiția a fost și pe echipe. Având șansa de a fi compañero al cavalerilor care au împărțit laurii, al acelor hidalgos care au înfrânt în competiție iluziile, uriașii, călugării benedictini și castellanii, de a antrena echilibrul în șa al colegilor mei de la Brașov, Cristian Muntean și Laurențiu-Ciprian Tudor, de a stabili cu sibienii Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe și Savu Popa tactica adecvată, m-am trezit în echipa câștigătoare a turnirului, care învingea laureata ultimelor patru ediții, filiala București-Poezie. Demn de menționat e faptul că echipa învinsă a propus la rândul ei o ținută elegantă în șa, o poezie care a adus echilibrul dintre greutatea armurii și rafinamentul ornamentației, o poezie care, în spiritul ideii de celebrare, nu de competiție, pe care o degajă conceptul de turnir, nu a fost nicidecum inferioară. Cavalerii urcați în șa: Ion Cocora, Liviu Capșa, Cosmin Andrei Tudor și Emilian Iachimovski, dar și domnițele Flavia Adam și Miruna Drăghici, s-au duelat cu pânzele tuturor poveștilor cavalerești pe care au rulat, în desfășurare, marile teme ale poeziei și marile drame ficționale, părăsind cu fruntea sus o competiție în care defilaseră anterior patru ediții.

Cea mai frumoasă parte a turnirului a fost, evident, celebrarea poeziei în afara competiției, dialogul dintre competitori și jurați: Dan Cristea, Gabriel Chifu, Angelo Mitichievici, Cristian Pătrășconiu, Nicolae Prelipceanu și Vasile Spiridon, dialogul cu poeții care au participat hors-concours, Angela Baciu și Horia Gârbea, celebrarea poeziei în cadrul recitalului organizat după premiere, în care adevăratul spirit al turnirului a fost transmis ca atare: acela al poeziei învingătoare, nu al poeților dornici să învingă în numele indiferent cărei iluzii. Poezia însăși s-a desfășurat în recitalul final ca teritoriu cartografiabil, ca o insulă Barratoria în care a împărți dreptatea nu este imposibil, indiferent care a fost scopul final al călătoriei și/sau al competiției pentru cavaleri. Dacă mai punem în discuție și faptul că în perioada turnirului a avut loc și o întâlnire cu o delegație de poeți turci, din care au făcut parte Ersin Engin, Musa Firat, Turgay Degimenci și Harun Yigit, teritoriul poeziei, intitulat Barratoria, se poate defini ca o insulă guvernabilă și mișcătoare, ca un un plaur mutat temporar pe apele Mediteranei, din sudul Spaniei în nordul Mării Albe.

Pentru apărarea blazonului aș mai adăuga câteva cuvinte, ca scutier asumat. Moneda turnirului este „scutul“, écu în franceză, escudo în portugheză și italiană, adică un nume care nu denumește lancea. Nu confruntarea în turnir este, așadar, esența, ci asumarea apărării blazonului calității imprimat pe scut. Asumarea ieșirii în lumea înțeleasă drept confruntare, în care singura învingătoarea e poezia care a mișcat sufletul, măcar puțin. În apărarea acestui principiu, închid subiectiva mea relatare de la turnir cu poemul în alt registru față de cele din competiție, prin care visez la statutul de cavaler și pe care l-am citit la recitalul de închidere:

când treci printr-o zonă cu turbulențe

cobori brusc odată cu avionul

iar sufletul păstrându-și starea de inerție

nu se mișcă de la locul lui părând că se înalță

e un gol pe care-l simți atunci în locul sufletului

ca o fantă prin care să privești poezia

și asta nu pentru că poezia aceea ar avea

nevoie de un critic în cădere

ci pentru că sufletul trebuie să se fi mișcat

înainte.

 

Cristian MUNTEANU

Turnirul poetic de la Alanya Poezie și oameni

Dacă ar fi să reduc la un singur cuvânt experiența din Alanya aș spune: „Dar“. Nimic mai potrivit pentru mine, un ilustru necunoscut în poezie. Trăiesc un sentiment asemănător celui descris de Valeriu Anania, mitropolitul, în Rotonda plopilor aprinși, unde scria că a intrat în istoria literaturii pe ușa din spate a casei lui Arghezi.

Pentru mine poezia are darul de a mă vindeca de greutățile unei profesii mult prea hulite și neacceptate într-o societate care se vrea democratică. E ca în celebra fabulă Câinele și cățelul a lui Alexan ­drescu despre egalitate… nici asta nu e pentru oricine.

Așa că, Turnirul din Alanya a fost un dar neașteptat și plin de noutate pentru mine. În primul rând că nu am ascultat niciodată atâta poezie într-o zi, n-am văzut atâția poeți consacrați în jocul cuvintelor și am început să înțeleg cum poezia poate fi o formă de viață dincolo de orice dispută a unui turnir.

M-am bucurat apoi că nu mi-am încurcat echipa și că, măcar pentru câteva minute, s-a discutat câte ceva și despre poemele mele, chiar dacă nu voi ști vreodată ce. Nici nu mai contează. Așa am intrat și eu pe ușa din spate a poeziei consacrate, cu bagajele pierdute în aeroport și cu o față congestionată, la primele lecturi, de alunița pe care am ras-o strașnic cu un aparat împrumutat de Max, colegul meu de cameră.

Lucrurile s-au desfășurat în firescul întâlnirilor de fiecare zi, într-o atmosferă ce vădea o stângăcie aproape imperceptibilâ a acomodărilor de tot felul. Aveam avantajul de a nu-i cunoaște personal aproape pe nici unul dintre combatanți în afară de Adrian și Laurențiu cu care veneam de la Brașov. E avantajul de a privi de pe margine jocul întâlnirilor. Începeam să-i cunosc pe fiecare dincolo de numele cu care semnau în România literar\ sau a poemelor care îi recomandaseră pentru Turnir.

Astfel și altfel l-am revăzut pe Gabriel Chifu, l-am cunoscut pe Dan Cristea, l-am înțeles pe Nicolae Prelipceanu și „Pe de altă parte“, am cunoscut curiozitatea neastâmpărată a lui Vasile Spiridon, un veritabil istoric literar, am regăsit spiritul doct, elegant și un pic distant al lui Angelo Mitchievici, precum o cronică de film bun, m-am bucurat de inteligența boemă, plină de reziliență, a lui Cristian Pătrășconiu, de spiritul colocvial al lui Horia Gârbea și de seninătatea sufletească a lui Dragoș Ursache.

Apoi am început să-i cunosc pe poeți : jovialul Adrian alui Gheorghe, blândul Ioan Radu Văcărescu, sihastrul Max Iachimovski, delicata Flavia Adam, dreptul Ion Cocora, reținuta Miruna Draghici, seninul Savu Popa, adolescentinul Cosmin Andrei Tudor, logicul Liviu Capșa, ca să nu mai vorbesc de prietenii Laurențiu Ciprian Tudor și Adrian Lesenciuc, cu care am făcut echipă.

A mai fost experiența întâlnirii cu Max, cu „fluturii“ lui „în formă fixă“, despre care vorbeam în serile de răgaz depănând amintiri despre viață. Și prietenia cu Adrian și Laurențiu, ce a trecut la o altă etapă de înțelegere poetică, pentru că: „poetul o ia personal, spune Adrian într-un poem, pentru că nu există nimic în afară de persoana sa/ pe care o numește eu liric“ (george & generația g).

Și acum, când scriu aceste rânduri, am în suflet amintirea locului care ne-a strâns împreună pentru o vreme: Alanya, cu toată frumusețea ei cazonă, cu serile de taifas condimentat cu nesfârșite glume. Nu știu câtă poezie am înțeles, dar am întâlnit oameni care respiră aceeași pasiune pentru „stări de spirit“. Indiferent de „gravitatea“ lor, ne-am putut bucura unii de alții cunoscându-ne. Iar asta a însemnat pentru mine Dar.

Restul va consemna Vasile Spiridon când va fi cazul.

 

Savu POPA

Un turnir al nuanțelor

Gravi, întunecați, Munții Taurus păreau grănicerii care vegheau punctul de frontieră atemporală dintre uscat și apă. Cei câțiva participanți ai Turnirului de Poezie desfășurat, în toamna aceasta, la Alanya, ediția a XII-a, printre care mă număr, au fost, timp de o săptămână, oaspeții unei frontiere. Am luat contact cu o lume pestriță, mereu în mișcare, unde dimensiunea orientală se împletea cu cea occidentală, într-un melanj paroxistic de culori, vibrații, neliniști și arome. Cenușiul, asperitatea sau neregularitatea montană se ciocnea de nervul fluid, de obrăznicia minerală, de nestatornicia coloristică a valurilor. Nu știu de ce, dar toate acestea îmi păreau atinse de acea lentoare despre care auzisem că ar fi aureolat trecutul nostru istoric, nu neapărat, cel sângeros, cât cel al legăturilor cu moravurile sau metehnele otomanilor.

A fost, în primul rând, un turnir al nuanțelor și al uimirii. Am pătruns în universul poetic al fiecărui participant întocmai ca-ntr-un bazar. Și, așa cum ai ocazia să intri într-un bazar real, știi, din prima clipă, că trebuie să asculți cântarea de muezin a unor cutume. În primul rând, trebuie să lași bogăția vizuală, cameleonic-oximoronică, a mărfurilor de toate culorile și formele, să te cuprindă, să îți inunde simțurile. Apoi, trebuie să ai în sânge arta negocierii, să știi cum și pentru ce să te tocmești, să fii deschis dialogului, să nu te lași până nu obții prețul dorit. Zâmbetul trebuie să-ți fie precum o balanță care înclină, când înspre ezitare, când înspre mirare sau indulgență. Și, la final, să ieși din bazar, luând bazarul cu tine. Bazarul se preschimbă, astfel, din spațiu concret, istoric, comercial, într-o stare, într-o identitate sau într-un alt fond color al propriei imaginații. În acest sens, m-am raportat la universul fiecărui poet.

La începutul competiției, Gabriel Chifu a pomenit despre importanța oralității, piatra de temelie a acestei întâlniri. Poezia a fost, în cele câteva zile dedicate lecturilor, matca oralității. Astfel, mi s-a părut a fi și lumea turcească, aflată pe culmile aurite ale Mediteranei. O lume în care povestea, negoțul, labirintul inefabil al străzilor, arhitectura mirajului și a misterului, vocile care se suprapuneau uneori atât de strident, bogăția de sunete și de culori, faldurile fremătătoare de mătase verde ale Canionului Verde, toate acestea mi-au întărit convingerea că asist, din plin, la desfășurarea unei fascinante culturi a oralității. Propria mea voce, precum și a celor din jur, anunța începutul poveștii, intrarea în oaza de seninătate și de incredibil a misterului. Cu cât spun, atâta sunt, ca să parafrazez un vers din poezia populară.

Ce rămâne în urma acestora, amintirea unui munte pe care am poposit la o înălțime considerabilă deasupra mării. Jos, se așterne orașul ca o risipire crudă, dar strălucitoare a unor șiraguri întregi de mărgele. În largul mării palpită un miez luminos de pepene galben. Lângă noi, o femeie, alături de cămila sa, ne privește cu jind, așteptând să ne lăsăm fotografiați alături de ele. Și germenii viitoarelor noastre poeme, în fiecare atom al peisajului care, la finalul excursiei, abia de ne-a dat drumul din îmbrățișare.

 

Vasile SPIRIDON

„Supărare nu este“

Consider că regulamentul Turnirului de Poezie, organizat în urmă cu 12 ani la inițiativa lui Gabriel Chifu, a fost foarte bine întocmit. Spun aceasta deoarece primul și al doilea tur se desfășoară atât sub spectrul eliminării, cât și al plecării practic de la zero pentru etapa următoare a poeților rămași în competiție. Regula neacumulării notelor sau a punctelor de la o rundă la alta este asemănătoare, să spunem, cu situația de la turneele finale ale campionatelor europene sau mondiale de fotbal. În acel acerb cadru competițional de înalt nivel, se poate întâmpla ca două echipe care se întâlnesc în faza grupelor să se reîntâlnească în una din fazele superioare ale turneului, nefiind de așteptat ca, la capătul celei de a doua confruntări, să învingă neapărat aceeași echipă. Se ivește aici o situație de ordin tactic, în care contează dozarea efortului creator încă din perioada premergătoare Turnirului, putându-se întâmpla ca unii dintre poeți să înceapă recitalul relativ șters și să-l termine în forță (de fapt, în profunzimea expresiei). Pentru a rămâne cu analogia tot pe terenul de joc, îmi amintesc acum de prestația ștearsă a italienilor de la turneele finale din urmă cu câteva decenii, când squadra azzura trecea chinuit de faza grupelor, cu trei meciuri nule, pentru ca apoi să ajungă chiar în ultimul act al competiției europene sau mondiale.

Spre deosebire de celelalte jurizări pentru acordarea diferitelor premii, unde confruntarea este indirectă, deoarece se evaluează doar cărți, în acest proiect cultural al Turnirului sunt implicați în mod direct în competiție participanții. Se poate întâmpla ca valoarea reală a unor texte să fie diminuată de modul de prezentare pe scenă, deoarece unii poeți știu sau nu să facă „impresie artistică“, dar juriul are la îndemână respectivele grupaje de poezii, care ajută ulterior în efectuarea unei cât mai fidele evaluări. Țin să apreciez și anul acesta – după terminarea Turnirului de Poezie „Cununa de lauri de la Alanya“, ca și după anterioarele două ediții la care am participat (Alexandroupolis și Muntele Athos, în Grecia) – efortul și buna credință a colegilor mei în a ține cumpăna dreaptă în aprecieri.

După ce poeții și-au pregătit grupajul de versuri în singurătatea actului creator, la Turnir ei se aliniază sub semnul competiției, dând de fapt ora exactă a stării poeziei la zi, prin obligativitatea prezentării de creații inedite. Știm că au fost (ne)cazuri la Turnirurile anterioare când, în lipsa unor noi poeme, unii dintre ei au trebuit să rămână simpli spectatori, alături de familie (dacă au fost însoțiți de acestea). De altfel, regulamentul precizează că „Turnirul are trei runde de lecturi (toți concurenții trebuie să asiste la cele trei runde, chiar dacă au ieșit din concurs“). Aceștia străbătuseră atâta drum doar pentru a recita timp de opt minute. Făcând o analogie tot cu domeniul sportului, trebuie să ne gândim că se poate ieși dintr-o competiție mondială sau olimpică și după mai puțin de zece secunde la proba de 100 metri plat (așa cum se poate deveni și mare campion doar după mai puțin de un minut de întrecere).

Competitorii noștri poeți nu au avut de ce să se plictisească nici anul acesta, la Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Alanya“, pentru că au stat alături de colegii lor de echipă până la capăt. Iar aceasta, deoarece este vorba despre o confruntare atât individuală, cât și pe echipe. Și totuși nu are loc o dispută chiar până la capăt, întrucât totul se desfășoară sub semnul prieteniei și al exprimării prin cuvânt poetic. Ar fi de adăugat întâlnirile cu scriitorii din țările unde se desfășoară Turnirul – ceea ce duce la stabilirea de noi contacte literare cu ei. Nu trebuie neglijată nici posibilitatea de a efectua excursii în împrejurimi, care sunt organizate în timpul rămas liber. De exemplu, anul acesta, la Alanya, a fost organizată, pe lângă vizita obișnuită a orașului, o deplasare în Munții Taurus, prin Marele și Micul Canion, desfășurată într-un cadru cu totul pitoresc, al vechii Cilicii. Au mers cu încântare aproape toți participanții la Turnir, animați fiind de ordinul „Canionul se execută și nu se discută“.

Ajuns la cea de a XII-a ediție, Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Alanya“ a cristalizat deja o frumoasă tradiție cavalerească la care au contribuit până acum aproape două sute de participanți. Iar această cunună de lauri încununează inițiativa și eforturile Uniunii Scriitorilor din România în a organiza o competiție poetică neadresată marelui public. Dacă mare public este cu adevărat interesat, el poate participa, în medie de o dată pe lună, la alte întâlniri cu poezia organizate de U.S.R., precum: Galele de decernare a Premiilor „Mihai Eminescu“ (Botoșani), „Lucian Blaga“ (Lancrăm) și „Tudor Arghezi“ (Târgu-Jiu – Cărbunești). Se adaugă Gala Poeziei Române Contemporane de la Alba Iulia, Festivalul Național de Literatură de la Cluj-Napoca, Festivalul Internațional Poezia la Iași. Mai există și recitalurile de versuri la festivalurile inițiate de curând: Poezia – Port la Dunăre (Galați), Art.Poetica@Ovidius (Constanța) sau Clubul de Lectură de la Oltenița.

Sunt convins, ca și la sfârșitul anterioarelor două Turniruri la care am avut onoarea să fiu cooptat în juriu, că totul a stat anul acesta sub semnul discreției și al suspensului, în sensul în care secretul celor evaluate a fost bine ținut de membrii juriului (Gabriel Chifu, Angelo Mitchievici, Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu, Cristian Pătrășconiu) până la festivitatea de premiere. Nu am simțit nimic în jurul meu care să-mi strice o asemenea confortabilă impresie, iar aici este marele merit al colegilor mei și al celor care i-au desemnat să jurizeze. Punerea mizei pe buna-credință de care criticii ar trebui să dea dovadă în orice împrejurare o dovedește faptul că membrii juriului sunt aleși de Consiliul de conducere al U.S.R., neținându-se cont dacă ei fac parte sau nu din una din filialele competitoare. Dincolo de filiile existente între scriitori, ce ar putea ține de apartenența la vreo filială, primează, și ar trebui să primeze întotdeauna, codul deontologic. Pe un fundal sărbătoresc, cu viziera pe față, spiritul cavaleresc al Turnirului obligă! Eventualilor nemulțumiți de rezultatele finale obținute le aduc aminte înțeleapta vorbă mercantilă, dar parafrazată aici, a unei turcoaice întâlnite în drumul nostru și care o rupea destul de bine pe românește: „Câștigi, nu câștigi, supărare nu este“.

 

Cosmin Andrei TUDOR

Între două somnuri

Turnirul a debutat cu un pui de somn în avion. După aterizare și dezmeticire, a urmat un pui de somn în autobuzul care ne-a dus la hotelul nostru din Alanya. În prima zi plină a turnirului ne-am întâlnit cu poeți din Istanbul și Alanya. Astfel, am aflat lucruri interesante despre receptarea literaturii și, mai ales, a poeziei în Turcia. Am observat multe similitudini, dar și câteva diferențe firești. Acum mă întreb dacă ei au acolo vreun selamlik sau vreun harem vechi de vreo două secole cu parchet melaminat sau cu termopane. Atunci era prea devreme să mă întreb astfel de lucruri.

Prima rundă de lecturi a fost percutantă. Am ascultat poezie bună și foarte bună. Am făcut pariuri după lecturi. Unul mi-a și reușit: Premiul Special al Juriului decernat poetului Emilian Iachimovski, pe care îl felicit și pe această cale.

Cele două excursii pe care le-am făcut au fost încântătoare. Prima în mijlocul naturii, în Munții Taurus, am văzut Canionul Verde, în care am și înotat. O experiență inedită. Apa rece ca gheața în care ne-am scăldat a fost ca un impuls verde, resimțit ca mii de înțepături pe piele. Cea de-a doua excursie a fost una mixtă, atât pe uscat cu autocarul, cât și pe mare cu vasul de pirați. Am vizitat preț de o oră Cetatea veche de la Alanya. Ce mi-a atras atenția în mod special, pe lângă zidurile vechi și moscheea și altele, a fost un teren de vânzare din inima cetății. Poate că până la urmă nu suntem chiar atât de diferiți față de vecinii noștri de peste mare. Apoi a urmat călătoria pe mare. Am avut timp preț de 20 de minute să ne aruncăm în marea caldă. De data aceasta scăldatul a fost unul albastru și cald. Am continuat cu un ocol al stâncilor roșiatice, cu peșteri și capre sălbatice în trei culori: negre, maro și albe. Mi-a plăcut denumirea dată unei peșteri de către ghida noastră: „Peștera fosforică“. Sună cumva.

Runda cu numărul 2 mi-a dat emoții pentru echipă, întrucât au trecut de primul tur câte trei poeți din fiecare echipă. Ceea ce înseamnă că departajarea a fost destul de strânsă. A urmat o altă serie de pariuri. Runda 3 a fost definitorie. Îi felicit pe câștigătorii ex-aequo Adrian Alui Gheorghe și Ioan Radu Văcărescu din echipa mixtă Sibiu-Brașov. Felicit întreaga echipă și sper că ne vom mai întâlni în astfel de dueluri. De asemenea, felicit și mulțumesc juriului!

Să nu credeți că turnirul a însemnat numai lecturi și puncte și plimbări. A însemnat și lungi discuții literare fie la pahar, fie la narghilea. Conversații care, cred eu, au consolidat autostrăzile durabile (romane, bine cimentate) dintre capitală și orașele transilvane Sibiu și Brașov. Dacă anul trecut am ajuns pe calea versului la Iași, iar anul acesta pe aceeași cale ajuns-am la Sibiu și la Brasov, sunt curios unde voi ajunge data viitoare, când va veni din nou rândul Filialei București.

Turnirul s-a încheiat cu un pui de somn în autocarul care ne-a dus la aeroport. După dezmeticirea și statul la coadă, am continuat cu un alt pui de somn în zorii zilei în avionul ce ne-a dus în capitala noastră.

Între două somnuri, turnirul a fost ca un vis frumos.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Dar nesperat

Alanya… pentru mine a fost, în primul rând, ca un dar nesperat. Din nou la mare, din nou îmbrăcat în soare, în condițiile în care, la Brașov, la fine de octombrie, ne resemnăm că s-a cam terminat cu vacanța, cu timpul liber, cu vremea râzândă și, cumva, reintrăm în staul, în schema obișnuită, în datorie. Apoi, acest surplus de libertate, de albastru cald, urmau să aibă loc în numele poeziei și pentru ea, la propriu, ca un fel de celebrare, exact în locul în care îi vin poetului și poeziei cel mai bine: la litus maris. Da, un fel de cerc virtuos, dar în felul poeziei, jumătate zbatere, jumătate liniște, gânduri mareice și dor de infinit… Apoi, felul în care am plecat, tăcuți, bărbătește, în noapte, un desant poetic care are de îndeplinit o misiune clară, care e pregătit și gata pentru orice. Nu exagerez, chiar și felul în care ne-am așezat și am trăit aceste șase-șapte zile, în resortul turcesc, a avut ceva de cazarmă. Nu doar pentru că totul a fost ordonat și pus la punct (felul în care mănânci, așezarea etc.), ci și faptul că am avut program, că am venit cu treabă, că am fost la ordine, că ne-am pregătit pentru fiecare etapă și întâlnire, toate la un loc au dat aerul ăsta de misiune (după cum spuneam). Evident, într-un fel neîncrâncenat, relaxant, vesel, prietenește. Mai ales prietenește, pentru că, de fapt, amestecul acestor zile despre asta a fost: despre poezie și prietenie, despre relaționarea dintre poeți (nerepezită și lungită cu vorba, adică la un pahar de vorbă, de spirit, de bună dispoziție). În astfel de întâlniri sunt, pe scurt, două mari câștiguri: pe de o parte, cunoști oameni (cunoscuți, recunoscuți sau noi), adâncești relații, întărești simpatii, mărești agenda (nu ai șansa să stai prea des – altfel decât pe fugă – cu oameni din aceeași branșă); pe de altă parte, dincolo de dimensiunea umană (relațională), stă literatura (scopul declarat al descinderii, al comando-ului, al misiunii), iar în acest sens poți vedea pe viu cine și ce mai scrie, poți lua pulsul poeziei de azi din zone pe care poate nu le știi, nu le-ai aprofundat sau îți sunt chiar necunoscute. În acest punct, trebuie spus că am auzit (dincolo și dincoace de ce știam) poezie bună și foarte bună la Alanya, că fiecare lectură a fost serioasă și impresionantă și că (cu siguranță) poezia a avut de câștigat, iar a avea, în lumea grăbită, smucită și smintită a zilelor noastre, un timp al poeziei este în sine impresionant și (cumva) donquijotesc. Ce bine că (mai) este așa! Recunosc că și ideea de competiție a dat un anume ton întregului demers (neconștientizat de la început): un fel de gravitate, de solemnitate, de rost, de importanță (de altfel – nu? – și în Evul Mediu, la un turnir nu participa oricine, trebuia să fii cavaler, nobil, să ai tot „instrumentarul“ necesar). Un „bonus“ de luat în seamă, la tot ce s-a întâmplat, a fost pentru mine întâlnirea cu poeții turci de care m-am bucurat ca de o excursie. M-a surprins faptul că, dincolo de nivelul vedetelor literare, situația scriitorului turc este mai vitregă decât a noastră (da, se poate și mai rău, apropo de tendința noastră de a ne lamenta): nu are atâtea posibilități de a se manifesta, iar multe dintre ieșirile lui sunt formalizate (ca să faci, de exemplu, o lectură publică într-un liceu oarecare trebuie să ai aprobarea ministrului!) ș.a.m.d.. Despre Turcia ce e de zis? Frumoasă, ofertantă ca o cadână, cu știutul ei amestec (oarecum amețitor) de exotic și kitsch. A fost impresionant lacul de acumulare din munții Taurus, excelent așezată fortăreața Alanya (oferind priveliști de carte poștală), dar cel mai mult mi-a plăcut plimbarea cu corabia în jurul ei, felul în care zidurile crenelate urcau malul stâncos abrupt ca un fel de a pune ramă cu zimți unei poze. Am zărit chiar ruinele unei mici și tăcute (resemnate?) bisericuțe bizantine (asta trebuie să fi fost) și m-am gândit că toate straturile de istorie care se văd aici spun călătorului (fie el și poet) o lecție despre condiția umană, pe care poate doar poezia o forțează, o înflorește. Cam atât. La mai mare, prieteni!

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

O săptămână de vis

Am participat cu bucurie la cea de-a XII-a ediție a Turnirului de Poezie, ca membru al echipei Brașov – Sibiu, fiecare dintre cele două filiale ardelene intrând în „luptă“ cu câte trei poeți. Noi, sibienii, ne-am prezentat cu „linia întâi“ a filialei, cei trei poeți, Adrian Alui Gheorghe, Savu Popa și subsemnatul, alcătuind cea mai „grea“ linie a Turnirului (în care experiența s-a cuplat fericit cu impetuozitatea tinereții), întregită de o „linie de treisferturi“ brașoveană tânără și mobilă, alcătuită din Adrian Lesenciuc (pe care mi s-a părut firesc să-l desemnez căpitan de echipă), Laurențiu Ciprian Tudor și Cristian Muntean. „Adversarii“ noștri au fost cei șase echipieri ai Filialei București – Poezie, Ion Cocora, Flavia Adam, Miruna Drăghici, Lucian Capșa, Emilian Iachimovski, Cosmin Andrei Tudor (și în cazul lor, o frumoasă îmbinare de experiență și nerăbdătoare tinerețe), conduși de pe margine de antrenorul și căpitanul nejucător Horia Gârbea (câștigător al Cununii de Lauri la ediția a XI-a și ca atare fără drept de joc de data asta). De altfel, echipa „bucureșteană“ (pun în ghilimele pentru că Flavia Adam este din Tg. Mureș, Emilian (Max) Iachimovski din Severin, Lucian Capșa din Oltenița) era „la masă“ încă din 2018, atunci când a câștigat Turnirul de la Alexandroupolis.

Turnirul de la Alanya a fost a patra mea participare la acest concurs de poezie. Mai întâi a fost Turnirul de la Neptun – Mangalia, în 2016, unde am făcut echipă (împreună cu colegii sibieni Ioan Barb și Cătălin Neghină) cu trei poeți din Filiala Pitești. Am câștigat atunci, neașteptat pentru mine, Premiul Publicului, numit azi Premiul Special, într-o confruntare la care au participat douăzeci și patru de poeți din țară și din Chișinău, iar echipa a rămas la masă pentru ediția din 2017, de la Colibița – Bistrița. Acolo am ajuns până în finala de trei, câștigată, fără drept de apel, de Ovidiu Genaru. Și apoi în 2018, la Turnirul de la Alexandroupolis, în Tracia, cu insula Samotrace răsărind enigmatică în cețurile dimineții, într-un septembrie de vis, cu Mo alături (și care de atunci mă însoțește peste tot, purtătoare de noroc, calm și voluptate). Echipa noastră, o selecționată națională a filialelor mici, a fost învinsă, inclusiv cu bonus ofensiv, de echipa Bucureștiului, la acea dată o „Nouă Zeelandă“ perfect articulată, formată din poeții Liviu Ioan Stoiciu, Bogdan Ghiu (care au și câștigat Cununa din Tracia, ex-aequo), Nicolae Prelipceanu, Eugen Suciu, Ioan Es. Pop și Horia Gârbea (căpitan și jucător, mijlocaș la grămada ordonată, răsplătit cu Premiul Publicului).

La Alanya a fost o săptămână de vis, încărcată de emoție. Emoțiile mele au fost mai mari ca niciodată, deși pare ciudat acest lucru. Am revenit oarecum în „arenă“ după o perioadă foarte dificilă din punct de vedere personal. Mai mult, mi-am amânat o vreme publicarea unui volum, tocmai pentru a prezenta în Turnir texte inedite. Așa am procedat și la celelalte concursuri la care am participat, am amânat trei ani cartea de poeme, care a apărut abia în 2019 (Pescar de cuvinte, la Junimea). Cam în acest fel se va întâmpla și acum, odată „eliberată“ din strânsoarea regulamentului, cartea Cealaltă cafea, din care am citit la Alanya, stând să apară în viitorul apropiat.

Am fost alături de colegi și prieteni, poeți de mare calitate, atât de diferiți, dar atât de apropiați sufletește. M-am apropiat și mai mult de colegii sibieni, de Adrian și de Savu, ne-am apropiat de brașoveni și am stabilit o benefică colaborare, pentru că, desigur, am rămas la masă, ne-am calificat, cu bonus ofensiv, cred, la campionatul de anul viitor. Am fost fericit însingurați într-o capsulă a timpului. Un timp al poeziei. Lângă catedralele Munților Taurus (în inima cărora am străbătut spectaculosul Canion Verde), pe plaja de lumină a Mării Sudice (turcii zic Ak Deniz, adică „marea de la sud“, culoarea albă, „ak“ în turcă, fiind asociată sudului, întocmai cum ei spun Kara Deniz, adică „marea de la nord“, culoarea neagră, „kara“, fiind asociată nordului), pe undele Golfului Cleopatra, pe plaja cu cuiburi de broască țestoasă din dreptul Labrandei, la terasa primitoare în fața unei cești de adevărată cafea turcească (despre care acum trebuie să scriu neapărat o poezie, așa se cade).

Sunt fericit că m-am prezentat în fața unui juriu, format din critici și poeți, de o atenție și o receptivitate rar întâlnite. Am spus de mai multe ori că îți trebuie curaj și încredere (în tine și în cei care te judecă) pentru a participa la Turnir. Am întâlnit și opinii diferite, colegi care ori îmi spuneau că se cred pe ei înșisi necompetitivi, ori chiar nu aveau curajul necesar de a se prezenta în fața unui juriu care ar putea să-i elimine din primul tur. Juriul de la Alanya a fost (ca și la celelalte concursuri, de altfel) de cea mai bună calitate: Gabriel Chifu, inițiatorul (în 2011) al Turnirului, elegant, binevoitor, Dan Cristea, care a făcut un mare efort de a fi prezent în Turcia, Nicolae Prelipceanu, sportiv, ironic, recitator din Isarlâkul barbian, Vasile Spiridon, critic de prima linie, om de spirit, Angelo Mitchievici, eseist de mare clasă, discret, de care mă leagă o frumoasă prietenie, Cristian Pătrășconiu, de o impresionantă mobilitate spirituală. Nu-l uit pe Dragoș Ursache, organizator perfect, dar și „public“ empatic.

Le mulțumesc colegilor poeți de la Alanya. Mulțumesc membrilor juriului. Le voi fi veșnic recunoscător. Literatura română, poezia românească de azi, Uniunea Scriitorilor și-au arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, calitatea. Cred însă că e nevoie, în straniul peisaj literar de azi din țară, iar chiar asta se va întâmpla și de aici încolo. Un cuvânt de laudă merită și revista România literară, care a reflectat pe larg, ca și altă dată, acest eveniment de marcă al României de azi.