Nu se stinseseră ecourile prilejuite de lucrările Simpozionului internațional „Urmuz 140-100“, editor matematicianul academician Gh. Păun, Tiparg, Pitești, 2023, pp. 198-218 (17-19 martie 2023. Curtea de Argeș) – despre care s-a relatat în revista „Academica“, nr. aprilie-mai 2023, anul XXXIII, 390-391, p. 103-122 – când sub cupola Academiei Române a avut loc, la 13 oct. 2023, simpozionul „Ilarie Voronca (1903-1946)“, organizat de prof. dr. Carol Iancu, Universitatea Paul Valéry – Montpellier 3, prof. dr. Irinel Popescu, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, București, și conf. dr. Felicia Waldman, Universitatea din București. Legătura dintre cele două simpozioane? Ambele sunt închinate unor mari avangardiști români, Ilarie Voronca și Urmuz, care aveau multe în comun, pe lângă cifrele vieților lor prea scurte.
Dacă m-am grăbit să scriu acest scurt text este pentru că nu am putut, din motive care nu depindeau de mine, să particip la simpozionul dedicat lui Voronca, unde aș fi dorit să comunic câte ceva despre Ilarie și soția. Pentru aceasta trebuie să mă întorc la anul 1946, când eram elevă în clasa a VII-a la Școala Centrală „Elena Cuza“ (soția domnitorului Cuza, care o înființase în anul 1864). Pe atunci, nimeni nu putea bănui că după reforma învățământului din 1948 firul normal al vieții școlii avea să se frângă: i s-a atribuit un nume străin, profesoarele noastre (dintre care unele aveau doctoratul luat la Paris, la Sorbona, de exemplu d-na Alice Hulubei, d-na Anina Rădulescu-Pogoneanu sau d-na Mărioara Codreanu, care a introdus în școala noastră, din clasa a VI-a, „structura atomului“ și care lucrase în laboratorul de chimie al d-nei Marie Curie, în același mare oraș unde astăzi se află sediul catedrei de limbă spaniolă), care au fost pur și simplu aruncate în școli de la țară iar, culmea, directoarea liceului, profesoara de matematică, d-ra Elena Malaxa, în tot timpul celor opt ani ai seriei noastre a fost arestată și a sfârșit în închisoare.
În vremea aceea ur măream anunțurile din centru orașului care ne indicau diverse conferințe ținute de perso nalități din București sau din întreaga țară și, în măsura posibilului, mergeam la cele care se țineau la Sala Dalles, pe atunci un adevărat focar de cultură pentru toți. Într-o zi de februarie din anul 1946 am văzut un afiș care anunța o conferință a unei persoane al cărei nume mi-era necunoscut: Ilaria Voronca, dar, după titlul pe care nu mi-l mai amintesc, înțelesesem că era vorba despre poezie. Nici sala în care s-a ținut conferința nu-mi era familiară, dar am intrat fără probleme într-o mare încăpere de la parterul Cercului Militar, cel cunoscut de toată lumea și pentru că avea o arhitectură deosebită, și pentru că era situat chiar în centrul Bucureștiului, la încrucișarea dintre Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta, vizavi de marea librărie „Cartea Românească“, unde mergeam des să-mi cumpăr cărți etalate pe mese lungi, pe care puteai să le răsfoiești, sistem modern pe care l-am cunoscut de-abia în 1968 când, întorcându-mă din Suedia, unde prof. Alf Lombard mă invitase la Universitatea din Lund să țin un curs despre istoria limbii române, am mers pentru prima dată în Franța; iar chiar pe colț, în prelungirea librăriei, se afla anticariatul d-lui Pach, de unde tata îmi cumpăra cărți în limba franceză. Era o zi frumoasă, luminoasă, chiar destul de caldă când am pus piciorul în sala unde s-a prezentat un domn de statură medie, foarte plăcut, distins, care ne-a vorbit despre poezie. Știu că, la sfârșit, a fost îndelung aplaudat. Mult mai târziu am aflat că trăia la Paris, cu soția sa, moldo veancă, Colomba, și cam după două luni, el s-a sinucis.
Pe Colomba am avut prilejul și chiar bucuria de a o cunoaște din prima clipă când ne-am cunoscut și cred că a fost o relație reciprocă, dovadă următoarele noastre multiple întâlniri, la ea acasă sau în oraș. Dacă pe soțul ei doar l-am văzut și auzit la acea conferință amintită mai sus, care m-a impresionat, din care reieșea că românii, în general, au harul poeziei, dar nu și-l cultivă, pe Colomba pot spune că am cunoscut-o și înțeles-o destul de bine; ea, după dispariția soțului ei, a mai trăit încă o jumătate de veac numai pentru a-i menține vie imaginea.
Am cunoscut-o când am ajuns la Paris, la sfârșitul anilor 80, ajutată de Conferința post-Helsinki de la Viena din noiembrie 1986, unde a vorbit dl Claude Malhuret, secretar de stat francez pentru Drepturile Omului. Pe atunci, soțul meu, care preda limba și literatura română la Sorbona, m-a dus în modesta locuință a Colombei din strada Goutte d’or, în plin cartier de rea faimă din arondismentul al 18-lea, dar ea afirma sus și tare: „Mă simt bine printre arabi și printre toți cei de culoare“. Colomba avea o personalitate puternică, o gândire clară, chiar o anumită duritate de oțel și o fidelitate fără margini față de memoria soțului și a fratelui ei, poetul Claude Sernet, în general a poeziei moderne. Iubea România și plaiurile Moldovei natale, îl aprecia și ținea mult la Geo Bogza. Trebuie subliniat că strâmtul apartament unde trăia era alcătuit din două cămăruțe. Dar ce nu se găsea acolo? Edițiile princeps ale poemelor lui Ilarie Voronca și ale lui Claude Sernet, exemplare unice, uitate ale revistelor avangardei românești („Unu“, „75 HP“), tablouri și desene ale lui Marcel Iancu. Soțul meu aducea pe unii dintre studenții merituoși de la Sorbona la Colomba, în mizera ei locuință bogată, ca să cunoască valoarea artei și a culturii românești. Se poate spune că atunci când în România lui Ceaușescu nu se putea pătrunde în libertate, casa ei semnifica, într-un anumit fel, România interbelică. Erau ani grei. În țară bântuia națio nalismul ceaușist al Securității, în străinătate, la Paris, Amnesty International publica liste de persoane torturate, ultragiate, distruse de poliția politică din România, precum neînfricatul Gheorghe Ursu, căruia nici acum nu i s-a făcut dreptate, cu tot pro cesul deschis de fiul său Andrei Ursu. Colomba ne arăta acele liste cu o privire tristă: „Iată ce a devenit România noastră“. Dar niciodată, absolut niciodată Colomba nu s-a dezis și nici despărțit de țara sa.
Colomba era ceea ce se numește în Franța „un om de stânga“. Prietenii lui Ilarie Voronca, prie tenii ei personali, luaseră parte la Rezistența franceză. Putea ea să nu le urmeze calea, fie și în timp de pace, după victorie? Putea să nu continue atitudinea asumată de avangardișii din România? Colomba Voronca a personificat la Paris, ani de-a rândul, dăinuirea avangardei românești. A fost dat acestei doamne cu formație științifică (era inginer chimist) să apere în Franța memoria lui Ilarie Voronca, a lui Benjamin Fondane, a lui Brâncuși și a lui Marcel Iancu – urmându-și curajos, drept, imuabil, destinul.
Între timp, imediat dupa 1990, am revenit în țară, unde am fost reîncadrată la Universitatea București, la catedra unde am început să lucrez din anul 1949. Peste câțiva ani, la pagina „carnet“ din 25 august 1994, a ziarului „Le Monde“, când se sărbătorea cu fast Eliberarea Parisului, am citit un anunț: „Colomba Voronca s-a stins, în ziua de 22 august, lângă Paris, la Palaiseau, într-o «maison de retraite»“, semnat de câteva familii franceze cu care, probabil, se înrudea. Întâmplarea a făcut ca o doctoriță cunoscută nouă de la Paris, căreia îi vorbisem despre Colomba, să locuiască în Palaiseau, așa încât, prin ea, a fost depus atunci, pe proaspătul mormânt, și un tardiv omagiu exprimat printr-un buchet de flori înconjurat de o panglică tricoloră (albastru-galben-roșu)…
Cu pierderea Colombei s-a mai dus o pagină din istoria românilor de la Paris, după ce, tot în august, dar cu patru ani mai înainte, în 1990, am însoțit-o la mormânt pe admirabila Antonia Constantinescu, sufletul revistei „Lupta“ a exilului de la Paris și nu numai…
P.S. Cum nu se știe ce s-a ales de comoara culturală cuprinsă de pereții locuinței Colombei, aș face o propunere: Ambasada Română din Paris să ia contact cu familiile de români stabiliți în Franța care dețin cărți, tablouri, sculpturi, obiecte vestimentare vechi, să vadă care ar fi modalitățile (donații, cumpărare etc.) de achiziție în scopul de a alcătui un fel de muzeu-bibliotecă al creațiilor românești. Evident că o astfel de inițiativă s-ar putea extinde în toate țările, pentru a se constitui un patrimoniu cultural – de ce nu și cu caracter științific? – românesc. Altfel, atâtea elemente culturale și științifice s-ar pierde fără urmă. Nu ar fi păcat?
P.P.S. Să nu uităm minunatele cuvinte despre limba română ale lui Ilarie Voronca: „Rien n’obscurcira la beauté de cette langue“.