„O carte minunată despre iubire, pierdere şi regrete.“ (The Observer)
Cartea anului pentru The Times, The Sunday Times, Financial Times, The Spectator, The New Statesman, The Washington Post, Vogue şi The New Yorker
Pe când lumea încă evaluează consecinţele celui de-Al Doilea Război Mondial iar Cortina de Fier coboară, viaţa lui Roland Baines, în vârstă de unsprezece ani, e dată peste cap. Departe de casă şi de dragostea protectoare a mamei, abandonat într-o şcoală cu internat neobişnuită, vulnerabilitatea lui o atrage pe profesoara de pian, Miriam Cornell, lăsând cicatrici, precum şi amintirea unei iubiri care nu se va estompa niciodată. Peste ani, când soţia lui dispare, lăsându-l singur să-şi crească fiul încă bebeluş, Roland se vede obligat să-şi înfrunte existenţa neliniştită.
În timp ce norul radioactiv de la Cernobîl se răspândeşte peste întreaga Europă, Roland începe să caute răspunsuri – o căutare ce va sonda istoria familiei şi care va dura tot restul vieţii sale. Călătoria lui pune întrebări cruciale pentru noi toţi. Ne putem controla cursul vieţii fără a le face rău altora? Cum ne modelează existenţa şi amintirile evenimentele globale aflate dincolo de controlul nostru? Şi ce putem învăţa cu adevărat din traumele trecutului? Amplă, fascinantă şi profund umană, Lecţii este cronica epocii noastre – o meditaţie remarcabilă despre istorie şi umanitate prin prisma vieţii unui singur om. (Editura)
Ian McEWAN, unul dintre cei mai faimoşi scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Gândacul, Maşinării ca mine, Coajă de nucă, Legea copiilor, Operaţiunea Sweet Tooth, Solar, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Ispăşire (laureat al National Book Critics Circle Award şi W.H. Smith Literary Award), Amsterdam (distins cu Booker Prize), Durabila iubire, Inocentul, Copilul furat (pentru care a primit Whitbread Award), Câinii negri, Mângâieri străine (ambele nominalizate la Booker Prize) şi Grădina de ciment. A scris şi volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (câştigător al Somerset Maugham Award) şi În aşternuturi, precum şi cartea pentru copii Visătorul. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Târgului de Carte de la Ierusalim. O bună parte din opera scriitorului britanic a fost tradusă în limba română.
Pentru sora mea,
Margy Hopkins,
și pentru frații mei,
Jim Wort și David Sharp
„First we feel. Then we fall.“
James Joyce, Finnegans Wake
PARTEA ÎNTÂI
Era o amintire de insomniac, nu vreun vis. Iarăși lecția de pian – o pardoseală de gresie portocalie, o singură fereastră înaltă, o pianină nouă într-o cameră goală de lângă infirmerie. Avea unsprezece ani și încerca să cânte ceea ce alții ar fi recunos cut, poate, drept preludiul nr. 1 din Caietul I al Clavecinului bine temperat de Bach, versiunea simplificată, dar el habar n-avea de toate astea. Nu-și punea problema dacă e o compoziție faimoasă sau una puțin cunoscută. Era dincolo de loc și de timp. Nu-și putea imagina că cineva se chinuise cândva s-o compună. Muzica era o simplă realitate, o activitate școlară, sau ceva întunecat, ca o pădure de pini iarna, numai și numai a lui, propriul său labirint de suferință rece. N-avea să-l părăsească niciodată.
Profesoara stătea lângă el pe bancheta lungă. Rotundă la față, cu spatele drept, parfumată, severă. O frumusețe ascunsă în spatele felului de a fi. Nu se încrunta și nu zâmbea niciodată. Unii dintre băieți ziceau că e nebună, dar el se îndoia.
A făcut o greșeală fix în același loc, aceeași pe care o făcea mereu, iar ea s-a aplecat înspre el ca să-i arate. I-a simțit brațul încordat și cald lipit de umărul său, iar mâinile ei, unghiile date cu ojă, erau chiar deasupra poalei lui. A simțit o furnicătură îngrozitoare, care-i slăbea atenția.
– Ascultă. E un sunet simplu, ca un val.
Dar, când ea a cântat, el nu a auzit niciun val simplu. Parfu mul ei îi copleșea simțurile și îl asurzea. O mireasmă dulceagă și pregnantă, ca un obiect dur, o piatră de râu șlefuită, care se împlânta în gândurile lui. Trei ani mai târziu avea să afle că era apă de trandafiri.
– Mai încearcă o dată.
A spus-o pe un ton ascendent, de avertizare. Ea avea ureche muzicală, el nu. El știa că mintea ei e altundeva și că o plictisește cu lipsa lui de însemnătate – încă un băiat cu mâinile pătate de cerneală, de la un internat. Degetele lui apăsau clapele discor dante. Vedea locul malefic de pe pagină înainte să ajungă la el, se întâmpla înainte să se întâmple, greșeala venea spre el cu brațele deschise ca o mamă, gata să-l întâmpine, mereu aceeași greșeală care venea să-l cuprindă fără promisiunea unui sărut. Și așa s-a întâmplat. Degetul lui mare avea o viață proprie.
Au ascultat împreună notele greșite stingându-se în tăcerea dezaprobatoare.
– Scuze, a șoptit el pentru sine.
Nemulțumirea ei s-a manifestat printr-o răsuflare rapidă pe nări, ca și cum în loc să-și tragă nasul și l-ar fi suflat, așa cum o mai auzise și altă dată. Degetele ei i-au dibuit interiorul coapsei, chiar la tivul pantalonilor scurți gri, și l-au ciupit cu putere. Noaptea, în locul acela avea să se ivească o mică vânătaie. Atingerea ei era rece și mâna ei s-a mișcat în sus pe sub panta lonii lui scurți până în locul unde elasticul chiloților îi întâlnea pielea. El s-a ridicat brusc de pe banchetă și a rămas în picioare, roșu-n obraji.
– Stai jos. Ia-o de la capăt!
Severitatea ei a șters cu buretele ceea ce tocmai se întâmplase. Totul dispăruse, și el deja punea la îndoială amintirea acelui gest. Șovăia în fața încă unei confruntări orbitoare cu felul de a se purta al adulților. Niciodată nu-ți spuneau ce știu. Îți ascundeau limitele neștiinței tale. Ceea ce se întâmplase, indiferent ce-ar fi fost, era vina lui, iar nesupunerea nu-i stătea în fire. Așa că s-a așezat, a ridicat capul spre locul unde ursuzele chei sol atârnau pe pagină și a început iarăși să cânte, și mai ezitant decât înainte. Nici vorbă de val, nu în pădurea asta. Prea curând, se apropia de același loc malefic. Dezastrul era iminent și conștiința acestui fapt l-a confirmat în clipa când degetul lui mare idiot a apăsat clapa în loc să stea nemișcat, cum ar fi trebuit. S-a oprit. Disonanța care a plutit îndelung în aer a sunat ca numele lui rostit cu voce tare. Ea i-a apucat bărbia între degetul mare și încheietura arătătorului și i-a întors chipul către al său. Până și respirația ei era parfumată. Fără să-și ia ochii de la ai lui, a întins mâna spre rigla de treizeci de centimetri de pe capacul pianinei. El n-avea de gând s-o lase să-l plesnească, dar, când s-a tras de pe banchetă, n-a prevăzut ce-o să urmeze. Ea i-a atins genunchiul cu muchia, nu cu latul, și asta l-a usturat. El s-a dat un pas în spate.
– Acum fă cum îți spun și stai jos.
Piciorul îi ardea, dar nu voia să-și ducă mâna la el, nu încă. S-a uitat ultima oară la ea, la frumusețea ei, la bluza ei strânsă pe corp, cu guler înalt și nasturi de sidef, la încrețiturile oblice ale materialului care se deschideau în evantai pe sâni, sub privirea ei limpede și fermă.
A fugit de ea de-a lungul unei colonade de luni, până când a împlinit treisprezece ani și era într-o seară târziu. Luni de zile îi apăruse în reveriile dinaintea somnului. Dar de data asta era diferit, senzația era violentă, golul rece din stomac proba bil că era ceea ce oamenii numeau extaz. Totul era nou, bun sau rău, cum o fi fost, și era numai al lui. Nimic nu păruse vreodată mai excitant decât să ajungă în punctul din care nu mai e cale de întors. Prea târziu, îi era imposibil să se oprească, dar ce mai conta? Uluit, a ejaculat în propria mână pentru prima oară. După ce și-a revenit, s-a ridicat în capul oaselor în beznă, s-a dat jos din pat, s-a dus la toaletele dormitorului, „budele“, cum le ziceau, ca să-și examineze stropul vâscos de culoare deschisă din palmă, o palmă de copil.
În momentul acesta, amintirile i s-au estompat lăsând loc viselor. Se apropia tot mai mult și mai mult, prin universul scânteietor, de o priveliște din vârful unui munte ce se înălța deasupra unui ocean îndepărtat, ca aceea pe care grăsanul Cortés a întrezărit-o într-un poem pe care toată clasa l-a scris de douăzeci și cinci de ori drept pedeapsă. O mare plină de creaturi care se zvârcoleau, mai mici decât mormolocii, milioane și milioane, până în zarea ce se arcuia. Apoi și mai mult, până când a identificat și a urmărit un singur individ înotând prin mulțime în călătoria sa, făcându-și loc printre frații săi prin tuneluri roz și netede, depășindu-i pe ceilalți care renunțau, epuizați. În cele din urmă, a ajuns singur dinaintea unui disc, magnific ca un soare, rotindu-se încet în direcția acelor de cea sornic, calm și atotștiutor, așteptând groase și sânge rii, din depărtare a răsunat un urlet, apoi, ca o străfulgerare, s-a ivit chipul unui bebeluș care plângea.
Era adult, poet, după cum îi plăcea să se considere, mahmur și cu o barbă de cinci zile, sculându-se din apele puțin adânci ale somnului recent, ieșind din dormitor și îndreptându-se cu pași împleticiți spre camera bebelușului care plângea, ca să-l ridice din pătuț și să-l ia în brațe.
Apoi era la parter, ținând la piept copilașul adormit și înve lit într-o pătură. Un balansoar și, alături, pe o masă joasă, o carte despre marile probleme ale lumii pe care o cumpărase și pe care știa că n-o s-o citească niciodată. Avea problemele lui. Stătea în fața ușilor de sticlă, plimbându-și privirea de-a lungul unei grădini londoneze înguste, scăldate în lumina unei dimineți umede și cețoase, spre un măr desfrunzit și solitar. La stânga acestuia se găsea o roabă verde, răsturnată, care nu mai fusese urnită de vara trecută. Mai încoace era o masă de metal rotundă pe care se tot ținea s-o vopsească. O primăvară târzie și rece ascundea moartea copacului, care anul acela nu avea să dea frunze. În cele trei săptămâni de secetă și de arșiță din iulie, ar fi putut să-l salveze, în ciuda interdicției de a uda grădinile. Dar fusese prea ocupat să care găleți cu apă cât era grădina de lungă.
I se închideau ochii și s-a lăsat pe spate în balansoar, aducându-și aminte iarăși, fără să-l ia somnul. Acum preludiul, așa cum trebuia cântat. De mult nu mai fusese aici, la vârsta de unsprezece ani, mergând cu treizeci de colegi spre o veche baracă Nissen1. Prea tineri ca să înțeleagă cât de nefericiți erau, prea înfrigurați să vorbească. Reticența colectivă îi făcea să se miște sincron ca un corp de balet în timp ce coborau tăcuți o pantă abruptă și acoperită de iarbă, pentru a se alinia în fața barăcii, în ceață, așteptând docili să înceapă ora.
Înăuntru, fix în mijloc, se afla o sobă cu cocs și, după ce s-au încălzit, au devenit gălăgioși. Aici se putea, nu și altundeva, pentru că profesorul de latină, un scoțian amabil, nu era în stare să stăpânească clasa. Pe tablă, cu scrisul magistrului: Exspectata dies aderat. Dedesubt, cu scrisul stângaci al unui băiat: Ziua mult așteptată a sosit. În această baracă, așa îi învățaseră, în vremuri mai sumbre, bărbați fuseseră instruiți să lupte pe mare, învățând matematica plantării minelor. Astea fuseseră temele lor. În timp ce aici, acum, un băiat voinic, bătăuș notoriu, s-a dus țanțoș în fața clasei și s-a aplecat rânjind, oferindu-și în bătaie de joc fundul pentru a fi altoit ineficient cu un pantof de sport de către scoțianul cel drăguț. Au răsunat ovații pentru bătăuș, pentru că nimeni altcineva n-ar fi dat dovadă de o asemenea îndrăzneală.
Pe măsură ce zgomotul și haosul creșteau și o chestie albă era aruncată de la un pupitru la altul, și-a adus aminte, era luni, iar ziua mult așteptată și mult temută venise – încă o dată. La încheietură avea ceasul gros pe care i-l dăduse tatăl lui. Să nu-l pierzi. Peste treizeci și două de minute avea să înceapă ora de pian. A încercat să nu se gândească la profesoară pentru că nu exersase. Era prea întuneric în pădurea aia înfricoșătoare ca să ajungă la locul unde degetul lui mare se lăsa în jos orbește. Dacă se gândea la mama lui, îi venea să plângă. Ea era departe și nu putea să-l ajute, așa că a alungat-o din minte. Nimeni nu putea opri ziua de luni. Vânătaia de săptămâna trecută se estompa, și cum era să-și amintească parfumul profesoarei de pian? Nu la fel ca atunci când îl simțise. Mai mult ca o imagine lipsită de culoare, sau un loc, sau sentimentul față de un loc, sau ceva între. Pe lângă groază mai era un element, excitația, pe care trebuia să și-o alunge din minte.
Pentru Roland Baines, bărbatul nedormit din balansoar, orașul care se trezea la viață nu era mai mult decât un zgomot înde părtat ce se întețea, crescând în intensitate cu fiecare minut. Ora de vârf. Expulzați din visele lor, din paturile lor, oamenii se mișcau pe străzi ca vântul. Aici, el nu avea nimic de făcut decât să fie un pat pentru fiul său. Simțea pe piept inima bebelușului bătând, într-un ritm aproape de două ori mai rapid decât a lui. Pulsurile lor se tot sincronizau și se desincronizau, dar într-o bună zi aveau să se desincronizeze pe veci. Nu vor mai fi nici odată atât de apropiați. O să-l cunoască mai puțin, apoi tot mai puțin. Alții îl vor cunoaște pe Lawrence mai bine decât el, vor ști unde e, ce face și ce spune, o să devină mai apropiat de un prieten, apoi de o iubită. Plângând uneori, singur. Cât despre tatăl său, o vizită când și când, o îmbrățișare sinceră, două vorbe ca să se pună la curent în privința serviciului, a familiei, un pic de politică, apoi la revedere. Până atunci, avea să știe absolut totul despre el, unde e în orice clipă, în orice loc. Era patul copilului și dumnezeul său. Poate că esența paternității era această lungă desprindere, care de aici, de unde se afla acum, i se părea de neimaginat.
Trecuseră mulți ani de când se desprinsese de băiatul în vârstă de unsprezece ani cu semnul său oval tainic pe interiorul coapsei. În seara aceea, îl examinase după ce se dăduse stingerea, lăsându-și pantalonii de pijama în vine la budă și aplecându-se ca să se uite mai de aproape. Și acolo văzuse urma lăsată de arătătorul și de degetul ei mare, semnătura ei, o dovadă scrisă a momentului, care-l făcea real. Un soi de fotografie. Nu l-a durut când și-a trecut propriul deget peste marginile unde pielea albă trecea de la verde la albastru. A apăsat mai tare, chiar în centru, unde era aproape neagră. Nu l-a durut nici acolo.
*
În săptămânile de după dispariția soției lui, după vizitele pe care i le făcuse poliția și după sigilarea casei, a încercat adesea să-și explice tulburarea din noaptea aceea în care se trezise dintr-odată singur. Oboseala și stresul îl împinseseră înapoi la origini, la principiile primordiale, la trecutul nesfârșit. Ar fi fost și mai rău dacă ar fi știut ce-l așteaptă – numeroase vizite la un oficiu cu angajați stresați, îndelungi așteptări alături de alte o sută de persoane pe banchete de plastic fixate în pardoseală ca să-i fie strigat numărul de ordine, numeroase interviuri în care-și prezenta cazul în timp ce Lawrence H. Baines i se zvârcolea și îi gângurea în poală. În cele din urmă a căpătat un ajutor de la stat, o alocație de părinte singur, o indemnizație de văduv, deși ea nu era moartă. Când Lawrence va împlini un an, va beneficia de un loc la creșă, în timp ce tatăl său o să ocupe un post – într-un call center sau ceva asemănător. Profesor de Ascultare și Asistență. Absolut rezonabil. Avea să-i lase pe alții să trudească pentru a-l întreține în timp ce el lâncezea cât era după-amiaza de lungă aplecat asupra sextinelor sale? Nu vedea nicio contradicție. Era un aranjament, un contract pe care îl accepta – și detesta.
Ce se întâmplase cu multă vreme în urmă într-o mică încă pere de lângă infirmerie fusese la fel de catastrofal ca situația lui din prezent, dar el a mers înainte, acum ca și atunci, părând aproape OK pe dinafară. Ce-l putea distruge venea dinăuntru, senzația că era vina lui. Dacă în copilărie fusese împins să vadă eronat lucrurile, de ce să se lase pradă sentimentului de vinovăție acum? Ea era de vină, nu el. Ajunsese să învețe pe dinafară mesajele de pe cărțile poștale și biletele de la ea. De regulă, biletele de genul ăsta erau lăsate pe masa din bucătărie. Ea îl lăsase pe al ei pe perna lui, ca o bomboană de ciocolată amăruie la hotel. Nu încerca să mă găsești. Sunt OK. Nu e vina ta. Te iubesc, dar e mai bine așa. Am trăit o viață greșită. Te rog, încearcă să mă ierți. Pe partea ei de pat, erau cheile de la casă.
Ce fel de iubire era asta? Faptul că născuse era viața greșită? De regulă, după ce bea mai zdravăn, se concentra cu ură pe ultima ei frază, pe care ea nu o dusese la capăt. Încearcă să mă ierți, ar fi trebuit să spună ea, așa cum m-am iertat eu însămi. Autocompătimirea fugarului în contrast cu limpezimea amară a celui rămas în urmă, a celui de care se fuge. Se înăsprea cu fiecare deget de scotch. Încă un deget invizibil care-i făcea semn ispititor. O ura tot mai mult, și fiecare gând era o reluare, o variațiune pe tema dezertării ei egoiste. După o oră de reflecții bombastice, știa că punctul critic nu e departe, punctul central al trudei mintale din seara respectivă. Aproape ajunsese acolo, să-și mai toarne un pahar. Gândurile îi încetineau, apoi se opreau brusc, fără niciun motiv, precum trenul din poemul pe care clasa lor trebuia să-l învețe pe dinafară drept pedeapsă. O haltă din Gloucestershire într-o zi caniculară, și o liniște în care cineva tușește. Apoi îi venea iarăși în minte, gândul lucid la fel de limpede și de stăruitor precum cântecul păsărilor din apropiere. Era în sfârșit beat și liber s-o iubească iarăși și s-o vrea înapoi. Frumusețea ei distantă și serafică, fragilitatea mâinilor ei cu oase mici și vocea ei cu o vagă inflexiune datorată germanei vorbite în copilărie, ușor răgușită, ca după o repriză de țipat. Dar ea nu țipase niciodată. Îl iubea, prin urmare el era de vină, și era drăguț din partea ei să-i spună în bilet că nu e așa. Nu-și dădea seama ce parte din el însuși trebuia incriminată, așa că pesemne totul era de condamnat.
Chinuit de remușcări alcoolice, într-un nor dulce-amar, o lua meditativ în sus pe scară, se ducea să vadă ce face copilul, adormea, uneori complet îmbrăcat, prăvălit de-a curmezișul patului, ca să se trezească în orele târzii și aride ale nopții epuizat și alert, furios și însetat, trecându-și în revistă în întuneric virtuțile și nedreptatea care i se făcuse. Câștiga aproape la fel de mult ca ea, avea grijă de Lawrence tot atâta timp cât ea, inclusiv noaptea, era fidel, iubitor, nu făcuse niciodată pe poetul-geniu care se bucură de tratament special. Atunci înseamnă că fusese un bou, un fraier, și de-aia îl părăsise, poate pentru un bărbat adevărat. Nu, nu, el era bun, era bun și o ura. Pentru totdeauna. Și uite-așa cercul se închidea – încă o dată. Tot ce putea face acum în chip de somn era să stea întins pe spate cu ochii închiși, cu urechea ciulită la Lawrence, altminteri pierdut printre amintiri, dorințe, invenții, chiar și versuri pasabile pe care n-avea pic de voință să le noteze, timp de o oră, apoi încă una, apoi a treia, până la ivirea zorilor. În curând avea să revadă în minte vizita polițiștilor, suspiciunile care planau asupra lui, norul otrăvitor împotriva căruia își sigilase casa și întrebarea dacă trebuie să repete operațiunea. Tot acest proces inutil îi trezise într-o noapte amintirea lecției de pian. Încăperea cu ecou în care nimerise și unde fusese obligat să privească.
Grație latinei și francezei, învățase despre timpuri. Existau dintotdeauna, trecut, prezent, viitor, iar el nu băgase de seamă felul în care limba împarte timpul. De-acum știa. Profesoara lui de pian folosea prezentul pentru a condiționa viitorul.
(Fragment din volumul Lecții, în curs de apariție la Editura Polirom, Biblioteca Polirom. Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru.)