Se știe că lexicografii recurg frecvent la citate din operele scriitorilor atât pentru a atesta cuvintele și expresiile înregistrate, cât și pentru a ilustra corespunzător semnificațiile acestora în dicționare. De regulă, marii scriitori au și un excelent simț lingvistic (chiar și o „conștiență etimologică“ uneori), utilizând cu virtuozitate resursele expresive ale limbii. De aceea, cred că unele fragmente din textele lor îi pot servi specialistului ca punct de plecare ori ca inspirație pentru luminarea originii unor cuvinte sau expresii. În acest sens, deși merită aduse în discuție mai multe exemple, voi prezenta aici numai două „studii de caz“ (relaționate întrucâtva).
Cu mulți ani în urmă, am întâlnit pe harta unui atlas lingvistic (ALR II s.n., vol. IV, h. 969), la traducerea în graiuri a enunțului „i-a purtat mânie (multă vreme)“, o formulare destul de ciudată. Doar în punctul 27 al hărții (adică în Glimboca, lângă Caransebeș), informatorul chestionat a răspuns așa: „i-am copt în gușă multă vreme“. Evident, de această dată, avem de-a face cu o expresie idiomatică rară, regională, a-i coace în gușă (cuiva). Cercetarea pe care am întreprins-o apoi a dovedit că imaginea de la care s-a pornit (regăsibilă atât în literatura artistică română, cât și în cea străină) a fost împrumutată din comportamentul reptilelor: ranchiuna omenească a fost comparată cu acumularea veninului în gușa viperei care își pândește potențiala victimă.
Lapidară fiind, sintagma în cauză nu ne lasă să înțelegem imediat că ar fi vorba de venin și de o gușă reptiliană. În consecință, este nevoie de reconstruirea contextului originar. Soluția etimologică mi-a fost sugerată de câteva versuri din poezia Veniți lângă mine, tovarăși! de Lucian Blaga (poet născut nu foarte departe de acele ținuturi, pe care le va fi și străbătut, pesemne): „Veniți lângă mine, tovarăși! E toamnă,/ Se coace/ pelinul în boabe de struguri/ și-n gușe de viperi veninul.“ Vipera este o reptilă care realmente populează acele zone, așa că nu trebuie să ne mire analogia pe care o va fi făcut-o vorbitorul (obișnuit) între acumularea de ranchiună caracterizând oamenii și veninul „distilat“ în gușa viperei.
Studiul de atunci (publicat în anul 2005) a fost reluat în cartea mea, Frazeologie românească (Iași, 2013). După cum s-a văzut deja, faptul că purtam în minte (memorate) versuri din Blaga m-a ajutat să pricep rapid cum stau lucrurile într-o atare privință. Cineva ar putea obiecta că nu există în limba română îmbinarea de cuvinte a coace venin(ul), că enunțul de mai sus, reperat la Blaga, este unul artificial (și un soi de zeugmă) etc. Între timp, am descoperit la Tudor Arghezi (în poezia Trufașul) o altă confirmare (încă și mai) relevantă, așa că profit de ocazie pentru a reproduce aici fragmentul cu pricina: „Stăpânul cel mai lacom, fiind și cel mai tare,/ Își întindea cruzimea în larg, cotropitoare,/ Cu cârdul lui de ciocli și corbi nemaisătui,/ Peste popoare, roabe ca și poporul lui./ Zâzania, otrava, mocnită în afară,/ Le-a cuibărit și-n țară,/ Și când, clocit o vreme, cocea-ndestul veninul,/ Hain, mințit, poporul își cotropea vecinul.“
În cele ce urmează, voi încerca să explic originea unei expresii românești de care nu m-am mai ocupat în vreo lucrare anterioară. Mă voi referi la o sintagmă care provine din limbajul familiar-argotic: a mișca din urechi, însemnând „a da mită“ sau (după DLR, ca semnificație primară) „a sugera cuiva că îi dai o sumă de bani (ca bacșiș) în schimbul unui serviciu, al unei favori etc.“. Cunoșteam (încă din perioada studenției) această expresie din romanul lui Eugen Barbu, Groapa (publicat în 1957), din acea secvență în care cârciumarul Stere, vrând să-și deschidă și o băcănie în Cuțarida, merge la primărie pentru a obține o autorizație și, în acest scop, este nevoit să mituiască un arhivar. Faptul că mi-am îndreptat abia acum atenția asupra respectivei expresii se datorează profesoarei Rodica Zafiu, care, recent, spre sfârșitul unui interviu (televizat) acordat jurnalistei Nadine Vlădescu, a mărturisit că nu este deloc mulțumită de soluția (etimologică) pe care ea însăși a oferit-o în cazul expresiei a mișca din urechi, întrucât nu a reușit să afle de unde va fi pornit aceasta.
Într-adevăr, în „Dilema veche“ (nr. 889 din 22-28 aprilie 2021), într-un articol intitulat chiar Mișcatul din urechi, Rodica Zafiu apreciază că explicația ar trebui să plece de la „un semn discret al înțelegerii“, doar că este dificil de întrezărit imaginea de la bază, adică gestul ca atare: „Imposibil de realizat pentru majoritatea oamenilor, evocând mai curând mișcările animalelor, acesta ar putea fi interpretat tot ca un rezultat al unei metonimii: ca reprezentând semnul discret făcut cu capul, pentru a indica mita pregătită sau potențială.“ Mai departe, autoarea dă mai multe citate ilustrative din scriitori (inclusiv din Arghezi), dar și din presă, încheind cu fragmentul extras din romanul lui E. Barbu: „Celălalt își frecase palmele pătate de cerneală și râsese. / – De, se face, dar trebuie să miști din urechi [subl. lui E.B.]. Și făcu un semn din degetele uscate. / – Mișc! Cum să nu, numai să scap!“ Rodica Zafiu comentează astfel această secvență: „Se poate presupune că semnul din degete sugera numărarea banilor, gest complementar în raport cu mai problematica mișcare a urechilor.“
Însă tocmai acest citat din Eugen Barbu îmi apare ca fiind unul edificator, fiindcă ne furnizează „veriga lipsă“ necesară reconstituirii imaginii inițiale. Dacă (așa cum presupune și Rodica Zafiu) sursa formulei este argotică, atunci prin „urechi“ ar trebui să înțelegem aici cu totul altceva. Cred că în acest caz „urechile“ (de câine, probabil) desemnează metaforic colțurile bancnotelor (de hârtie, în acele timpuri). Nu ar fi vorba neapărat de gestul numărării banilor, ci de frecarea cu subînțeles (colț pe colț) între degetul mare și cel arătător a unei bancnote (sau a unor bancnote) îndoite. De vreme ce limbajului argotic îi este specifică și funcția criptică, este firesc, totuși, ca metafora în cauză să nu fie prea transparentă. Prezența prepoziției din în această sintagmă va fi contribuit și ea la crearea unei anumite ambiguități, căci din se combină în mod fericit (mai ales în limba populară) cu anumite verbe, cum este și polisemanticul a da. (Se poate zice a da din mâini / din coate / din coadă etc.; deci, și a da din urechi, cu posibila aluzie la acțiunea de a da din ceea ce posezi din punct de vedere financiar.)
În fine, ca argument suplimentar în sprijinul acestei ipoteze, aș apela și la un exemplu din limba engleză: este cazul verbului to dog-ear (format, într-un fel sau altul, din dog „câine“ + ear „ureche“) cu semnificația „a îndoi colțul unei pagini (dintr-o carte) ca semn“. Așadar, colțul îndoit al paginii li s-a înfățișat englezilor atât de asemănător urechii unui (tip de) câine, încât nu s-au sfiit să creeze chiar un verb aparte, destul de întrebuințat în exprimarea actuală.