Poetul Balázs Imre Jósef (n. 1976) este poet, dar și critic, eseist, scriitor cu o activitate editorială și publicistică bogată, dar, ca și în cazul altor autori maghiari din România, mai puțin cunoscut publicului cititor doar în limba română. De aceea este binevenită apariția volumului său Nopți în zen, în traducerea lui Kocsis Francisko, un autor, să nu uităm, premiat de Uniunea Scriitorilor pentru proza lui în limba română, ceea ce îi atestă suplimentar competența în limba-țintă.
Accesul publicului românesc la poezia lui Balázs Imre Jósef a fost facilitată de programul Confluențe literare româno-maghiare, desfășurat an de an în ultimul timp și extins în vremea din urmă, unul dintre cele mai de succes programe ale Uniunii Scriitorilor, prin Filiala Târgu-Mureș a acesteia. Traducerile reciproce pe care programul amintit le-a prilejuit au fost momente de apropiere și cunoaștere între scriitorii români și cei maghiari, din România, dar și din Ungaria, oferind ocazii oportune pentru schimburi de idei ca și de texte.
Ceea ce primează în toate cazurile este realitatea textelor literare care, prin valoarea selecției, se deschid către cititori – unii dintre ei fiind ei înșiși creatori de literatură – și le dau satisfacții indiscutabile.
Balázs Imre Jósef este un poet original, deosebit de îndrăzneț și liber în expresie. Textele lui, de un căutat prozaism, lipsite de metafore și arabescuri stilistice, rămînînd la nivelul cel mai tranzitiv al comunicării. Poemele traduse de Kocsis Francisko au versuri lungi, tăiate aproape la întîmplare din rîndurile unei proze comportiste, dar care nu e totuși una realistă. Primul ciclu, Dylanologie, comunică din start afinitatea poetului cu modelul său, la care se raportează polemic. Volumul, bazat din cîte am înțeles pe cel intitulat chiar Nopți în zen, cuprinde multe secțiuni, fiecare compuse din 4-5 texte, destul de succinte și care nu diferă substanțial de la un ciclu liric la altul.
Pe măsura cunoașterii limitate de numărul traducerilor, îmi dau seama că poetul se înscrie în trendul poeziei maghiare contemporane, din promoția imediat anterioară, avînd în plus note de suprarealism care apar în situațiile descrise drept cele mai banale. Niște „necunoscuți“ acoperă cu fotografii străzile Clujului. Apar „povești din care luminează versuri opaline“ și în sfîrșit, ca o dovadă a „neschimbării“, „cizmele cosmice ale călătorilor pe marte au talpa striată“ pentru a preveni alunecarea și a asigura „siguranța mersului cînd fantomele ne poartă pe alte planete“. Asemenea ieșiri în cosmos, în universuri imaginare se combină cu realitatea cea mai tangibilă. Astfel cifra unu este observată obsedant. Ea este „configurată din bucăți de mozaic, din pietricele“, dar e de recunoscut și în silueta catargelor sau, pur și simplu, marchează etajul, pe un perete de bloc. Sensul se ridică în metafizic pentru că „unu“ devine simbolul singurătății, al „solitudinii numerotate“, care se amplifică într-o „frică abisală de prăbușire“. Banala cifră de la începutul numerelor naturale, anunțată la început drept „colosală“, totuși accesibilă în alcătuirea ei din materiale oarecare, dispare, „camera“ coboară la nivelul roților unui tren care aruncă pietricele pe șine și le afundă în teren. Ne putem imagina un video-clip angoasant și bănuim că „pietricelele“ aruncate de șine sînt cele care compuneau imensa cifră a unicității.
Poezia lui Balázs Imre Jósef nu e făcută să desfete cititorul, ci mai degrabă să-l neliniștească, uneori pînă la spaimă. Lumea – metaforizată printr-o cameră – e plină de zgomote bizare, chipuri „cu limba scoasă“ formînd un „album de figuri“ incongruente, deși are pretenția de a fi, ca la Shakespeare „un teatru“. Absurdul, ininteligibilul, angoasa bîntuie pînă și o simplă pelerină cu nasturi șlefuiți. „Noroiul e o materie vesperală“ cu care se ia contact prin simțul tactil. Ne amintim de Arghezi și de refuzul ispitelor ușoare și blajine, de „iscarea“ primejdiei. Aici însă, încă și mai mult, pulverizarea este totală, ba chiar piesele de puzzle nu au acele excrescențe și orificii rotunjite pentru potrivire, ci sînt colțuroase, în chip fractalic. Cea mai netedă coastă marină, mărită monstruos își va dezvălui țepii triunghiurilor fractale.
Tehnica poetului este să creeze oroare și repulsie, dar, în același timp, să incite la aflarea continuării, ca în cazul unui film horror la care, totuși, nu închizi televizorul. Balázs Imre Jósef este în mod sigur un poet în stare să transmită cu acuratețe aroma înțepătoare a coșmarurilor sale.