în volumul Churchill și Orwell. Lupta pentru libertate, Thomas E. Ricks propune o abordare în paralel a două destine aparent diferite, dar complementare. Este vorba despre Winston Churchill și George Orwell care s-au opus, fiecare cu modalitățile proprii însă cu aceeași vehemență, pericolelor la adresa libertății manifestate în epoca lor. Autorul realizează o biografie în oglindă, cartea este structurată simetric, alternând cele două istorii personale, contextualizându-le vremurilor cu care au fost contemporani. Rezultă o dublă biografie captivantă care dezvăluie o apropiere a celor două personalități sub semnul convingerilor ferme pe care le dobândesc în urma experiențelor de viață prin care trec.
Ca orice biografie respectabilă, volumul analizează pentru început copilăria și adolescența celor doi, aducând detalii interesante, unele chiar anecdotice. Astfel, despre Winston aflăm că era un puști roșcat care la 10 ani „se amuza trăgându-l de urechi pe un alt băiat“. Riposta victimei este dură: Winston este rănit cu un briceag în piept. Mama, Jennie Winston, consideră într-o scrisoare către soțul ei Randolph, aflat în India, că nu are nicio îndoială că Winston l-a necăjit foarte tare pe băiat și că asta „trebuie să fie o lecție pentru el“. Răspunsul tatălui este pe cât de laconic, pe atât de nepăsător: „Sper ca pe viitor să nu-l mai cresteze nimeni“ (p. 14). Fapt este că nimic din felul de a fi al copilului nu anunță fulminanta carieră de mai târziu. Dimpotrivă. Un pedagog își amintește despre Winston că era cam uituc și delăsător. Poate și de aceea urmează școala militară, alegând cavaleria deoarece, așa cum mărturisește chiar el, putea să meargă pe cal și nu pe jos, iar… uniformele erau mai frumoase ca ale pedestrimii. Tatăl se arată dezamăgit de rezultatele școlare ale fiului în scrisorile pe care i le trimite, și chiar îi spune, în finalul unei scrisori, că dacă va deveni un rebut al societății va fi doar vina lui. Moartea tatălui declanșează, observă biograful, o eliberare. Winston călătorește în următorii ani în India, în Sudan, în Africa de Sud. Deși nu a fost la universitate, Churchill a fost un autodidact. Mărturisește că, în campaniile militare, pe când era tânăr ofițer de cavalerie în Bangalore, India, a început să citească. Acolo, ar fi devorat Aristotel, Platon, Macaulay, Schopenhauer, Malthus și Darwin. În special, i-a plăcut Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman a lui Gibbon. Biograful remarcă influența pe care Gibbon a avut-o asupra stilului lui Churchill, stil inconfundabil prin forța pe care o degajă, printr-o stăpânire perfectă a nuanțelor limbii engleze.
În 1897, Churchill pleacă de la garnizoana sa din Bangalore, parcurgând 2.400 de km până la granița cu Afganistanul, pentru a relata despre o luptă minoră a britanicilor cu triburile locale. Și pentru că nu reușește să se încartiruiască, mama sa îi obține o slujbă la „Daily Telegraph“, acum începându-și colaborarea îndelungată la acest ziar. În urma experienței, scrie o carte care a fost publicată și recenzată tot datorită relațiilor mamei. Autorul biografiei susține că deși „nu este o carte notabilă, licăririle viitorului Churchill sunt vizibile aici“ (p. 21). Cartea e mai importantă în plan personal, deoarece cele câteva cronici laudative au funcționat „ca un tonic puternic“, tânărul desconsiderat până atunci de profesori și de tată fiind pentru prima oară apreciat.
Notorietatea lui Churchill sporește după ce e luat prizonier în Africa și reușește să evadeze. Tânărul știe să utilizeze această celebritate pentru a intra în viața politică britanică. Astfel, după un an de la exotica aventură militară africană, devine membru al Parlamentului. În anul 1908, se căsătorește cu Clementine Hozier, descendentă a unei ramuri minore a aristocrației scoțiene. În 1915, ajunge pe front în Franța. Scrisoarea pe care i-o trimite soției este cât se poate de edificatoare pentru modul în care Winston percepe războiul: „în lumina mirifică a lunii, trupe de șobolani imenși se târăsc și se scurg, în acompaniamentul neîncetat al puștilor și mitralierelor […]“ (p. 27). În 1917, revine în politică și devine ministru al Munițiilor. Nu e reales în 1923, pierde și anul următor, este din nou ministru, iar în anul 1929 este scos de la putere. Situația financiară devine din ce în ce mai precară, de aceea ține prelegeri și publică articole.
În privința lui Orwell, biograful constată că „dacă Churchill și-a petrecut anii tinereții în căutarea puterii și a prestigiului, Orwell i-a petrecut pe ai săi în căutarea unei teme esențiale“ (p. 30). La fel ca Churchill, Orwell și-a petrecut puțin timp în compania tatălui. De altfel, amintirea tatălui este „o figură îndepărtată, cu o voce morocănoasă care spunea la nesfârșit: nu face asta!“ (p. 31). La opt ani este dus la școala cu internat din East Sussex. Mai târziu, Orwell va descrie această experiență astfel: „la opt ani erai luat din acest cuib cald și aruncat într-o lume a înșelătoriei, ca un peștișor auriu azvârlit într-un acvariu plin de știuci“. Cum e singur și speriat, începe să urineze în pat. Directorul îi aplică o corecție, dar copilul le spune colegilor că nu a simțit nimic. Este chemat înapoi și i se aplică o corecție atât de dură, încât cravașa cu care era bătut… s-a rupt. Orwell va numi ceea ce i s-a întâmplat atunci „marea și durabila experiență a copilăriei mele“, înțelegând că „trăia într-o lume în care era imposibil să fii bun“ (p. 31).
La 19 ani, în loc să meargă la universitate, se înrolează în Poliția Imperială Britanică, fiind trimis în Birmania. Este, la fel ca în cazul lui Churchill, perioada de maturizare. Primul roman, Zile birmaneze, ar fi în viziunea lui Ricks „mai degrabă o carte de memorii decât una de ficțiune“, Orwell însuși afirmând despre prima lui carte că „o bună parte din ea este pur și simplu relatarea a ceea ce am văzut“. Autorul biografiei consideră că, în perioada trăită de Orwell în Birmania, acesta a înțeles că „exercitarea puterii poate să corupă o persoană“ (p. 36). Autorul vede întoarcerea lui Orwell în Europa și anul petrecut la Paris ca „o penitență pentru timpul petrecut ca opresor“.
La sfârșitul anilor ’30, crede biograful, începe cea mai importantă parte a vieții, atât pentru Churchill, cât și pentru Orwell. După o perioadă de recluziune politică, Churchill se întoarce la putere, în vremuri deosebit de dificile. Cine-l crezuse la finalul carierei politice, avea să constate că se înșelase. Interesantă este îndârjirea cu care, timp de cinci ani, atrage atenția asupra pericolului reprezentat de Germania nazistă. Colegii de partid, dar și oponenții politici nu-l iau în seamă, mai mult, atmosfera generală era una mai degrabă favorabilă lui Hitler și politicii acestuia, cei mai mulți dintre politicieni înclinând către o conciliere cu Germania. Sunt menționate o serie de nume de politicieni care îl considerau la acel moment pe Hitler frecventabil, remarcabil, chiar…agreabil (Neville Chamberlain, cel care semnează Acordul de la München în septembrie 1938, lordul Londonderry, David Lloyd George, lordul Halifax și Regele Eduard al VIII-lea). Mulți parlamentari se pronunță în legătură cu pericolul pe care îl reprezenta Churchill pentru mult dorita conciliere cu Germania. O întrevedere cu Ribbentrop la ambasada germană este ilustrativă pentru interesul germanilor în privința viziunii lui Churchill despre dorințele expansioniste ale lui Hitler. Cum Churchill declară că Marea Britanie nu va fi niciodată de acord cu anexarea Poloniei, Ucrainei și Belarusului, Ribbentrop îi răspunde că în acest caz războiul este inevitabil. Avertismentul lui Churchill este ferm: „dacă ne aruncați pe toți într-un nou mare război, Marea Britanie va aduce întreaga lume împotriva voastră ca și rândul trecut“ (p. 63).
Participarea lui Orwell la războiul din Spania ar însemna, în plan personal, dezvoltarea viziunii politice și „hotărârea de a critica dreapta și stânga cu aceeași hotărâre“ (p. 82), prima carte importantă în urma acestei experiențe fiind Omagiu Cataloniei. Pactul sovieto-german din 23 august 1939 îl lămuresc în privința asemănării celor două ideologii. Pe 1 septembrie 1939, după ce avea de la soția sa informații despre iminența războiului, notează în jurnal: „În dimineața asta a început invazia Poloniei“ (p. 88). Și Churchill prevede războiul: „înainte de culegerea recoltei, vom fi în război“, ar fi spus el.
La 10 mai 1940, la 65 de ani, Churchill este numit prim-ministru. Când la ieșirea din Palatul Buckin gham garda sa de corp l-a felicitat, ar fi răspuns cu ochii în lacrimi: „Sper că nu e prea târziu. Mi-e foarte teamă că este. Putem doar să facem tot ce ne stă în putere“ (p. 95). Principala direcție de acțiune, declarată apropiaților, după preluarea mandatului, a fost să-i atragă pe americani în război. Ceea ce s-a și întâmplat, prin convingerea lui Roosvelt de a oferi ajutor militar Marii Britanii și apoi prin intrarea SUA în război. Churchill reușește să câștige războiul împotriva lui Hitler, deși la început nimeni nu vedea acest lucru posibil. Încăpățânarea cu care a susținut împotrivirea față de dictatorul fascist îl face o figură emblematică a luptei pentru libertate. Cartea prezintă acțiunile lui Churchill din timpul războiului, modul în care, prin deciziile pe care le ia, reușește să întoarcă soarta războiului și să apere nu doar națiunea britanică, ci întreaga lume.
Și felul în care Orwell reflectă războiul în articolele pe care le scrie este analizat, biograful observând modificările de perspectivă ale scriitorului. Experiența războiului se regăsește implicit în capodoperele care-i vor marca sfârșitul carierei: Ferma animalelor și O mie nouă sute optzeci și patru. Slujba pe care o are la BBC în timpul războiului îl face să participe, așa cum și-a dorit, la război, dar această experiență se răsfrânge în modul în care percepe tot ceea ce se întâmplă, anunțând paradoxul celebrului său roman: „Toată propaganda e minciună chiar și atunci când spui adevărul“ (p. 147), scrie Orwell în 1942.
În 1945, după terminarea războiului, Churchill pierde alegerile. Dezamăgit, se retrage la țară, unde începe să-și scrie memoriile: „în următorii opt ani, el și echipa sa de cercetători și scriitori aveau să producă un puhoi de 1,9 milioane de cuvinte, tipărite pe 4.823 de pagini, în șase volume“ (p. 211). Soția lui Orwell, Eileen, moare în 1945, în timp ce el se afla în Germania pentru a se documenta despre încheierea războiului. Acolo, internat într-un spital din Köln, află vestea tragică. Orwell se retrage la țară unde scrie ultimul și cel mai mare roman al său. Din ce în ce mai slăbit, reușește să încheie romanul și moare în 1950, la 46 de ani.
Churchill mai trăiește încă 15 ani după moartea lui Orwell. Pentru Churchill începe o perioadă de declin, pe care biograful o numește „posteritatea din timpul vieții“, chiar dacă, din 1951 până în 1955, ocupă pentru a doua oară funcția de prim-ministru. Dacă Churchill devine o legendă încă din timpul vieții, Orwell își începe, prin ultimele două scrieri, drumul glorios în posteritate.
Volumul este o analiză subtilă a destinelor exemplare a doi oameni care și-au dedicat întreaga viață apărării și impunerii ideii de libertate.