Recunosc că, în contextul dezbaterilor actuale pe tema deculturalizării societății europene, cartea lui Milan Kundera, Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale, apărută la Humanitas Fiction, în traducerea lui Bogdan Ghiu, îmi vine ca o mănușă. Mai ales după ce, să fie o coincidență?, am citit de curând comentariile lui Llosa pe aceeași temă, la care m-am referit în Editorialul din numărul precedent. Iată, așadar, încă o ocazie de a ne reaminti de importanța literaturii dintr-o lume și dintr-o epocă ce par a se fi încheiat.
Cartea lui Kundera cuprinde textul Discursului rostit la Congresul Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci din iunie 1967 și un amplu articol publicat în revista franceză „Le Débat“, în noiembrie 1983. Ambele au fost reluate în volum la Gallimard abia în 2021, uitate, așadar, un timp, deși, la vremea lor, avuseseră un ecou extraordinar. Să remarc deocamdată că și distanța dintre primele lor apariții este considerabilă. Pe de altă parte, trebuie să spun că nu-mi dau prea bine seama de ce textele cu pricina au revenit în acualitate în Franța în anii din urmă. Știu în schimb de unde provine interesul lor în România. Mai ales pentru generația noastră.
Am citit Discursul adresat de către Kundera scriitorilor cehoslovaci în 1967 ca și cum l-aș fi ascultat fiind de față. În epocă, situația în cultură era relativ asemănătoare în țările noastre. Problemele de „creație“, cum se spunea pe atunci, aceleași. Cenzura, pusă pe pauză. Realismul-socialist, practic abandonat. În ambele țări existau publicații literare cu un puternic impact pozitiv. Să revedem, bunăoară, aprecierile rolului României literare făcute de către cititorii și colaboratorii noștri la aniversară și să le raportăm la cele ale lui Kundera referitoare la „Literarni noviny“, revista fanion în Cehoslovacia acelorași ani. Vom constata similaritatea lor. Doar situația politică era, într-o anumită măsură, diferită. Cehoslovacia profitase mai bine de destalinizare decât România de desovietizare. Dubcek și ai săi se aflau cu mai puțin de un an înainte de Primăvara de la Praga. Ceaușescu și ai săi erau despărțiți prin patru ani de Tezele din Iulie.
Trei sunt temele Discursului lui Kundera: ideea europeană, libertatea spiritului și „vandalismul“ care pune în pericol cultura. Mai puțin ultima temă, care va fi axul textului din 1983, celelalte reprezintă preocupări comune literaturii din cele două țări de la sfârșitul anilor 1960. Citind Discursul, nu pot să nu-mi amintesc de atmosfera din Consiliul Uniunii noastre și de la Congresele dintre 1967 și 1981 și s-o retrăiesc cu o anumită emoție. Ne aflam, noi și cehii, pe aceeași lungime de undă intelectuală. Am insistat în Editorialul precedent asupra acestui lucru. Kundera se referă, între altele, la „națiunile mici“ și la faptul că ele pot deveni importante în Europa prin forța culturii lor. Aproape toate operele literare, de artă, film, teatru din Cehoslovacia anilor 1960-1970 au fost traduse în limbi europene, expuse în săli sau prezentate pe marile ecrane. În românește, inclusiv. Mă tem că reciproca nu e valabilă: deși ar fi meritat, neîndoielnic, opere românești comparabile valoric au fost ignorate de publicul cehoslovac și de cel Occidental. Am semnalat într-un articol mai vechi absența exemplelor de opere românești în eseurile lui Kundera însuși. Chiar dacă el avea în vedere, în primul rând, literatura țărilor din Europa Centrală. Cum se întâmplă și în articolul din „Le Débats“ din 1983.
Articolul, scris pe când Kundera se afla de peste un deceniu în Franța, este un lamento pe tema dispariției culturii central-europene și, în viziunea lui, pe cale de consecință, a declinului Occidentului. În anii cu pricina, nu-mi amintesc să fi avut noi înșine asemenea temeri. Ne îndepărtasem politic de Europa, e adevărat, dar nu și cultural. Și nu eram neapărat conștienți că Europa se îndepărtează, la rândul ei, de noi. Problema lui Kundera era că, odată cu ieșirea culturii central-europene din scena istoriei, Europa occidentală e pe cale de a-și pierde identitatea. Identitate pe care i-a dat-o de-a lungul timpului, ca și Europei, tradiția iudeo-creștină. Pesimista perspectivă nu era nouă. Declinul Occidentului fusese anunțat de mai multe ori după Primul Război Mondial. Kundera era, el, convins că unitatea Europei se bazase la început pe o religie comună și, odată cu transformarea lui Dumnezeu într-un Deus absconditus, pe cultura umanistă, care a ținut-o în viață două mii de ani. Scrie mai departe, șocant, Kundera: „Așa cum Dumnezeu și-a cedat locul, odinioară, culturii, și cultura, la rândul ei, își cedează azi locul.“ Întrebarea este cui anume. Kundera sugerează un răspuns, care în 1983, nu era împărtășit de prea mulți. Astăzi, răspunsul pune degetul pe o rană sângerândă a Europei în întregul ei. E absolut uimitoare predicția, dacă predicție va fi fiind, a scriitorului din urmă cu patruzeci de ani: cultura umanistă care stă la temelia Europei clasice și moderne dispare astăzi, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă, sub loviturile unei pseudoculturi agresive, lipsite de spirit critic, expresie a unei nemaiîntâlnite barbarii intelectuale. Valorile Europei nu mai sunt considerate universale (Voi insista pe această idee în Editorialul de săptămâna viitoare). Această radicală schimbare la față a unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi au considerat-o nemuritoare amenință acele valori din care s-a hrănit însăși civilizația europeană. Îngrijorarea lui Kundera din urmă cu patru decenii pornea de la moartea Europei Centrale, a cărei experiență o făcuseră generațiile dinaintea lui. Îngrijorarea noastră pornește de la mentalitatea generațiilor care ne succed.