Probabil că Mary Ann Brown Patten, născută în 1837, în Chelsea, Massachusetts, aproape de Boston, nu s-a gîndit niciodată că va intra în istoria Marinei americane. Ea își dorea, ca atîtea tinere americane din acea vreme, să întemeieze o familie, să fie fericită alături de soț și să dea naștere unor urmași. Primul pas în acest sens l-a făcut cu puțin înainte de a împlini 16 ani, cînd s-a căsătorit cu Joshua Adams Patten, tînăr ofițer de marină comercială, cu zece ani mai în vîrstă decît ea. Joshua avea o slujbă bună, lucra pe linia maritimă care transporta pasageri și marfă între Boston și New York.
La doi ani după căsătorie, tînărul căpitan primește oferta de a comanda clipperul Neptune’s Car, o corabie performantă și rapidă pentru acele vremuri. Acceptă, dar cum soția lui e însărcinată și n-ar vrea să o părăsească, primește, din partea armatorilor permisiunea de a o lua și pe ea pe vas. Totul s-a petrecut în mare viteză: fostul căpitan al vasului se îmbolnăvise, iar soții Patten au fost obligați să se îmbarce la mai puțin de 12 ore după ce li s-a făcut oferta. Următoarele 17 luni le-au petrecut pe mare navigînd din New York spre San Francisco, spre Londra și China, întorcîndu-se apoi în New York. În tot acest timp, Mary Ann învăța tot ce putea despre navigație alături de soțul ei, și asta avea să le salveze amîndurora viața.
Pe 1 iulie 1856, vasul pleacă, din nou, din New York spre San Francisco, avînd o încărcătură valoroasă. În același timp, mai pleca un alt vas, cu aceeași destinație. Pe atunci era la modă ca vasele de anvergură comparabilă să concureze între ele, competițiile figurînd chiar și la casele de pariuri. Așa se face că Joshua Adams Patten, căpitanul, l-a surprins pe secundul lui că încearcă prin tot felul de tertipuri, să micșoreze viteza vasului. Interogat și închis într-o cabină, secundul a mărturisit că pariase bani buni pe concurență.
În momentul în care au atins Capul Horn, căpitanul s-a îmbolnăvit de tuberculoză (după unele surse). Mary Ann a început să-l îngrijească, citind cărți de medicină pentru a-l ajuta. În același timp, s-a ocupat de comanda vasului pentru că, a aflat atunci, al doilea secund era analfabet și nu știa să citească ceea ce era necesar pentru a conduce nava. Din „celula“ sa, secundul închis se ruga să fie eliberat, ba chiar a încercat să pornească o răscoală a echipajului împotriva celei ce conducea vasul, sugerîndu-le să acosteze în portul cel mai apropiat, Valparaiso. Dar echipajul n-a urmat sugestiile secundului. Acostarea într-un port din America de Sud ar fi putut să se lase cu o serie de dezertări ale marinarilor și chiar cu pierderea mărfii. Iar căpitanul bolnav s-a opus, chiar dacă asta l-ar fi ajutat să urmeze un tratament într-un spital.
Să ne reamintim că atunci cînd a preluat comanda după îmbolnăvirea soțului, Mary Ann era însărcinată. Cînd au ajuns cu bine în San Francisco deja ajunsese la opt luni. Se spune că timp de 50 de zile, Mary Ann Patten nu a reușit să-și schimbe hainele, ocupată fiind și cu navigatul, și cu îngrijirea soțului, pe care a reușit să-l mențină în viață.
Deși skipperul Neptune’s Car a ajuns cu bine, la timp, nevătămat și cu marfa întreagă la destinație, Mary Ann a avut dificultăți în a obține salariul soțului ei pentru cursa efectuată. În plus, compania deținătoare a vasului a refuzat să plătească și îngrijirile medicale pentru o boală pe carte căpitanul a contactat-o în timpul serviciului. Abia după ce publicul a cerut companiei de asigurări să îi acorde lui Mary 5.000 de dolari, Atlantic Mutual Insurance Company și-a arătat mărinimia, trimițându-i 1.000 de dolari. Marfa pe care o salvase valora 350.000 de dolari.
La sosirea în San Francisco, Mary a devenit o senzație națională, fiind intervievată de foarte multe ziare. Dar, în ciuda atenției mediatice, s-a luptat să plătească pentru îngrijirea lui Joshua. Întorși cu un alt vapor la New York, cei doi soți au fost primiți și aici foarte călduros de opinia publică: Mary Ann devenise prima femeie din istoria marinei comerciale americane care a condus o corabie. Modestă, ea a declarat că a făcut doar ceea ce era datoria unei simple soții.
Povestea ar fi trebuit să aibă un final fericit. Într-o anumită măsură chiar e un final fericit: cei doi au ajuns cu bine acasă, Mary Ann a născut, la o lună după ce au revenit în New York, un băiat sănătos, botezat tot Joshua, neafectat de zbuciumul din jurul mamei sale în perioada prenatală.
Din păcate, căpitanul Joshua Adams Patten nu și-a mai revenit, murind de tuberculoză (sau de urmările ei) în 1857. La 4 ani după aceea, înainte chiar de a împlini 24 de ani, Mary Ann a murit și ea, tot de tuberculoză.
Mi-aș dori mult să văd un film făcut după această poveste în care o femeie obișnuită a devenit neobișnuit de curajoasă în situații neobișnuit de dure.
Am scris acest text la o zi după ce am văzut în vitrina librăriei din La Ciotat volumul scris de Octavie Delvaux, Éloge des petites bites : pour en finir avec la dictature viriliste (traduc într-o variantă pudică: Laudă puțelor mici: să punem capăt dictaturii viriliste). Doamnă Delvaux, nu de bărbați castrați are nevoie lumea de azi, ci de femei precum minunata Mary Ann Patten!